500 matches
-
ținut pe 8, 9 și 10 noiembrie, în cadrul festivalului, un atelier de critică de dans, Nadj își definește preocuparea pentru imobilitate, devenită deja noțiune-cheie în dansul contemporan: „Imobilitatea, mișcarea fără mișcare reprezintă pentru mi-ne mișcarea absolută. De 10 ani imobilitatea mă obsedează“. Filosofii alternează încremenirea, gestul mușcat, înghețat cu mișcarea „sughițată“, pompată dintr-un corp intrat în sevraj. Spectacolul e construit modular. În primele 20 de minute, o instalație video „deșiră“ moace. Tipi cu cuțite deasupra capetelor și cu fețe
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2187_a_3512]
-
cu intenție: -De ce nu te mai duci și tu să cânți la vioara, stai așa ca o statuie? Titi îi mărturisi că se simte bine așa, altfel s-ar plictisi. Ședea în picioare lângă dulap și, la observația de imobilitate, începu să se legene. - Nu știu cui o semăna copilul ăsta, zise Aglae. Dumnezeui-a dat talente, pictează, cântă, dar e molatic, n-are curaj, barem să am ceva mai multă avere, nu mi-ar părea rău. Aurica, la fel! Veni vorba de
Enigma Otiliei by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295569_a_296898]
-
de a fi reținută în gând, ca o relație importantă, de care gândul este capabil, sau nu e decât o relație pur aleatorie, spectaculoasă, o rudimentară punere în paralel? În raport cu lumina ideală, orice corp prezintă o inerție, un grad de imobilitate: mișcarea ideală prin care lumina ar trebui să treacă prin orice corp este împiedicată astfel să se exercite în mod continuu; și, astfel, orice corp este constituit de densitatea statică a acestei inerții. Așadar, orice corp poate fi înțeles și
Nocturnal by Tarangul Marin () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1360_a_2889]
-
în forma ei imobilă de inerție invulnerabilă, capabilă să conțină elementele unei armonii cosmice; cu atât mai mult cu cât cosmosul, natura, în forma lor repetitivă, față de care omul se simte mic, iar cosmosul măreț, exercită asupra omului impresia unei imobilități totale, de echilibru superior, cu care omul, ca realitate inferioară cosmosului, se lasă cuprins și îmbătat, confirmat în starea lui inertă de banalitate. Mai exact: pentru a păstra invulnerabilă senzația armonică de banalitate, fondul ei de netulburare, omul nu are
Nocturnal by Tarangul Marin () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1360_a_2889]
-
starea lui inertă de banalitate. Mai exact: pentru a păstra invulnerabilă senzația armonică de banalitate, fondul ei de netulburare, omul nu are nimic de făcut decât să se închidă pe sine, cu toate simțurile sale, într-o stare de completă imobilitate, de lipsă de dorință, de anulare a oricărei provocări; adică să regăsească în el, sub forma unei banalități perfect imobile și invulnerabile, egalitatea stării acesteia cu forța suverană prin care cosmosul se manifestă în el ca putere sublimă, ca imobilitate
Nocturnal by Tarangul Marin () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1360_a_2889]
-
imobilitate, de lipsă de dorință, de anulare a oricărei provocări; adică să regăsească în el, sub forma unei banalități perfect imobile și invulnerabile, egalitatea stării acesteia cu forța suverană prin care cosmosul se manifestă în el ca putere sublimă, ca imobilitate netulburată de mișcare, ca stare parmenidiană. Deci orice stare de echilibru prelungită, care se confirmă pe sine ca netulburată de nici o intervenție exterioară, este reductibilă la banalitate. Iar această „reductibilitate“ nu este altceva decât sensul primar pe care banalitatea îl
