KorAP: Find »[drukola/base=nara & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...14 15 16 ...44 >

1,096 matches

Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587

moment ulterior. În concluzie, esența diferenței dintre narațiunea la persoana întîi și narațiunea la persoana a treia derivă din maniera în care naratorul vede întîmplările dintr-o povestire și din tipul de motivație pentru selectarea lucrurilor narate. Tot ceea ce e narat în forma la persoana întîi este cumva existențial relevant pentru naratorul la persoana întîi. Pentru această relevanță existențială pentru naratorul la persoana întîi nu există nici o dimensiune a semnificației corespunzătoare și la fel de eficientă în narațiunea la persoana a treia, cu excepția

Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
întîi și narațiunea la persoana a treia este deosebit de proeminentă acolo unde schimbările referinței pronominale și controlul auctorial asupra lumii ficționale sînt îmbinate. Între anumite limite, este posibil ca un narator auctorial să-și modifice realitatea ficțională pe care o narează. Naratorii auctoriali victorieni din romanele-foiletoane cruțau ocazional un personaj ficțional din mîinile soartei amenințătoare ca reacție la rugămințile cititorilor, schimbînd destinul acestuia în ultimul moment. Un narator la persoana întîi care încearcă un lucru asemănător periclitează baza ficțională a propriei

Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
închipuit niciodată desculți pe cititori 258. Afirmația din romanul Numele meu fie Gantenbein pe care am citat-o anterior, "Încerc poveștile ca pe niște haine", este valabilă nu numai în privința conținutului poveștilor, ci și în ceea ce privește maniera în care acestea sînt narate. "Atitudinea narativă simplistă"259, prin care personajul principal al romanului Montauk are înainte de toate intenția de a povesti fără a inventa o poveste, este revelată sub forma unei imposibilități, inclusiv în sens naratologic. Semnificația structurală a opoziției dintre narațiunea la

Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
și a discernămîntului acestuia în plină acțiune. (Percy Lubbock despre romanul Ambasadorii, în The Craft of Fiction) 5.1. Relația opoziției "perspectivă" cu opoziția "persoană" Opoziția "perspectivă" și opoziția "persoană" au în comun problema punctului de vedere din care este narat sau perceput un anumit lucru. Diferența dintre acestea se găsește la nivelul consecințelor care derivă din alegerea punctului de vedere. Aspectul în legătură cu care persoana ne atrage atenția este identitatea sau non-identitatea spațiului în care sînt localizați naratorul și punctul său

Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
localizați naratorul și punctul său de vedere și a celui în care se află personajele. Acest lucru are implicații legate în special de baza existențială și de motivația actului narativ. Ele sînt decisive pentru problema "credibilității" lucrurilor care au fost narate. Opoziția "perspectivă", pe de altă parte, presupune controlul procesului aperceptiv pe care cititorul îl realizează pentru a obține o imagine perceptuală concretă a realității ficționale. Pe lîngă această reglare a percepției realității ficționale și a orientării spațio-temporale a cititorului în

Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
să privim această caracteristică drept dezavantaj al mediului literar; dimpotrivă, această proprietate determinată generic poate fi văzută ca un avantaj. Experiența lui John Fowles legată de ecranizarea romanelor sale a condus la o conștientizare a avantajului relativei nedeterminări a obiectelor narate în comparație cu determinarea lor din film: Sînt sute de lucruri pe care un roman le poate face, însă cinematografia nu le poate face niciodată. Cinematografia nu poate descrie trecutul foarte precis, nu poate face digresiuni și, mai presus de toate, nu

Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
formă de perspectivizare are mai degrabă un efect subliminal decît conștient asupra cititorului. De fapt, acest tip de perspectivizare subliminală este probabil atît de eficient tocmai pentru că cititorul nu este conștient de aceasta. 6. Opoziția "mod": personaj-narator personaj-reflector332 Cel care narează o poveste este în primul rînd cel care o ascultă, precum și cititorul ei. (Henry James, Prefața romanului Prințesa Casamassima) Este, cred, o frumoasă îndrăgostire acea intensitate a efortului creator de a intra în pielea făpturii create. (Henry James, Prefața romanului

Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
să fie mai întîi înțelese în natura lor de concepții diferite ale intermedierii întregii narațiuni: personalizarea și impersonalizarea procesului narativ. Impersonalizarea încearcă să trezească în cititor impresia nemedierii prezentării narative a unui eveniment și, odată cu ea, iluzia că ceea ce este narat trebuie perceput, să spunem, in actu. Paradoxul aparent întîlnit aici, o (iluzie de) nemediere a materialului mediat, este de asemenea recunoscut de către Anderegg atunci cînd acesta scrie că în "textele El" "comunicarea își creează propria condiție premergătoare, negîndu-se ca atare

Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
transmitere, care de obicei este mai simplu și mai ușor de identificat. Prin urmare, opoziția mod se referă la contractul dintre transmiterea de către un personaj-narator și transmiterea de către un personaj-reflector sau, pe scurt, dintre un narator și un reflector. Personajul-narator narează, înregistrează, informează, scrie scrisori, include documente, citează surse de încredere, se referă la propria narațiune, se adresează cititorului, comentează tocmai ceea ce s-a narat etc. Acest personaj-narator a triumfat aproape în mod neîngrădit în romanul de început: Cid Hamete Benengeli

Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
personaj-narator și transmiterea de către un personaj-reflector sau, pe scurt, dintre un narator și un reflector. Personajul-narator narează, înregistrează, informează, scrie scrisori, include documente, citează surse de încredere, se referă la propria narațiune, se adresează cititorului, comentează tocmai ceea ce s-a narat etc. Acest personaj-narator a triumfat aproape în mod neîngrădit în romanul de început: Cid Hamete Benengeli, Simplicius al lui Grimmelshausen, Robinson Crusoe, Clarissa Harlowe, Tristram Shandy, Werther al lui Goethe, naratorul din romanul Tom Jones, cel din Agathon al lui

Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
Krull și pînă la "eul livresc" al romanului Numele meu fie Gantenbein sînt personaje-narator. Prin comparație, un personaj- reflector reflectă, adică oglindește întîmplările lumii exterioare în conștiința sa, percepe, simte, înregistrează, dar întotdeauna în mod tăcut, deoarece el niciodată nu "narează", el niciodată nu își verbalizează percepțiile, gîndurile și sentimentele în încercarea de a le comunica. Cititorul pare să afle direct, printr-o privire directă în conștiința personajului-reflector, despre întîmplările și reacțiile care sînt oglindite în conștiința lui. În romanul contemporan

Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
relatării sau telling, prin intermediul unui personaj-narator, și cu prezentarea scenică sau showing, prin intermediul unui personaj-reflector. Procesul transmiterii și receptarea diferă dacă ele sînt guvernate de un personaj-narator sau de un personaj-reflector. Un personaj-narator funcționează întotdeauna ca un "emițător", adică el narează ca și cum ar transmite o noutate sau un mesaj unui "receptor", cititorul. Comunicarea continuă în mod diferit cu un personaj-reflector. Din moment ce nu narează, el nu poate funcționa ca un receptor în sensul de mai sus. În acest caz intermedierea prezentării este

Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
sînt guvernate de un personaj-narator sau de un personaj-reflector. Un personaj-narator funcționează întotdeauna ca un "emițător", adică el narează ca și cum ar transmite o noutate sau un mesaj unui "receptor", cititorul. Comunicarea continuă în mod diferit cu un personaj-reflector. Din moment ce nu narează, el nu poate funcționa ca un receptor în sensul de mai sus. În acest caz intermedierea prezentării este întunecată în mod caracteristic de iluzia cititorului că este martor în mod direct la acțiune el simte că o percepe prin ochii

Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
346. Această diferență poate fi exprimată mai concret. Diferența epistemologică dintre o povestire care este comunicată de un personaj-narator și una care este prezentată de un personaj-reflector se bazează în principal pe faptul că personajul-narator este întotdeauna conștient că el narează, în timp ce personajul- reflector nu are nici un fel de conștiință. Personajele-narator precum Moll Flanders, Tristram Shandy, David Copperfield, Ishmael, Heinrich Lee, Felix Krull, Stiller, Siggi Jepsen în Lesson Deutschstunde al lui Siegfried Lenz și naratorii auctoriali din romanul Tom Jones, din

Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
Felix Krull, Stiller, Siggi Jepsen în Lesson Deutschstunde al lui Siegfried Lenz și naratorii auctoriali din romanul Tom Jones, din Sibenkäs al lui Jean Paul Richter, Père Goriot, Vanity Fair și Buddenbooks nu numai că tratează tematic procesul narativ în timp ce narează, ci și dezvăluie încontinuu conștiința faptului că se află în prezența unei auditoriu, și anume cititorii lor. Aceasta îi obligă să găsească o strategie narativă 347 sau retorică potrivită atît auditoriului, cît și povestirii lor. Fiecare tip de tratament strategic

Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
retorică potrivită atît auditoriului, cît și povestirii lor. Fiecare tip de tratament strategic sau retoric al povestirii duce la modificarea acesteia, mută accentul sensului, influențează selectarea detaliilor, aranjarea părților și necesită o trasare clară a referințelor între ceea ce a fost narat și ceea ce va urma. Aceste implicații nu se vor găsi în povestirea prezentată de personajul-reflector. Personajele-reflector precum Emma Bovary, Lambert Strether, Stephen Dedalus și Josef K. nu vor fi niciodată conștiente de faptul că experiențele, percepțiile și sentimentele lor sînt

Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
naratorului. Datorită confirmării continue a acestei înțelegeri tacite între personajul-narator și cititor, cititorul poate fi sigur că personajul-narator nu-l va lăsa neinformat cu privire la lucrurile importante pentru înțelegerea povestirii. Voința cititorului de a suplimenta în imaginația sa ceea ce a fost narat e mai degrabă redusă sau suprimată de această atitudine narativă decît stimulată. Acest lucru rămîne, desigur, valabil doar pentru acel tip de personaj-narator a cărui credibilitate este indiscutabilă. Avem de-a face aici cu o convenție narativă care produce o

Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
cele personale, care poate fi observată în romanele și povestirile moderne 402. Această tendință este deosebit de evidentă în opera lui Joyce. În timpul procesului reflectorizării, un narator auctorial își asumă temporar anumite calități caracteristice personajului-reflector, în special atunci cînd încetează să nareze și, în schimb, începe să reflecte realitatea ficțională în conștiința sa, în maniera unui mediu personal. Atitudinea narativă orientată spre cititor se schimbă acum într-o atitudine a reflectării centrate pe subiect. Această schimbare are consecințe care afectează structura narațiunii

Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
admită că el nu știe numele scriitorului. Următoarea afirmație legată de acest scriitor este formulată într-un mod foarte subiectiv, personal și are un efect similar. A doua referire la Spinell este cu totul diferită. Este realizată de către narator, care narează într-o manieră auctorială marcată: Spinell era numele scriitorului care stătuse cîteva săptămîni în "Einfried". Detlev Spinell era numele acestuia, iar înfățișarea sa era stranie. Imaginați-vă un brunet ca la treizeci de ani cu o figură robustă 424. Acest

Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
constantelor lor psihologice. De exemplu, ei se găsesc în cîteva narațiuni ale lui Conrad Meyer. Friedmann i-a caracterizat după cum urmează: Într-o scrisoare către Paul Heyse, C.F. Meyer și-a justificat procedeul de a-l lasa pe Dante să nareze povestea căsătoriei călugărului prin faptul că a văzut în acesta un reprezentant al perioadei medievale. "Dante al meu din fața căminului... este o figură tipică și pur și simplu reprezintă Evul Mediu". În același fel, autorul nu prezintă povestea lui Thomas

Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
Becket, sfîntul care a răzbunat seducerea fiicei sale de către rege "în mod direct, ceea ce ar putea foarte ușor să-l deruteze pe cititor, fiindcă povestea este atît de enigmatică, ci în schimb face în așa fel încît aceasta să fie narată de un elvețian simplu și cu un caracter puternic, ce nu poate fi amăgit din cauza simțului său moral infailibil"479. În mod natural, funcțiile diferențiate aici apar deseori în conjuncție în opere individuale. Prin urmare, Zeitblom, naratorul la persoana întîi

Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
cazuri extreme, la un reflex aproape neuropsihologic; 3. distanța narativă, care în romanul la persoana întîi cvasiautobiografic constituie premisa pentru atitudinea echilibrată și înțeleaptă a eului narator față de experiențele sale anterioare, scade aproape întotdeauna o dată cu retragerea eului narator. Holden Caulfield narează doar la cîteva săptămîni după experiențele "fără sens" ale zilelor pe care le-a petrecut în New York; prin natura confesivă a narațiunii, eul narator este înlocuit aproape complet de eul care trăiește. Personajele la persoana întîi ale lui Beckett vegetează

Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
toate de absența unui personaj-narator, precum și de absența personajului-reflector. În sfîrșit, monologul interior reprezintă tranziția dintre situația narativă la persoana întîi și cea personală. În monologul interior, cititorul întîlnește un eu care deja manifestă trăsătura caracteristică a personajului-reflector: acesta nu narează sau nu se adresează unui ascultător sau cititor, ci reflectă în conștiința lui situația sa momentană, inclusiv reminiscențele evocate de această situație. Prin urmare, lumea exterioară prezentată într-un monolog interior apare doar ca un reflex în conștiința personajului la

Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
narator și cel care trăiește) este prin urmare, la rîndul său, unul dintre cele mai importante puncte de plecare în interpretarea romanului la persoana întîi cvasiautobiografic. Varietatea formelor acestuia se întinde de la identificare la înstrăinare completă între între eul care narează și cel care trăiește. Romanul la persoana întîi cvasiautobiografic timpuriu se încheie frecvent cu o schimbare totală în personalitatea morală a personajului la persoana întîi. Înstrăinarea este predominantă aici sub forma îndepărtării de eul anterior, cum se întîmplă în Der

Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
momentul tranziției către monologul interior. Mai importante sînt însă deosebirile dintre aceste două situații narative. În situația narativă la persoana întîi, actul narativ este o formă de continuare a experiențelor eului, care are ca rezultat o motivație existențială de a nara străină narațiunii auctoriale. Naratorul la persoana întîi cvasiautobiografic rămîne legat de eul său anterior prin numeroase legături existențiale, în ciuda diverselor sale transformări. Dacă eroul sau eroina privesc în urmă la greșelile și confuzia vieții lor anterioare de la distanța vîrstei mature

Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]