1,901 matches
-
și de natură diferită: actul locuționar (pronunțarea cuvintelor), actul ilocuționar (ceea ce se realizează prin rostirea cuvintelor) și actul perlocuționar (producerea unor efecte asupra altor persoane prin rostirea cuvintelor). Inițial, acest filozof a stabilit că enunțurile pe care le poate realiza locutorul (vorbitorul) pot fi constatative (atunci cînd descriu stări de lucruri, aserțiunea fiind în acest caz un act constatativ) sau performative (atunci cînd realizează acțiuni), dar ulterior a renunțat la asemenea clasificări, pentru a analiza actele de vorbire din perspectivă pragmatică
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
are în vedere aspectul narativ al unui text, noțiunea "actant" prezintă aceleași accepții ca în semiotica narativă. În egală măsură, termenul actant poate desemna însă și instanțele implicate în actul comunicării, prezentă fiind și forma de interactant, care trimite la locutor, respectiv interlocutor. Spre deosebire de sintagma actorii comunicării, care se referă strict la instanțele activ implicate în procesul de comunicare, actantul poate desemna atît instanțele active, cît și pe cele pasive. V. subiect, obiect, acțiune. TESNIERE 1959; GREIMAS 1966; PROPP 1928; DUCROT
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
mai multor actanți. Cu alte cuvinte, același actor poate trece dintr-o rubrică actanțială în alta În a n a l i z a d i s c u r s u l u i, sintagma "actorii comunicării" trimite la locutorii și interlocutorii implicați în mod activ într-o interacțiune verbală, spre deosebire de termenul actant care îi desemnează atît pe participanții activi, cît și pe cei pasivi. V. personaj, subiect. UBERSFELD 1996; PAVIS 2002; PIERRON 2002. NM ACTUALIZARE. Atunci cînd ceva este
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
FLEW 1983; GREIMAS - COURTES 1993; MOESCHLER - REBOUL 1994; DSL 2001; CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002; VARO - LINARES 2004. RN ADRESARE. Adresarea reprezintă o formă (verbală și/sau extraverbală) de implicare a unui (potențial) interlocutor în derularea actului comunicativ avut în vedere de către locutor, formă a cărei alegere din sistemul existent într-un idiom este motivată de factori obiectivi și/sau subiectivi, generatori de concretizări și de funcții specifice, distincte de la o situație de comunicare la alta. Din această perspectivă, termenii de adresare se
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
generatori de concretizări și de funcții specifice, distincte de la o situație de comunicare la alta. Din această perspectivă, termenii de adresare se constituie în materializarea verbală, lingvistică a acestei modalități de indicare a interlocutorului și de relaționare a acestuia cu locutorul, coordonatelor verbale (de tip nominal, pronominal sau interjecțional) ale comunicării putîndu-le fi asociate și elemente de ordin nonverbal și paraverbal (gesturi indicative, mimică, direcție a privirii, ton etc.), cu rol în facilitarea (auto)identificării destinatarului mesajului (eventual, din mai mulți
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
limba franceză vs. limbile asiatice). Acești termeni cunosc, de asemenea, valențe particulare prin prisma actualizării diferitelor valori ale politeții pozitive, respectiv negative, a valorificării - în anumite contexte comunicative - a adresării inverse, precum și a adresării propriu-zise ca formă de,,selectare", de către locutor, a emițătorului următorului mesaj (de exemplu, Nicule, cînd te întorci?). Factorii determinanți care influențează alegerea anumitor termeni de adresare (în detrimentul altora) într-o anumită situație de comunicare sînt de ordin: (a) individual - trăsături specifice, distinctive (sex, vîrstă, statut social, tip
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
într-o anumită situație de comunicare sînt de ordin: (a) individual - trăsături specifice, distinctive (sex, vîrstă, statut social, tip de educație, mentalitate etc.) ale interlocutorilor; (b) relațional - elemente ce caracterizează relația existentă (prealabilă momentului în care se realizează comunicarea) între locutor și interlocutor: gradul de cunoaștere, o anumită legătură de tip familial, profesional, amical, de grup etc.; (c) contextual comunicativ - relația care se stabilește sau care se dorește a fi stabilită între participanții la actul comunicativ pe parcursul derulării acestuia; (d) contextual
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
moldovean, oltean; 6) nume folosite metaforic: nume avînd trăsătura [- uman] - pui, măgar, floricică; nume mitologice sau religioase: zeiță, înger(aș); nume cu nuanțe calificative sau evaluative: hoț, crai; în funcție de context, acestea reflectă o atitudine favorabilă sau nefavorabilă, peiorativă, ironică a locutorului față de interlocutor (puiule, hoțule); 7) substantive provenite din adjective, prin conversiune - trimițînd către anumite elemente percepute subiectiv de către locutor: relații între interlocutori - drag, scump, iubit, stimat; anumite trăsături (fizice, morale etc.) ale interlocutorului: frumos, chior, deștept, prost; în funcție de intenția comunicativă
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
