656 matches
-
drum. În acea noapte am auzit duduitul motorului mașinii. Era în postul Crăciunului. Noapte sticloasă. M-au trezit zgomotul mașinii și țipetele acelei femei. M-am dus la fereastră. Nu vedeam până spre casa de unde se-auzeau țipetele și un lătrat de câine. Bănuiam însă că-i casa omului aceluia. Mi s-a făcut dintr-odată frică. Vedeam mașina aceea cum se oprește și în dreptul casei noastre, cum vin oamenii aceia și-l ridică pe tatăl meu, cum îl leagă și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
din rădăcină și Întinzându-l fir cu fir În spațiul cosmic, ar fi putut-o deposeda de răul ce se oploșise În interiorul ei. În disperare de cauză, privind la luna plină ce fusese zugrăvită dincolo de geam, Oliver scotea câte un lătrat, prin care Încerca să-și arate compasiunea față de o ființă căzută În dizgrația tuturor forțelor Întunecate ce sălășluiesc În hăul cosmic aflat la distanță de o palmă deasupra creștetului său Împodobit acum cu o frumoasă creastă rozalie; ființă pe care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
-
Păi, mai adineauri, la mănăstire, În fața starețului Pafnutie, parcă-mi luaserăți apărarea, nu-i așa?!” Atunci a fost atunci, iar acuma e acum...” ...Uneori, ca să-l necăjească, Oliver se apuca să latre. Mângâindu-și bărbia, Satanovski scotea și el un lătrat atât de lung și de lugubru, Încât pe masă halbele zdrăngăneau, ciocnindu-se Între ele, iar mușteriii Își astupau urechile. „Adevărul poate fi perceput și sub forma asta”, conchidea el, suflând din buzele-i umede fumul spre tavan. „Adevărul dumneavoastră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
-
Înalt, trist, cu ochii adânciți În sine. Pe creștetul său acoperit de penaj auriu, creasta de cocoș strălucea ca o aură. Trecând pe lângă el, Noimann se aștepta să audă un cârîit, un cucurigu lung (deja mijeau zorile) sau un scurt lătrat de câine, dar dinspre locul unde stătea masterandul se auzea doar foșnetul unor frunze uscate, pe care le Împrăștie vântul de pe o parte În alta a coridorului. Se poate că, totuși, masterandul Îl recunoscuse, căci Îi făcu semn, mișcând Încetișor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
-
dacă nu-i e foame și dacă nu vrea niște lapte acru. El mulțumi politicos și spuse că iese să facă o plimbare prin sat. Se Întunecase. Apucă un drum subțire printre două rânduri de case care păreau foarte vechi. Lătrat de câini, lumini pâlpâitoare la câte o fereastră, strigătele unor copii În partea opusă a satului. Lună mare, plină, roșietică. Grințu Întoarce de câteva ori capul ca s-o privească. Se gândește dacă astfel de cadre ar putea fi trase
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2298_a_3623]
-
noutate. Zi-mi despre inel. L-am aprovizionat cu detaliile care-l interesau cu adevărat, În timp ce ronțăiam biscuiții Twizzlers rămași și nu mi-am dat seama că adormisem pe canapea până la 3 dimineața, când Millington și-a exprimat cu un lătrat dorința de a dormi pe un pat normal. Ne-am târât În camera mea și mi-am Îngropat capul sub pernă, repetându-mi Încontinuu că nu era o catastrofă. Nu era o catastrofă. Nu era o catastrofă. 2 Spre ghinionul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2293_a_3618]
-
trei minute ca să-și vină În fire și de Încă două ca să-și aducă aminte că noi eram Încă acolo. —Robinson, am spus, pe un ton În mod evident mai iritat. R-O-B-I... — Știu cum se scrie, pufni el, cu un lătrat În toată regula. Da, din fericire pentru tine, te am pe listă. Altfel, În seara asta nu intră nimeni. —Mmm, a fost tot ce am reușit să Îngaim ca replică la această fascinantă informație. Puse mâna pe cordonul de catifea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2293_a_3618]
-
cu seara noastră latină? Întrebă Courtney, luând una de pe tavă. — Asta a fost, recunosc, la plesneală - nu cred că există un desert care să-mi placă mai mult decât prăjiturile Magnolia, am spus. Exact În momentul acela, Millington scoase un lătrat scurt, din ascunzătoarea ei din colț. Vino aici, puișor. Vino aici, fetiță cuminte, am strigat. Ea se conformă și veni spre mine, oferindu-le tuturor priveliștea micuțului sombrero pe care-l purta pentru acea ocazie. — Nu se poate. Jill râse
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2293_a_3618]
-
la ei. Nu erau câinii din somn - negri, cu păr scurt și lucios și cu dinți albi. Erau cafenii și cenușii sau pătați, cu pieptul lat, fălcile groase și numai mușchi. N-aveau enormele organe genitale ale celor din vis. Lătratul lor nu se confunda cu pecetea morții. Nu erau urâți. Erau doar niște animale prăsite pentru scopuri urâte. Danny îi privi cu atenție pe cei legați în apropierea lui, întrebându-se ce-ar face dacă i-ar mângâia pe creștet
