964 matches
-
-Ho, măi! ce vă este...” (I. Creangă) „-Ia tăceți, bre, răspunse Zaharia.” (I. Creangă) sau constituie enunțuri neanalizabile: „-Mă! ia ascultați!” (I. Creangă) „-Dar cu chemarea împreună, cum te mai strigă? -Iaca așa: Vino! U! Mă! răspunse Pâcală.” (I. Creangă) Interjecțiile adresative (constituind singure un enunț, sau fiind componente ale unui enunț complex) corespund, sub aspect funcțional-semantic, imperativului: • afirmativ: „Foaia verde de sasău Țu, țu, țu, murguțu meu.” • negativ: „St! Nu te mișca!” (I.L. Caragiale) „Aho! car de lemn, aho! Când
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
Foaia verde de sasău Țu, țu, țu, murguțu meu.” • negativ: „St! Nu te mișca!” (I.L. Caragiale) „Aho! car de lemn, aho! Când te-oi încărca cu saci de la moară, atunci să mugi așa.” (I. Creangă) În enunțuri cu structură analitică, interjecția poate realiza, ca termen subordonat, în relații de dependență, funcția de circumstanțial de mod: „Așa încet-încet, haidea-haidea, marțea următoare, pe la asfințit, a ajuns drumețul la straja Craiovei.” (I.L.Caragiale) în relația de interdependență, funcția de predicat: „Ș-apoi huștiuluc! și
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
a ajuns drumețul la straja Craiovei.” (I.L.Caragiale) în relația de interdependență, funcția de predicat: „Ș-apoi huștiuluc! și eu în știoalnă, de-a cufundul, să prind pe dracul de-un picior...” (I. Creangă) Când realizează funcția sintactică de predicat (interjecțiile volitive și onomatopeice) dezvoltă câmpuri semantico-sintactice asemenea verbului, în funcție de caracteristici antitetice: personal-impersonal, tranzitiv-intranzitiv. Prin natura lor, onomatopeele au un punct de plecare, o „cauză”, asemeni verbelor personale; ele au (sau pot avea) un subiect sintactic, de „persoana” a III-a
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
volitive și onomatopeice) dezvoltă câmpuri semantico-sintactice asemenea verbului, în funcție de caracteristici antitetice: personal-impersonal, tranzitiv-intranzitiv. Prin natura lor, onomatopeele au un punct de plecare, o „cauză”, asemeni verbelor personale; ele au (sau pot avea) un subiect sintactic, de „persoana” a III-a: Interjecția rămâne invariabilă în funcție de persoană, dar poate intra, ca predicat, în relația sintactică cu un subiect de persoana I: „Și când răcnește o dată cât ce poate, eu zvârrr! chibriturile din mână, țuști! la spatele lui Zaharia, și-ncepem a horăi...” (I.
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
invariabilă în funcție de persoană, dar poate intra, ca predicat, în relația sintactică cu un subiect de persoana I: „Și când răcnește o dată cât ce poate, eu zvârrr! chibriturile din mână, țuști! la spatele lui Zaharia, și-ncepem a horăi...” (I. Creangă) Interjecțiile volitive (între ele, cele prezentative, însoțitoare ale unor gesturi: iată, poftim, na, uite) își au ele înseși un punct de plecare în locutor; planul lor semantic, însă, nu se caracterizează prin „gramaticalizarea” acestei „origini”; în consecință, nu cer și nu
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
mișcă... cel întâi și singur. Iată-l Cum din haos face mumă iară el devine Tatăl.” (M. Eminescu) sau cu amândouă complementele obiectuale, direct și indirect: „Harap Alb... na-ți aripa asta...” (I. Creangă) Pot primi complement indirect și unele interjecții afective sau apreciative; dacă funcționează ca predicate: „Noaptea îngerii goi Zgribulind se culcă în fân. Vai mie, vai ție, Păianjeni mulți au umplut apa vie.” (L. Blaga) „Halal de Piscupescu! zic în gândul meu.” (I.L. Caragiale) Interjecția volitivă hai, haide
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