Nocturnal by Tarangul Marin () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1360_a_2889]
-
la modul suprem... Dacă există un început, un sens, o descoperire sau un logos, atunci acesta începe prin a fi „ceva“ care nu seamănă cu hazardul, care este asimetric și diferit de hazard; ceva care se poate afirma ca primă imobilitate față de hazard, care apare, acum, prin contrast, ca mobilitate universală. Hazardul nu se poate „da în spectacol“, el este chiar spectacolul care nu se dă nicăieri, nu are scenă. El există prin mișcare, printr-o mișcare continuă care nu se
Nocturnal by Tarangul Marin () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1360_a_2889]
-
trasează hotarele predeterminării noastre; în ele nu ne păstrăm decât ființa primită. Sîntem, astfel, fără ca, omenește, să începem să fim. Primul pas pe care îl face copilul, în măsura în care reprezintă prima înfrîngere a fricii și prima ieșire din hotarul primit al imobilității sale, este prima zvâcnire a libertății, primul hotar propus și atins, primul simulacru de proiect și de preluare de sine în proiect. Acest "eu" gol, care premerge oricărui proiect și care se refuză oricărei preluări în proiect, îl descopăr apoi
Despre limită. Jurnalul de la Păltiniș. Ușa interzisă by Gabriel Liiceanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295599_a_296928]
-
agităm ca disperații urmându-ne destinul pe care numai ticăloșii ăștia de sus îl cunosc. Dar, dacă încetăm să ne agităm, dacă suprimăm orice acțiune, orice plan, orice intenție, dacă ne oprim... Nu mai au nicio putere (I, p. 38). Imobilitatea reprezintă, pentru moment, antidotul fatalității. Mai târziu, corul deplânge noua stare de lucruri instaurată în Delphi de când Pythia, îndrăgostită de Oedip, a acceptat să-i ofere găzduire. Din momentul în care templul a fost pângărit prin prezența străinului, oracolul e
În dialog cu anticii by Alexandra Ciocârlie () [Corola-publishinghouse/Journalistic/836_a_1585]
-
a eroinei mitice, faptul că nimeni nu o ascultă, autorul trebuie să modifice și cealaltă însușire definitorie a ei, capacitatea de a cunoaște adevărul. Într-un posibil preambul al tragediei eline, Oedip, protagonistul lui Vlad Zografi, caută să împiedice prin imobilitate, prin refuzul de a pleca de la Delfi, îndeplinirea oracolului care îl condamnă la săvârșirea paricidului și incestului. După ce a părut că poate controla evenimentele prezente cu ajutorul informațiilor acumulate, el se vede silit în cele din urmă să fugă din sanctuarul
În dialog cu anticii by Alexandra Ciocârlie () [Corola-publishinghouse/Journalistic/836_a_1585]
-
nici un caz o finalitate. Să ne închipuim o Românie în care cultul mistic al iraționalului forțelor populare ar invada întreaga țară. O stagnare generală ar fi fatală. Orice cult pentru o realitate deja făcută este cauză de stagnare și de imobilitate. Un tradiționalism consecvent nu duce la nimic, dar, mai cu seamă, nu dovedește nimic. "Poporul" este o obsesie de care trebuie să ne ferim. Și trebuie să ne ferim cu atât mai mult, cu cât n-am fost sute de
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
acum. Această evoluție a raportului de forțe dintre cele două partide este dublată de două fenomene. Primul: PD și-a asumat direcția populară și are congres în 25 iunie. Dacă PNL, până în 25 iunie, nu se mișcă din starea de imobilitate în care se află acum, este foarte greu să mai recupereze această distanță care se așază între PNL și PD. Așadar, până la congresul din iunie pe care îl are PD, PNL trebuie să iasă din această stare de expectativă. R.T.