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1955_a_3280]
-
dotare și lansă șase gloanțe în întuneric. Ecoul făcea să-i țiuie urechile, iar praful de pușcă mirosea minunat. Încărcă iar și goli încă o dată pistolul de calibrul 38. Dincolo de colina din South Pasadena alte arme se descărcară, ca un lătrat în lanț al câinilor porniți pe ceartă cu luna. Mal încărcă iar, trase, încărcă, trase, încărcă, trase - până când epuiză toată muniția de Remington. Auzi urale, urlete și scâncete, apoi nimic. În canion susura un vânticel cald. Mal se sprijini de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1955_a_3280]
-
valiza de lemn pe care o ținea sub pat. A doua zi, trei sferturi dintre soldați plecară către casele lor. Era o liniște nelalocul ei, barăcile deodată se făcuseră uriașe și pustii. Se auzea pentru Întâia oară ciripitul vrăbiilor, iar lătratul potăilor costelive se prelungea În ecouri nefirești printre magaziile de tablă. Camioanele verzi se arătau de tot pașnice, așa cum zăceau tăcute pe platformă și Își Încălzeau străvechea tăblărie la acel soare pașnic și binevoitor. De soldați nu se sinchisea nimeni
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
-
înăuntru. — Aveți vreo problemă? Ce-ar fi putut să întrebe? Despre prietenii handicapați ai omului handicapat, mut, surd, surdomut? — Ce liniște aici! Câinii ăștia ca niște sfinți sunt muți? — Nuuu... moleșiți. Medicamentele. Slăbiți. Suferă. Avem ziduri groase. Nu se aude lătratul. Altfel arfi... Există și câini muți? Savanta își îndreptă ochelarii. O scrută, suspicioasă, pe nepoftita care avea chef de palavre. — De ce vă interesează? Irina se fâstâci, întârzie să răspundă și tocmai această ezitare produse minunea. Doamna doctor deveni grijulie, gata
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
cobalt, sorbi, o puse înapoi pe farfurie. Tot palidă, volubilă, scuipând repede repede cuvintele. — Regret că nu l-ai putut întâlni pe motănaș. Mai sunt semne... un fel de emoție, ceva nesigur. Profesorul aștepta crispat continuarea, dar Tavi urlă, un lătrat gros, înăbușit, gata să zguduie casa. Ce forță adunase negrul Dingo, captivul! Doamna își retrase mâna de pe gâtul lui puternic și rece. O ținu o clipă în aer și îl pocni scurt, cu dunga palmei. Tavi icni, privind-o în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
făcut târziu. — Poți să pleci, nu-ți fă griji, profesore. Rămân să dorm aici. Vancea ieși, înclinându-se. Când să pună piciorul pe prima treaptă a scării, auzi, în spatele ușii, unuruit, încă unul. După câteva clipe de tăcere, iarăși, crescendo. Lătraturi înăbușite, ca o tuse adâncă, neagră. Mormăiala morocănosului Tavi nu înceta, dar rămase în aceeași scăzută tonalitate. O furie răgușită, sufocată, mocnită. Să se întoarcă, să nu se întoarcă... cine știe ce se mai întâmpla în bizarul cuplu. Renunță la orice inițiative
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
cu tartine, ceașca cu ceai de care musafirul nu se atinsese și se retrase. Tolea ieșise târziu din cameră. Se înclinase, fără măcar să-și privească gazda și se trezi în fața scării. Când să pună piciorul pe prima treaptă, auzi uruitul, lătratul acela gros, înăbușit. Dar nu se întoarse, nu se întoarse. Din trei salturi fusese în stradă și iuți pașii, fără a se mai uita înapoi, spre sâmbăta care dispăruse, cu câinele Tavi și Tereza lui, cu tot. Zvâcnise, încordat. Salt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
văd dacă apare cineva, dacă mă urmărește cineva, doar știți că trăim cu reflexul ăsta, al supravegherii, și pe bună dreptate. Știu eu... poate mai eram sub efectul emoției de sâmbătă seara. Am auzit, când eram deja pe scări, shelălăitul. Lătratul acela gros, mocnit, plin de invective sugrumate. Eram gata să mă întorc, poate aveți nevoie de ajutor, gata să vă apăr. Deși vă descurcați admirabil, am observat, cunoașteți perfect exemplarul. După atâta conviețuire, nici nu e de mirare, doar sunteți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
a calpacelor tivite cu blănițe de jder, doar se răsuceau pe călcâie la dreapta sau la stânga, urmărind fuga micuțului rebel care reușea să scape mereu. O potaie atât de simandicoasă și de îndârjită, înverșunată să-i termine pe toți cu lătratul ei. era cu adevărat comică, ba chiar cuceritoare. După ce ascultă atent zgomotele neobișnuite care veneau din salonul cel mic, Ledoulx făcu un semn valetului Julien. Acesta aruncă doar o privire, tresări, apoi reveni cu o expresie perplex fericită și, fiind
