2,311 matches
-
loc la masă. Maica se închină și dădu să se așeze, dar copilul, nemulțumit, se porni să țipe și să țopăie prin cameră, ca să-i atraga atenția. Ei, ce e, ce spui tu acolo? îl întrebă mama sa amuzată și nedumerită. Ce vrea copilul ăsta al tău, Mițo? se miră și maica. Mmmm, mmmm!... se porni s-o cheme Ștefănel, așezându-se pe pragul ușii de la intrare și începând să bată cu palma pragul. Înțelegând ce voia copilul, maica Agripina se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1538_a_2836]
-
verbal, dar cu o intonație mai ironică, că aici trebuie să ne despărțim. A, da?! exclamă Victor surprins. Credeam că mai avem de mers! La revedere! îi spuse fata, întinzându-i mâna cu un gest colegial. El rămase o clipă nedumerit, apoi se grăbi să-i întindă la rându-i mâna. Ea avea o mână catifelată și caldă, la atingerea căreia își simți inima zvâcnind. Mi-a făcut plăcere să vă însoțesc până aici, îi spuse Victor. Nici n-am apucat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1538_a_2836]
-
să râdă cu atâta poftă, încât îi dădură lacrimile. Luându-și seama, el se opri din râs și, scoțându-și batista din buzunar, începu să se șteargă plin de demnitate și de eleganță pe obraji. De ce râzi, Vianule?... se prefăcu nedumerit profesorul Barbilian. Ai uitat că din cauza ta m-am încâlcit atât de tare în mrejele poeziei, că era să ajung din om neom?... Poezie, literatură..., mofturi! Matematica e singura care contează!... Dacă n-am dreptate, ai măcar tăria să mi-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1538_a_2836]
-
cu protocolul acceptat în mod tacit până atunci și, în loc să-i spună fetei la revedere în poarta parcului Cișmigiu, pentru ca apoi fiecare să-și vadă de drumul lui, o prinse de mână și nu-i dădu drumul. Felicia îl privi nedumerită și mirată. Aș vrea să te însoțesc până acasă și, dacă se poate, să mă prezinți părinților tăi! îi ceru el în mod imperativ, așa cum nu mai făcuse până atunci. Fata se arătă și mai surprinsă, pradă unei tulburări evidente
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1538_a_2836]
-
păsat!... Ce tot spune, mă, tipa asta?! Care-i socoteala?... se băgă în vorbă veselul Dobrescu, făcând-o pe niznaiul. Se auziră câteva hohote de râs. Victor o privi lung pe Bianca și zâmbi la rându-i cu un aer nedumerit: Care noi?!... În numele cui mai vorbești tu, în afară de tine? Lasă, că știi tu mai bine, n-o face pe prostul! îi replică Bianca, amenințându-l cu degetul. O faci pe prostul, Victore? se băgă iar în vorbă Dobrescu, clipind din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1538_a_2836]
-
-o jos, că măcăne, îl puse la punct Victor pe Dobrescu. Acesta își întorsese capul spre dreapta, de unde fusese semnalată apariția profesorului, dar nu văzu nimic, din cauza studenților care încă mai staționau pe hol. Care moș Paranteză, mă? zise el nedumerit, continuând să pufăie alene din țigară, rezemat ca un belfer cu coatele de pervazul ferestrei. Ei și, ce dacă vine?... adăugă îndată, zărindu-l într-adevăr pe profesor apropiindu-se, lălâu, chel și cocârjat, cu o geantă mare și burdușită
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1538_a_2836]
-
țigară din care trase adânc în piept și-i învălui pe amândoi cu o privire conspirativă: E lată, mă băieți, ascultați-mă pe mine!... E lată rău de tot!!... le strecură el și o șterse grăbit, lăsându-i și mai nedumeriți decât înainte. Ăsta a picat în freză, când s-a sculat! trase Dobrescu, mucalit, concluzia. Curând însă aflară de la alți colegi despre ce era vorba. Mircea Cartojan, care avea un unchi în armată și era bine informat, le aduse la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1538_a_2836]
-
de suferit... Nu te bagă ei pe matale la închisoare!... Nu exagerez și nu mă-nșel. Eu sunt un om căruia-i place să trăiască cu picioarele pe pământ, îi întoarse liniștit vorba tatăl său. Virgil se uită la el nedumerit și nemulțumit: Dar o să vină americanii!... Stelian își așeză mai bine pălăria pe cap și dădu din mână, cu un vag zâmbet pe chip: E-hei, când o să vină americanii, nici eu și poate nici tu n-o să mai fim
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1538_a_2836]
-
porci, douăzeci de găini, zece rațe, zece gâște. Proveniența terenului!? Moștenire de la o rudă a tatălui. Tot mazilit!? Tot. Frați!? Surori!? Patru frați și patru surori. Eu sunt al treilea născut în familie. Pe lângă mânios, tovarășul Ilie părea acum și nedumerit, chiar încurcat și se scărpina la ceafă căznindu-se să își amintească ceva în timp ce răsfoia febril un dosar voluminos. Deodată, chipul schimonosit și ochii de viezure i s-au luminat și s-a repezit la un dosar pe care scria