Istorie recentă 100% by Robert Turcescu/Valeriu Stoica () [Corola-publishinghouse/Journalistic/1377_a_2886]
-
se tăiase la cap, într-un loc care sângera cu abundență fără a provoca însă vreo durere. Apoi rămăsese imobil ca o păpușă de cârpă abandonată. Ochii îi rămăseseră deschiși pentru că își turnase picături vâscoase în ochi, care creaseră aparența imobilității acestora și îl ajutaseră să nu clipească. La dracu’, uite ce am făcut! O, Doamne! Cineva să-l ajute! A, dar doamnă Welles, era prea târziu să mai fiu ajutat. Eram mort precum un cerb pe marginea drumului. Mergea acum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2103_a_3428]
-
Mă enervează: - oboseala pe care o am în oase, dată de sculatul devreme și culcatul târziu; - mirosul hainelor nespălate și udate de ploaie din maxi-taxi; - mă stresează radioul, ideea de FM pentru toată lumea, idee atât de previzibilă și de perisabilă; - imobilitatea mea îmbinată cu naveta care însă ar trebui să-mi dea sentimentul de mobilitate; ei bine, nu o face... - birocrația valahă care ar dori să se transforme într-o neaoșă eurobirocrație; - integrarea la nivel declarativ (țara se va schimba în
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1949_a_3274]
-
Dora a prins puteri și înalță căpătâiul patului. Se întoarce pe o parte ca să poată examina noua vecină de cameră. Un profil de o frumusețe pură, ca tăiat într-o stâncă de culoarea ciocolatei, se profilează pe albul pernei. În imobilitatea lui amintește chipul reginei Nefertiti pe care l-a admirat nu demult în medalioanele de la muzeul din München. Două mici proeminențe argintii, care par lipite de creștet, accentuează asemuirea chipului încremenit cu o ființă venită din altă lume. Cele două
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1476_a_2774]
-
încă generoasă, plină de reflexe oranj, iar deșertul părea inundat de viață, fiecare piatră și fiecare cactus își etala o umbră complice, mișcătoare. Fîșia albicioasă a șoselei se pierdea la orizont într-un fel de brume albăstrii, ceea ce justifica oarecum imobilitatea mașinii. De ce să continui să mergi pe un drum care oricum nu avea sfîrșit ? Victor însă nu era singur în mijlocul acelei imensități primejdioase. Din mașină își făcu apariția o adolescentă, o fată care nu avea cum să aibă mai mult
Negustorul de începuturi de roman by Matei Vişniec () [Corola-publishinghouse/Imaginative/605_a_1341]
-
și nu de pe crestele munților lui Caspar David Friedrich... N-am intenția vreunei valorizări. De altfel, după ani de intimitate cu muzica, n-aș putea să fac diferențieri. Ca și poezia, muzica este o stare de moment, un fel de imobilitate în infinitul dinamic, o dinamică imobilă, sieși îndestulătoare, din care se naște permanent... Dumnezeu știe ce, eu n-am cuvinte să definesc indefinibilul. Când, ascultând Mozart ori Pink Floyd, îți vine să-ți jupoi carnea de pe oase și osânza de pe
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2176_a_3501]
-
ar afla, întâmplător, în raza sa de acțiune, și implicit de către mine, dacă intru în această categorie: Fuji-san ga mieru. Obiectele se dau vederii, vin spre subiect, se întâmplă pentru el, cel niciodată precis cunoscut, cel condamnat la o perpetuă imobilitate contemplativă. Subiectul japonez nu cunoaște decât pasivitatea în fața unei spontaneități a obiectelor care se desfășoară fără intervenția lui. Chiar și verbul a putea, fără de care nici o acțiune nu este posibil a fi gândită, dekiru, se descompune etimologic în a ieși
Darurile zeiţei Amaterasu by Roxana Ghiţă, Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Imaginative/1390_a_2632]
-
să nu se mai apere, iar ea chicotește, deja înfrântă "nu, nu, nu-mi place; vă rog, nu-mi faceți asta" o va stropi între picioare, ea va țipa subțire, și în marele suspans pe care îl subliniază, din nou, imobilitatea camerei, timpul îngheață. Totul devine așteptare. Pe luciul alb dintre coapse, picăturile de apă își încep lucrarea, o pată închisă se ivește, textura se schimbă, mătasea caută mătasea pielii: prin slipul ud, pentru o clipă, se zărește, poate că doar