indirect și unele interjecții afective sau apreciative; dacă funcționează ca predicate: „Noaptea îngerii goi Zgribulind se culcă în fân. Vai mie, vai ție, Păianjeni mulți au umplut apa vie.” (L. Blaga) „Halal de Piscupescu! zic în gândul meu.” (I.L. Caragiale) Interjecția volitivă hai, haide, asimilată, în limbajul popular, verbului (de la care preia și dezinențe de persoană și număr: haidem, haideți), poate fi determinată și de un complement sociativ: „Hai cu mine la fântână!” Mai ales onomatopeele dar și interjecțiile volitive, precum și
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
I.L. Caragiale) Interjecția volitivă hai, haide, asimilată, în limbajul popular, verbului (de la care preia și dezinențe de persoană și număr: haidem, haideți), poate fi determinată și de un complement sociativ: „Hai cu mine la fântână!” Mai ales onomatopeele dar și interjecțiile volitive, precum și unele interjecții afective își pot extinde câmpul semantico-sintactic prin construcții sintactice dezvoltând variante ale funcției de circumstanțial: „Dracu, neavând ce-i face, huștiuluc în iaz!” (I. Creangă) „Asemeni cel mijlociu, țuști! iute sub un chersin.” (I. Creangă) „Dacă
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
hai, haide, asimilată, în limbajul popular, verbului (de la care preia și dezinențe de persoană și număr: haidem, haideți), poate fi determinată și de un complement sociativ: „Hai cu mine la fântână!” Mai ales onomatopeele dar și interjecțiile volitive, precum și unele interjecții afective își pot extinde câmpul semantico-sintactic prin construcții sintactice dezvoltând variante ale funcției de circumstanțial: „Dracu, neavând ce-i face, huștiuluc în iaz!” (I. Creangă) „Asemeni cel mijlociu, țuști! iute sub un chersin.” (I. Creangă) „Dacă vede ea și vede
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
și plec, după ce salut frumos pe cei doi tineri camarazi.” (I.L. Caragiale) • unele adjective impun termenului dependent cazul dativ: „În aceste împrejurări, o desfășurare normală a vieții literare, un climat favorabil creației (...) devin de o importanță hotărâtoare.” (G. Bogza) • unele interjecții impun termenului dependent cazul dativ: „Bravo lor.”, altele, cazul acuzativ: „Dar deodat-un punct se mișcă... cel întâi și singur. Iată-l.” (M. Eminescu) 3. determinate de convergența dintre sfera semantică a regentului și funcția sintactică a termenului dependent: • verbele cu
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
plan semantic într-un singur termen. În funcție de acest termen, ele sunt: • adverbiale, când enunțul se realizează printr-un adverb (locuțiune adverbială): da, firește, nicidecum etc.: „- Ai dat casa cu chirie ciocoiului? - Da.” (I.L. Caragiale) • interjecționale, când enunțul se realizează prin interjecții: vai, off! etc.: „- Bine, Costică, acum vii?... ai venit cam târziu! - Ei, aș!” (I.L. Caragiale) Observații: Enunțurile dezvoltate în baza unor interjecții voliționale, prezentative sau onomatopeice pot realiza funcția de predicat și pot primi determinanți, care dezvoltă mai ales funcțiile
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
firește, nicidecum etc.: „- Ai dat casa cu chirie ciocoiului? - Da.” (I.L. Caragiale) • interjecționale, când enunțul se realizează prin interjecții: vai, off! etc.: „- Bine, Costică, acum vii?... ai venit cam târziu! - Ei, aș!” (I.L. Caragiale) Observații: Enunțurile dezvoltate în baza unor interjecții voliționale, prezentative sau onomatopeice pot realiza funcția de predicat și pot primi determinanți, care dezvoltă mai ales funcțiile de complement: „Vai de biet român săracul, / Îndărăt tot dă ca racul.” (M. Eminescu) și circumstanțial: „Hai în codrul cu verdeață, / Und-izvoare
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
de predicat și pot primi determinanți, care dezvoltă mai ales funcțiile de complement: „Vai de biet român săracul, / Îndărăt tot dă ca racul.” (M. Eminescu) și circumstanțial: „Hai în codrul cu verdeață, / Und-izvoare plâng în vale.” (M. Eminescu) Enunțurile cu interjecția hai se apropie de enunțurile verbale; interjecția primește, atunci, la plural, dezinențe pentru persoanele I și a II-a: „Aidem la gazda dumitale să-mi spui tot! murmură Grigore cu glas bolnav.” (L. Rebreanu) Enunțurile analitice Se caracterizează prin desfășurarea