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1503_a_2801]
-
ar putea să ai probleme... Leul nu te iartă!.. Măturoiul!.. a gângăvit cel surprins în culpă, însă atenția i-a reținut-o mai degrabă porecla șefului în uzul nevestei sale, ceea ce l-a readus în contingent dar iarăși a rămas nedumerit asupra căilor pe care aceasta a ajuns la ea. A mai adăugat: Tu nu știi nimic! Culcă-te imediat, omule! Mâine vei avea o zi grea... Ai de reparat atâtea stricăciuni! Și a plecat pentru ultima oră de program la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1503_a_2801]
-
așteaptă același raport... * * * Cu cele mai bune urări și cu o reținută îmbrățișare, dar totuși îmbrățișare, Natașa Semenova și-a luat rămas bun de la Emilian Mihailovici și a trecut fâșia de frontieră la punctul Siret-Porubnoe. Odată trecută dincolo, sub privirile nedumerite ale compatrioților, s-a întors către partea română, exclamând puternic într-o exprimare aproape corectă, ajutată de adjunctul Viorel: Omelean Mihailovici barbat vrednic este! La el mult pasion este! El barbat brava este! El atent cu domna este!... Tu avut
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1503_a_2801]
-
asta! Ei, și asta ce-i? A întrebat un băiețel. Asta este că nu este! Că nu se exicstă, că-i numai o nălucă... Vreo șapte copii plângeau în hohote... vreo zece râdeau... tot în hohote, iar vreo opt priveau nedumeriți la spectacol... Dar ce-i năluca? A întrebat unul dintre nedumeriți. Este ceva ce nu este, ce nu se exicstă! Înțelege odată! Ba există!... I-adevărat, doamna? Există, copii! Dar numai în închipuirea oamenilor mari, pentru înfrumusețarea vieții celor mici
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1503_a_2801]
-
este că nu este! Că nu se exicstă, că-i numai o nălucă... Vreo șapte copii plângeau în hohote... vreo zece râdeau... tot în hohote, iar vreo opt priveau nedumeriți la spectacol... Dar ce-i năluca? A întrebat unul dintre nedumeriți. Este ceva ce nu este, ce nu se exicstă! Înțelege odată! Ba există!... I-adevărat, doamna? Există, copii! Dar numai în închipuirea oamenilor mari, pentru înfrumusețarea vieții celor mici și pentru a-i face să fie cât mai cuminți și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1503_a_2801]
-
educat, sînteți sănătoși, sînteți frumoși, sînteți studenți iar de aici înainte am și eu dreptul la un dram de fericire! Atât! Dar cum vine asta, mama? Adică tu alături de noi și de tata n-ai fost fericită, mama? A intervenit, nedumerit, Sorin. Nu am fost! Că tatăl vostru, de când ne-am luat, n-a avut altă preocupare decât munca și iarăși munca, iar pe mine m-a neglijat în totalitate... El pe mine, în cei douăzeci și doi de ani de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1503_a_2801]
-
să cânt, fără niciun fel de greșeală, melodia pe care domnul și doamnele în negru o masacrau în fel și chip. Reacția finală a fost de poveste: negresele au început să înșire cruci cu nemiluita, iar domnul în negru privea nedumerit către cupola bisericii, parcă făcând inventarul sfinților și drăcușorilor puși la colț de către aceștia, încercând să afle dacă nu cumva unul dintre ei a coborât, cu chip de Z, pentru a-i juca o farsă. Sincer, m-a surprins și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1577_a_2875]
-
carte aiurea, de n-am priceput nimic, drept care n-am mai fost musafirul bibliotecii, până când am apucat să termin școala. Într-o zi, când doamna noastră a venit la școală cu un ochi vânăt, am fost foarte trist, dar și nedumerit, pentru că am auzit pe-o altă învățătoare spunându-i unei surate că uite, dragă, colega noastră, săraca, a fost mărturisită de doamna preoteasă care, mai lipsită de experiență, o fi lovit-o, din greșeală, cu vreun crucifix mai lung. Eu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1577_a_2875]
-
mascul care nu găsește o altă modalitate de a agăța decât prin intermediul recepționerei. Iar dezamăgire... Curioasă, am coborât. Mă aștepta, într-adevăr, un bărbat cu o figură inexpresivă, indicat din priviri și de recepționeră. Părea civilizat. Convocată? am întrebat eu nedumerită. O nu, nu, a fost cu siguranță o greșeală de exprimare. Este vorba despre o invitație, a răspuns tipul aproape galant, făcând semn către o masă din holul hotelului, lângă care așteptau două fotolii neocupate. Aș putea, neoficial, începu omul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1577_a_2875]