Darurile zeiţei Amaterasu by Roxana Ghiţă, Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Imaginative/1390_a_2632]
-
anotimpuri și nu descoperea ceva asemănător, dar în clipa următoare uitase ce căuta. I se părea doar că pământul se lățește, ca să încapă lucrurile prezente și cele pe care memoria ei le aducea înapoi, privea lărgirea cu indiferență, cu o imobilitate răbdătoare și când anotimpurile au încetat să se mai perinde în acea nebunească sarabandă, era surprinsă că pe pământul acum lățit vrând-nevrând stăteau înfipți aceiași arbori ai parcului, cu ramurile legănate în adierea călduță, pe care îi urmărea cu ochi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
fantomatic. Indisociabilă de aceste luări de poziție în privința statutului realității în teatru, se redeschide și problema actorului. Un actor plasat și el în zona unei duble determinări: animat și inanimat, corp viu și manechin sau marionetă. Un actor situat între imobilitatea statuii și mișcarea corpului viu. Un actor pentru care statuia însuflețită ar putea fi metafora ideală. Avem convingerea că, în soluționarea tuturor acestor probleme, întâlnirea discursului teatral contemporan cu cel al antropologiei va putea duce la o mai exactă înțelegere
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
insesizabilului psyche. Aparținând sferei eidolon-ului în aceeași măsură ca și imaginea visată, fantoma și apariția supranaturală, colossos-ul ține, în Grecia arhaică, de acea „categorie psihologică a dublului”, definită, după Vernant, prin ambiguitatea statutului prezenței - o prezență înscrisă în tensiunea dintre imobilitatea pietrei și mobilitatea psyche-ului, între material și imaterial, între un aici actual și trimiterea la un altundeva. În raportul său cu spațiile alterității, colossos-ul-statuie nu se înrudește oare cu masca? Cu masca văzută ca figură a alterității, una proprie zeilor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
s-ar zice că masca se esențializează, purtând întipărit pe chip reflexul lumii de dincolo, reflex care exprimă, spune Vernant, „groaza cumplită, oroarea inspirată de o alteritate radicală” cu care omul se identifică, transformându-se în piatră, încremenit într-o imobilitate asemănătoare celei a colossos-ului înălțat spre cer. În context african, examinând fetișul de lemn sau de piatră, „zeul-obiect”, un antropolog ca Marc Augé2 subliniază, la rândul său, raportul imobilității cu divinul, cu supranaturalul, ca și legătura dintre inanimat, inerție și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
care omul se identifică, transformându-se în piatră, încremenit într-o imobilitate asemănătoare celei a colossos-ului înălțat spre cer. În context african, examinând fetișul de lemn sau de piatră, „zeul-obiect”, un antropolog ca Marc Augé2 subliniază, la rândul său, raportul imobilității cu divinul, cu supranaturalul, ca și legătura dintre inanimat, inerție și moarte. Zeul-obiect este deopotrivă dublul unui zeu și dublul unui mort. De altfel, problema raporturilor materiei cu o putere de ordinul invizibilului se află în centrul analizelor consacrate de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
cei vii. În acest loc, statuia, piatra sculptată, semnalează spațiul fantomei. Analizele lui Michel Serres deschid o serie impresionantă de perspective asupra relațiilor sculpturii cu moartea, asupra legăturilor dintre spectre și pietre, dintre statuie și apariția fantomei. Ca meditație asupra imobilității și a morții, statuarul trimite el însuși la primele obiecte, la acele prime „statui”, dure precum obiectele, care sunt cadavrul și apoi mumia; același statuar implică însă și animarea formei, ba chiar sugestia că trupul inert vorbește. Serres amintește, într-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]