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
n-a apucat să desfacă ultimul nod al lanțului, uite bestia smucindu-se și ridicându-se pe picioarele din spate, de n-ar lipsi mult să rupă lanțul ca să sară-n gâtul lui Rafael. De-acum nu se mai sfădește: lătratul e un strigăt de luptă și o amenințare. Pare gata să facă moarte de om, Milică, fi-ți-ar javra a dracului și spânzura-te-ai de ea cu lanțu’ ăla. Se oprise lumea-n loc. Se uitau ca la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2084_a_3409]
-
-te, prostovane, de unde plouă cu șuturi în fund, hi-hi-hi... Într-adevăr, se mira, dezorientat și intimidat de atâtea perechi de ochi urmărindu-l cum ține lesa cu amândouă mâinile și trage de câinele întărâtat, care nu se mai oprește din lătrat, gata să-l trântească și să fugă cu el târâș ca să dea iama prin lume. — Care dracu’ dai? îngăimă Milică. Ghemuit după tarabă, Rafael striga vesel, ca și cum i-ar fi dat o veste bună: Băi, jigodie! Javră ordinară! Nu mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2084_a_3409]
-
Își avea locul lui, pe culoarul îngust din fața bucătăriei. Într-o zi, și Dorin va trebui să muncească în fabrică. Nu numai ai lui o spuneau, ci chiar el însuși. De fiecare dată când sunam la apartamentul lui Dorin, izbucnea lătratul fioros al lui Nero. Eu știam dinainte ce urmează și pregăteam câteva cuvinte liniștitoare. „Nero, potolește-te, Nero, eu sunt.” Nero n-avea însă idee cine sunt eu și lătra mai departe. Încercam să nu mă pierd cu firea și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2370_a_3695]
-
doar eu greșesc tot timpul, mă așez înfrântă pe marginea patului, îi văd umerii lărgindu-se, privirile lui sunt din ce în ce mai impunătoare pe măsură ce se apropie de mine, zâmbetul său e uriaș, am impresia că imediat dinăuntrul gâtlejului său va izbucni un lătrat, asemenea lătratului lui Eliahu. Lasă-mă în pace, îl împing eu, dar el se simte jignit, ce se întâmplă cu tine, credeam că vom sărbători împreună ziua de naștere a copilului, cu cine ai vrea să sărbătoresc, cu soția mea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2360_a_3685]
-
greșesc tot timpul, mă așez înfrântă pe marginea patului, îi văd umerii lărgindu-se, privirile lui sunt din ce în ce mai impunătoare pe măsură ce se apropie de mine, zâmbetul său e uriaș, am impresia că imediat dinăuntrul gâtlejului său va izbucni un lătrat, asemenea lătratului lui Eliahu. Lasă-mă în pace, îl împing eu, dar el se simte jignit, ce se întâmplă cu tine, credeam că vom sărbători împreună ziua de naștere a copilului, cu cine ai vrea să sărbătoresc, cu soția mea? Eu îmi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2360_a_3685]
-
mă face să râd, și arată spre casa noastră frumos aranjată, spre baloanele umflate, gata să explodeze, către farfuriile cu gustări și colțurile pline de muzică, dar hohotele ei de râs se transformă deja într-o tuse seacă, ca un lătrat, îi întind un pahar cu apă, o ajut să bea, pentru că îi tremură mâinile, zâmbește, nu mă simt bine, vreau să mă întind pe pat. O conduc în tăcere spre pat, îi culc picioarele și mâinile printre decupaje și hârtii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2360_a_3685]
-
fix la cerul înalt, aveam senzația că priveliștea era dureros de frumoasă. O adiere de vânt a străbătut pajiștea și a trecut apoi prin părul ei înainte de a dispărea în pădure. Copacii foșneau și din depărtare s-a auzit un lătrat atât de slab de parcă venea din altă lume. În rest, tăcere deplină. Nici un sunet, nici o ființă în calea noastră. La un moment dat am zărit doar două păsărele roșii, speriate, țâșnind dinspre mijlocul pajiștii spre pădure. În timp ce ne plimbam, Naoko
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2344_a_3669]
-
mă îndrăgostisem... o dragoste cu complicații. Peisajul nu-și putea găsi nici un locșor în mintea mea la vremea aceea. Și totuși, a fost primul lucru pe care mi l-am amintit acum. Mirosul ierbii, vântul puțin cam răcoros, coama muntelui, lătratul câinelui... toate acestea mi-au asaltat brusc memoria. Și cu câtă claritate! Am acum senzația că dacă întind mâna, le cuprind, una câte una. Dar în peisajul acela nu apare nici o siluetă. Nu e absolut nimeni. Nu e nici Naoko
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2344_a_3669]