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
dezvoltă mai ales funcțiile de complement: „Vai de biet român săracul, / Îndărăt tot dă ca racul.” (M. Eminescu) și circumstanțial: „Hai în codrul cu verdeață, / Und-izvoare plâng în vale.” (M. Eminescu) Enunțurile cu interjecția hai se apropie de enunțurile verbale; interjecția primește, atunci, la plural, dezinențe pentru persoanele I și a II-a: „Aidem la gazda dumitale să-mi spui tot! murmură Grigore cu glas bolnav.” (L. Rebreanu) Enunțurile analitice Se caracterizează prin desfășurarea relațiilor sintactice în linearitatea planului expresiei. Realizarea
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
Încă ce rană-i pe dânșii, sărmanii băieți! Cum i-a mâncat râia prin străini, mititeii!” (I. Creangă), „Și ce să vezi? Unde nu se ie hapsâna de nevastă a lui Vasile Aniței cu cociorva aprinsă după noi...” (I. Creangă) • interjecții: „Măi! al dracului venetic și ceapcân de popă, zicem noi, după ce ne adunăm toți la un loc înghețați de frig și spărieți!” (I. Creangă) • flexiune; verbul-predicat se situează la conjunctiv: „Să mai pui altădată temei pe vorbele oamenilor!” (I. Creangă
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
Ci-mi împletiți un pat / Din tinere ramuri.” (M. Eminescu) • subiective (exclamative): „...Da ce vrei, mări, Cătălin? Ia dut’ de-ți vezi de treabă!” (M. Eminescu) Sub aspect structural, enunțurile imperative aparțin categoriei enunțurilor autonome (sintetice, realizate mai ales prin interjecții și vocative, și analitice): „- Hai și tu cu noi, dacă vrei - zise Harap Alb - că doar n-avem a te duce de mână ca pe un orb.” (I. Creangă), „- Hai iute, și cât te văd; ranița-n spate, stânga-mprejur
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
asertiv: „Ei! ei! de acum drege-ți „vocea” și descurcă-te, măi Trăsne, dacă poți.” (I. Creangă) Intonația imperativă este orientată de accentul sintactic și depinde de dezvoltarea enunțului; este ascendentă când enunțul se realizează doar printr-un vocativ, o interjecție sau un verb la imperativ: „Mai luăm câte unul?... Băiete!...” (I.L. Caragiale), „- Stăi! strig eu.” (I.L.Caragiale); este mai întâi ascendentă, apoi descendentă, când enunțul are o dezvoltare mai amplă: „Cântați-mi durerile voastre / Ca să am la ce să visez
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
mine, copila mea au străpuns-o turcii!” (I. Creangă); • urări adresate de subiectul vorbitor interlocutorului: „- La mulți ani, Costică! cu noroc, sănătate și veselie!...” (I.L. Caragiale) Sub aspect structural, enunțurile exclamative sunt cel mai adesea enunțuri autonome, sintetice, realizate prin interjecții afective, sau analitice: „- Eei! Asta-i prea tare.” (M. Eminescu), „- De!... mârâi.” (E. Barbu), „- Vai, aprinde-v-ar focul să vă aprindă, zise ea burzuluită grozav; dar cum se cheamă asta? În obrazul cui v-a învățat!” (I. Creangă); sau
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
în planul lor semantic a informațiilor despre realitatea extralingvistică aflată la originea reacțiilor afective ale subiectului vorbitor. În planul expresiei, identitatea specifică a enunțurilor exclamative este fixată de mai mulți factori: • caracterul specific lexico-gramatical al termenilor prin care se realizează: interjecții afective sau apreciative: „- Frică?... bravo!” (I.L. Caragiale), „- De, nene! zic eu.” (I.L. Caragiale) • tipul de dezvoltare sintactică; când se realizează prin interjecții, aparțin enunțurilor sintetice: „Bravo!” (I.L. Caragiale), „A!” (I.L. Caragiale), „Uf! mi-a zis norocita matroană, românii...” (I.L. Caragiale
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