aș); nume cu nuanțe calificative sau evaluative: hoț, crai; în funcție de context, acestea reflectă o atitudine favorabilă sau nefavorabilă, peiorativă, ironică a locutorului față de interlocutor (puiule, hoțule); 7) substantive provenite din adjective, prin conversiune - trimițînd către anumite elemente percepute subiectiv de către locutor: relații între interlocutori - drag, scump, iubit, stimat; anumite trăsături (fizice, morale etc.) ale interlocutorului: frumos, chior, deștept, prost; în funcție de intenția comunicativă a locutorului, acestea pot căpăta valențe opuse celor curente: urîtule, prostule - ca exprimare a afecțiunii; frumosule, deșteptule - ca formă
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
interlocutor (puiule, hoțule); 7) substantive provenite din adjective, prin conversiune - trimițînd către anumite elemente percepute subiectiv de către locutor: relații între interlocutori - drag, scump, iubit, stimat; anumite trăsături (fizice, morale etc.) ale interlocutorului: frumos, chior, deștept, prost; în funcție de intenția comunicativă a locutorului, acestea pot căpăta valențe opuse celor curente: urîtule, prostule - ca exprimare a afecțiunii; frumosule, deșteptule - ca formă de ironie etc.; 8) numerale cardinale, ordinale, colective - folosite cu valoare substantivală: (cei) doi, al treilea, amîndoi; 9) interjecțiile de adresare: mă(i
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
acestor expresii. Dintr-un alt punct de vedere, într-o analiză semantico-pragmatică a acestor termeni, se disting funcții precum cea de interpelare și identificare/desemnare a interlocutorului, de marcare a rolului comunicativ al acestuia (funcția conativă) și a relației interpersonale locutor - interlocutor (în adresarea inversă, și de indicare a locutorului, a condiției acestuia și a atitudinii față de interlocutor), funcția de marcă dialogală (funcția de inițiere a unui dialog, funcția fatică, funcția de încheiere a unui mesaj și de transferare a rolului
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
o analiză semantico-pragmatică a acestor termeni, se disting funcții precum cea de interpelare și identificare/desemnare a interlocutorului, de marcare a rolului comunicativ al acestuia (funcția conativă) și a relației interpersonale locutor - interlocutor (în adresarea inversă, și de indicare a locutorului, a condiției acestuia și a atitudinii față de interlocutor), funcția de marcă dialogală (funcția de inițiere a unui dialog, funcția fatică, funcția de încheiere a unui mesaj și de transferare a rolului de emițător interlocutorului), de instaurare a unui anumit tip
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
de a fi integrate într-o unitate ierarhic superioară. Acest tip de relație, axată pe respectarea regulilor și a normelor impuse de uzul limbii literare, determină evaluarea și interpretarea enunțurilor formulate în schimbul lingvistic, punctînd elementele referitoare la competența și performanța locutorilor implicați în realizarea actului de comunicare. În gramatica generativ-transformațională, agramaticalitatea, considerată drept una dintre formele posibile ale incompatibilității, în opoziție cu gramaticalitatea, este asociată competenței specifice pe care o are locutorul de a formula o anumită judecată epistemică și de
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
în schimbul lingvistic, punctînd elementele referitoare la competența și performanța locutorilor implicați în realizarea actului de comunicare. În gramatica generativ-transformațională, agramaticalitatea, considerată drept una dintre formele posibile ale incompatibilității, în opoziție cu gramaticalitatea, este asociată competenței specifice pe care o are locutorul de a formula o anumită judecată epistemică și de a face deosebirea dintre construcțiile gramaticale considerate și acceptate, de gramaticile normative, ca fiind corecte și cele incorecte. V. gramaticalitate, normă. CHOMSKY 1966; DSL 2001; VARO - LINARES 2004. CC ALTERITATE. Pentru
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
lipsit de relație cu elementul de raportare, față de care se plasează în afară ca ceva distinct. Plecînd de aici, lingvistul Eugen Coșeriu consideră alteritatea ca fiind una dintre laturile esenței limbii, ilustrate de faptul că, prin manifestarea limbii în vorbire, locutorul (vorbitorul) se atribuie pe sine interlocutorului (altuia, celuilalt), fără însă a se transpune în el prin autoobiectivare, ca în cazul intropatiei, dar recunoaște la acesta aceleași posibilități de a înțelege și de a folosi limba. Aceasta presupune că vorbirea se
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
sine interlocutorului (altuia, celuilalt), fără însă a se transpune în el prin autoobiectivare, ca în cazul intropatiei, dar recunoaște la acesta aceleași posibilități de a înțelege și de a folosi limba. Aceasta presupune că vorbirea se realizează întotdeauna între un locutor și un interlocutor, iar finalizarea ei prin transmiterea de informații se întemeiază pe o legătură între cei doi sub forma unei convenții (implicite) de a înțelege aceleași lucruri prin aceleași enunțuri. Ca atare, locutorul are în conștiința sa proiecția interlocutorului
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