-
aici. Numai moartea o s-o urnească din loc... Alt subtil. Numai eu sunt prostul lumii... Bine, zice directorul, hai să nu mai ocolim povestea. Z spune că doar tu știi ce înseamnă fată mare... Tony afișează iar moaca de mare nedumerit... Spune mă, nu mi-ai zis că nea Toni știe ce este fata mare?... Timid, cu ochii la Tony: Da, am zis"... De ce-ai zis, mă?... Mâna aceea prietenoasă era așezată deja pe creștet. Trebuia să mărturisesc repede, dacă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1577_a_2875]
-
familie. Știi cum e la ei: ceremonial, tabieturi, sobrietate, plecăciuni... Deodată, toate tabuurile civilizației nipone au fost date peste cap: lumea a început să aplaude (tot aplauze, dar altfel de aplauze...) și să vocifereze, cu veselie, în fel și chip. Nedumerită, am cerut explicații. Ce se întâmplase? Copilul gazdelor, o mogâldeață de milioane, rostise, pentru prima oară, cuvântul mamă. Am fost invidioasă atunci. Aș fi dat, fără nicio reținere, toate cronicile mele favorabile, toate diplomele de la expoziții, la schimb cu acest
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1577_a_2875]
-
mai deschis către universalitate: "No problem..." Pe casa scărilor îmi amintesc și mă pregătesc de plătit polițe: "La tuns iarba. Frizer de vegetale, ai? La plimbat gunoiul, zici?...." Tata. Râs de râs. Se cutremură casa scărilor. Mama iese în ușă, nedumerită: "Ce-i cu voi? Nu veniți de la?..." Tata, tot în hohote. Aud din camera mea: "Z n-o să aibă nicio treabă cu viața. Pot să mor liniștit. N-o să-i mănânce niciodată câinii din traistă. Auzi, are-un cap... Gata
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1577_a_2875]
-
ce tu de mult ai terminat Căci am amuțit și nu mai înțeleg nimica Nici nu ne-am văzut când ai plecat și m-ai lăsat Ce e cu mine de nu mă pot mișca Ce mă agit și văd nedumerită Cum trec viața mea? Și zău, nu știu ce s-a făcut din ea. Cum reușești? Trăiești în altă dată? Sau timpul merge pentru tine mai încet? Și suspinând ajung să cred Că nu-mpărțim aceeași realitate. Nu vreau să-mi petrec
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1508_a_2806]
-
Cecilia i-a povestit visul în timp ce Elena foarte atentă, cu ochii țintă în gura sorei sale o asculta. Tot atât de atent a fost și Alexandru cu toate că el fusese de față când a povestit Silvia. —Ce să fie asta? a întrebat Elena nedumerită și totodată îngrijorată. —Dumnezeu știe, a răspuns Alexandru, de data aceasta fiind și el îngrijorat. Eu cred că dacă vocea aceea i-a spus să se întoarcă, fiindcă nu i-a venit rândul, înseamnă că mama se va întoarce la
Feţele iubirii by Victoria D. Popa () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1166_a_2071]
-
Tanti, este ghiozdanul lui Pompiliu. Vezi măi, că a apărut! De ce l-ați pus la mine, pe scară? Cum ați intrat? Dacă vă mușca Lupaș? i-am întrebat eu. Nu noi l-am pus. —Dar cine? Copiii ridicau din umeri nedumeriți. În timp ce căutam să lămuresc lucrurile, apare Lupaș, care îmi ia ghiozdanul din mână și intră cu el în curte țanțoș ca și când ar fi dus un trofeu. Atunci ne-am dat seama și eu, și copiii, că Lupaș făcuse o asemenea
Feţele iubirii by Victoria D. Popa () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1166_a_2071]
-
vi le-a cumpărat Cecilia de sărbători. —Te-ai întâlnit cu ea? este curioasă Elena. — Am petrecut câteva zile împreună. —În Germania? întrebă toți trei deodată. —În România. A venit pentru câteva zile. —Și pe la noi n-a venit?este nedumerită Slvia Sătmăreanu. —Să-i fie rușine, n-am să mai vorbesc cu ea. Miera atâta dor s-o văd și ei nici nu-i pasă, se îmbufnează Elena. Am să vă explic de ce n-a venit, dar mai întâi trebuie
Feţele iubirii by Victoria D. Popa () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1166_a_2071]
-
cele din urmă: „Hotărât lucru: eu vreau și trebuie să fac neapărat parte din prima categorie, și numai din prima! Asta, căci îmi propun să merg drept înainte și total neabătut pe drumul vieții mele, și nu să lopătez jalnic, nedumerit și la întâmplare prin mlaștinile de pe marginea lui!” Și, ei bine, s-ar părea că n-am făcut întocmai alegerea cea mai bună, căci acel „mers drept înainte” m-a condus nu mai departe de bârlogul întunecat, în care se
Istorisiri nesănătoase fericirii by Rareş Tiron () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1251_a_1941]