a enunțurilor exclamative este fixată de mai mulți factori: • caracterul specific lexico-gramatical al termenilor prin care se realizează: interjecții afective sau apreciative: „- Frică?... bravo!” (I.L. Caragiale), „- De, nene! zic eu.” (I.L. Caragiale) • tipul de dezvoltare sintactică; când se realizează prin interjecții, aparțin enunțurilor sintetice: „Bravo!” (I.L. Caragiale), „A!” (I.L. Caragiale), „Uf! mi-a zis norocita matroană, românii...” (I.L. Caragiale). Între enunțurile analitice au o frecvență specifică enunțurile nominale: „Întoarce capul: tovarășul nicăieri... Mare minune!... Unde a putut pieri?” (I.L. Caragiale) • relațiile
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
N-ai avut niciodată presimțirea că vor putea să fie mai mulți?” (B. Fox), „Eu nu aduc nimănui nici o supărare.” (I. Creangă), „- Da’ bani ai adus?/ - Ba!... zice că să scrii.” (I.L. Caragiale) Realizează în ele înseși enunțuri negative unele interjecții: „Fugi, nene, că mustul strică stomacul! zice unul. - Ei, aș! răspunde Costică.” (I.L. Caragiale) Adverbul nu își pierde caracterul de marcă distinctivă în enunțurile în care se instituie o contradicție între aspectul negativ al planului expresiei și caracterul pozitiv al
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
adverbe (locuțiuni adverbiale) de afirmație: da, așa, bine, desigur, firește, bineînțeles, fără îndoială, de bună seamă etc.: „Fără îndoială, zise el pentru sine.” (M.Eminescu) „- Să le dai la toți! - Bine, dar...” (I.L. Caragiale) „- Da, domnule, asta e!” (I.L. Caragiale) • interjecții: „Iată lacul. Luna plină / Poleindu-l îl străbate.” (M. Eminescu) „Apoi începe să comande:- Înainte! marș!” (I.L. Caragiale) Absența adverbului de negație nu marchează totdeauna o identitate de enunț pozitiv. Pe lângă interogativele retorice cu aspect negativ și sens pozitiv există
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
sau component de predicat) determină două tipuri structurale de nucleu predicațional: monomembru și bimembru. 1. Nucleul predicațional monomembru este format numai din predicat. Este specific enunțurilor cu predicatul realizat prin verbe și expresii impersonale absolute (sau întrebuințate astfel) sau prin interjecții. Predicatul poate fi: • sintetic: „Și ninge în orașul mare.” (G. Bacovia) „Nu i-a răspuns nimic Iosif, nu-i ardea de soarta lui.” (M. Preda), „Dar ce-i păsa cârciumarului de necazurile altora?” (E. Barbu) „Uite sânge, uite slavă, Uite
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
lingvistic, prin structurarea finită a planului expresiei concomitent cu împlinirea planului său semantic global. Funcția de complement se dezvoltă în interiorul unei relații de dependență pe care o generează, ca regent, prin excelență, verbul (și doar uneori, unele adjective, adverbe sau interjecții). Complementul vine să descrie și să împlinească, prin conținutul său lexical, câmpul semantico-sintactic desfășurat de verbul (sau adjectivul, adverbul, interjecția)-regent, prin valențele sale sintactice, rămase libere, și care se cer satisfăcute. În satisfacerea disponibilităților relaționale ale verbului (adjectivului etc.
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
unei relații de dependență pe care o generează, ca regent, prin excelență, verbul (și doar uneori, unele adjective, adverbe sau interjecții). Complementul vine să descrie și să împlinească, prin conținutul său lexical, câmpul semantico-sintactic desfășurat de verbul (sau adjectivul, adverbul, interjecția)-regent, prin valențele sale sintactice, rămase libere, și care se cer satisfăcute. În satisfacerea disponibilităților relaționale ale verbului (adjectivului etc.), prin conținutul lexical al termenului (grupului de termeni), prin care se realizează în mod concret, complementul scoate regentul din sfera
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]