vorbirea se realizează întotdeauna între un locutor și un interlocutor, iar finalizarea ei prin transmiterea de informații se întemeiază pe o legătură între cei doi sub forma unei convenții (implicite) de a înțelege aceleași lucruri prin aceleași enunțuri. Ca atare, locutorul are în conștiința sa proiecția interlocutorului, pe care îl consideră ca fiind ceva deosebit și distinct de sine, dar căruia i se adresează într-o manieră care îi face posibilă înțelegerea. Din perspectiva a n a l i z e
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
adresează într-o manieră care îi face posibilă înțelegerea. Din perspectiva a n a l i z e i d i s c u r s u l u i, problema alterității are două aspecte: măsura în care realizatorul discursului (locutorul) s-a adaptat posibilităților de înțelegere ale receptorului (interlocutorului) și măsura în care discursul întrunește condițiile de expresie și de structurare cerute de domeniul la care se aplică și de scopul pentru care a fost realizat. Întrucît asemenea aspecte sînt
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
sau pe construcția frastică, ci pe sensul implicit. Același enunț poate să aibă o semnificație diferită, în funcție de inferența pe care sîntem determinați s-o realizăm pentru a interpreta. De exemplu: enunțul Am 30 de ani nu permite să înțelegi dacă locutorul este bătrîn sau tînăr; dacă e vorba de un sportiv, există șansa ca locutorul să comunice implicit că "este deja bătrîn și trebuie să se retragă din competiție"; dacă e vorba de un artist, e posibil ca el să vrea
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
semnificație diferită, în funcție de inferența pe care sîntem determinați s-o realizăm pentru a interpreta. De exemplu: enunțul Am 30 de ani nu permite să înțelegi dacă locutorul este bătrîn sau tînăr; dacă e vorba de un sportiv, există șansa ca locutorul să comunice implicit că "este deja bătrîn și trebuie să se retragă din competiție"; dacă e vorba de un artist, e posibil ca el să vrea să spună că "este încă tînăr și că mai are înainte mulți ani de
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
discurs care să nu fie purtător al unui sens implicit sau chiar al mai multora. Dezambiguizarea constă în a produce inferențe care, sprijinindu-se pe indici contextuali și pe informațiile înregistrate anterior în memorie, (re)construiesc sensurile implicite prevăzute de locutor. V. figură, implicit. DSL 2001; CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002 ; VARO - LINARES 2004 ; BUSSMANN 2008 GM AMBREIOR v. DEICTIC/DEIXIS AMPLIFICARE. Prin semnificația de bază, amplificarea este mărirea dimensiunilor unei realități în raport cu un etalon sau cu o fază inițială. Din punctul de
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
conversaționale), atenția care trebuie acordată faptului că enunțurile conexate ale discursului reprezintă rezultate ale unor acte de vorbire realizate de mai mulți participanți (cel puțin doi). În acest mod, discursul este creat prin interacțiune, prin alternare de enunțuri ale unor locutori diferiți, și devine numai parțial omogen, prin tematică și prin eventualele elemente de legătură, exprimate sau subînțelese, dintre enunțuri. Metoda inductivă utilizată în analiza conversației se aplică unor interacțiuni naturale, înregistrate în situații și contexte variate, ceea ce conduce la realizarea
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
prezența unui paralelism al construcțiilor. Ca act de vorbire, realizat prin contrapunerea a două obiecte sau prin situarea unui obiect față de el însuși, antiteza se poate institui ca procedeu argumentativ la nivel discursiv, ce favorizează, menține și sporește contactul între locutor și interlocutor, vizînd obținerea unor comportamente din partea receptorului (de exemplu, o atenție sporită). Din punct de vedere semantic, termenii antrenați în realizarea antitezei sînt abstracți (substantive: lumină/întuneric sau adjective/adverbe: frumos/urît), deoarece termenii concreți nu cunosc un "opus
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
subiective, bazate pe o atitudine de mulțumire sau de insatisfație în legătură cu ceva, atitudine care domină orientarea unor enunțuri sau a discursului în întregime. Ca atare, această analiză ar trebui să stabilească mărcile (și eventuala lor ierarhie și clasificare) prin care locutorul (creatorul enunțului, enunțiatorul) exprimă o judecată de valoare sau o reacție subiectivă și prin care se etalează modalitățile apreciative. Însă, mai întîi, consideră Patrick Charaudeau, este necesară o distincție între apreciere și opinie, aprecierea fiind reacția subiectului față de ceva, iar
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
cadrul participativ relevă elementele contextuale care sînt, pe de o parte, prestabilite și, pe de altă parte, realizate pe măsura desfășurării interacțiunii; dacă numărul participanților este una dintre datele constitutive ale cadrului interacțional, acesta nu este un garant al numărului locutorilor angajați efectiv în conversație. La fel, dacă rolurile interacționale (sociale) pot fi definite ca un ansamblu, pornind de la tipologia interacțiunilor, ipoteza principală a analizei interacțiunilor presupune că rolurile sînt obiectul unei realizări comune constante pe parcursul întîlnirii, în funcție de acțiunile săvîrșite și
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]