429 matches
-
într-o ureche înfundată! Dumnezeu insuficiența omului singur, absolutul personal raportat mereu la impersonalitatea sfinților. În mânăstirea Fântânele, un Dumnezeu mic, uscățiv, pleșuv, ochi întunecați, barbă rară, frunte ridată, lăudat zi și noapte pe Sfânta Sfinților. Alți Dumnezei, la lumina opaițului, intermediau iluzii. Pe malul lacului, în livadă, Iuda împărțea lepădările. La ora două, înainte de duminica Tomii, dormea și crucea de pe catedrală. Plopii, ca niște străjeri leneși, moțăiau în propriile armuri. Straturile de flori din jurul fântânii roșeau privind stelele în ochi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
scrie acatiste și pleacă. Țipă ca din gură de șarpe înstrăinarea la mine, o abandonez la ușa bisericii numele meu în bilețele împăturite, cunosc înstrăinarea după cum înclină scrisul. Mă pândește de sub fereastră înstrăinarea, soarele îi umple buzunarele; dincoace de zid, opaițul picură umbre pe dușumele. Despre care timp vorbești? Mereu am împărțit pe din două așteptările! 18, 32, 64... aici, acolo, dincolo, simple dimensiuni față de care raportăm neputințele. Răscumpărarea identității prin pătimire, nici măcar în viețile sfinților. Dumnezeirea nu este o compensare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
noapte, Omar și-a căutat zadarnic somnul Într-un foișor, Într-un pavilion de lemn aflat pe o colină golașă, În mijlocul imensei grădini a lui Abu Taher. În apropierea lui, pe o masă joasă, pană de scris și călimară, un opaiț stins și cartea sa deschisă la prima pagină, rămasă albă. În zori, o nălucă: o frumoasă sclavă care-i aduce o tavă cu bucăți de pepene, un veșmânt nou, o eșarfă de turban din mătase de Zandan. Și un mesaj
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2219_a_3544]
-
Întâlni pe marele cadiu, imamul Abu Taher. Favorurile sale mi-au Îngăduit să mă dedic acestor lucrări“. Când revine, În acea noapte, În foișorul care-i slujește de acum Înainte drept casă, Khayyam nu se gândește să-și aducă un opaiț, spunându-și că e prea târziu ca să mai citească sau să mai scrie. Cu toate acestea, drumul nu-i e deloc luminat de astrul nopții, un corn plăpând la acest sfârșit al lunii chawwal. De cum s-a Îndepărtat de vila
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2219_a_3544]
-
simțea, lunganul Gafton se afla deja în stânga sa, aplecat, parcă, asupra unei invizibile umbre. Simțea nu simțea, oricum nu se sinchisea... nătărăul deja se rotise, iată, lent, scăfârlia sa netedă, o sferă lucioasă, stătea sub cercul subțire de lumină al opaițului, ca într-o aură. Da, da, mutase caietul și becul pe un raft, să-i cadă sfânta lumină pe chelie și îl privea uimit pe lungan, ca și cum abia acum îi descoperise prezența. — Te-am supărat cu ceva, coane? Te supără
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
La cap un muc de lumânare Învie‐ ncet și dă să moară, Asemeni visurilor tale În sufletul de‐odinioară! Numai o babă milostivă Îți străjuie la căpătâie, și pe cărbunii din jertfelnic Așază boabe de tămâie. De pe blidar un biet opaiț Își joacă para tulburată Pe fața strânsă sub bărbie C‐o legătură‐ mprumutată. Încet s‐apropie de tine și‐ ți pune‐ un ban în mâna slabă, Îi tremură durerea‐ n gene și‐ncepe‐a plânge, biata babă... Îi fură tânguirea
OMAGIU MAMEI () [Corola-publishinghouse/Imaginative/416_a_1082]
-
neclintiți stau aștrii, iar caravana-n pripă Pornește spre tărâmul eternului Nimic. Khayyam, cel care poseda o erudiție universală, afirmă că taina universului rămâne de nepătruns. Învăț în zeci de tomuri savanții ne-au tot dat. În mână c-un opaiț scrutând pământul mut. Mai mult decât feștila nici unul n-a văzut Și-n bezna cea eternă din nou au înnoptat. "Toată știința noastră cuvinte fără sens". Nici o logică, nici o filozofie nu a pătruns misterul. "Căci neputință-i totul ce-un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
și pe el Călin îl chiamă". Când l-aude numai dânsul își știa inima lui, Căci copilul cu bobocii era chiar copilul lui. Atunci intră în colibă și pe capătu-unei laiți, Lumina cu mucul negru într-un hârb un roș opaiț; Se coceau pe vatra sură două turte în cenușă, Un papuc e sub o grindă, iară altul după ușă; Hârâită, noduroasă stă în colb râșnița veche, În cotlon torcea motanul pieptănîndu-și o ureche; Sub icoana afumată unui sfânt cu comănac
Opere 01 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295582_a_296911]
-
de lup, fugind prin mine, Colți de mistreți, rupându-mi azurul din decor; Ce-mi mai servesc acele profunde legi divine Când cântece de bufniți, cobesc asurzitor?... Mă-ncumet ca să judec, o judecată seacă, Sleindu-se ca seul, dintr-un opaiț orb Și înțelesul dușman din rațiune pleacă Lăsându-mă în bezne, vâscoase, ce mă sorb; Străfulgeră în juru-mi surâsuri veninoase, Tentaculare brațe de hidră mă cuprind Un crivăț, ca prin orgă, îmi șuieră prin oase Și ochi de răpitoare, în
GROAZ? by Ioan Știfii () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83802_a_85127]
-
care Țâru mi-a schițat la ultimul șaișpe noiembrie portretul de bătrân cu mustață. Pe prima față a felicitării era o compoziție mai elaborată în culori, o vrăjitoare cu tot arsenalul, globul de cristal, retortele, căminul, o poliță cu cărți, opaițul și sus, la galerie, o bufniță - uite, dragă (mama de colo, când a descoperit în camera mea de lucru felicitarea), pe-o față Cristi m-a desenat și pe mine; mi-o arată amuzată pe hârcă, care n-are nimic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2273_a_3598]
-
muntele unde fusese abandonată și a dus-o cu el într-un palat îndepărtat: să nu caute să vadă vreodată chipul bărbatului care o răpise. Într-o noapte, zice legenda, Psyche a încălcat această condiție. A aprins în taină un opaiț și, la lumina lui, l-a văzut pe zeu. Eros a dispărut atunci, iar sensul legendei pare să fie acesta: nu încerca să vezi, să cunoști, ceea ce nu-ți e îngăduit să vezi, să cunoști; fericirea are nevoie de ignoranță
Aventuri solitare by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295602_a_296931]
-
pentru a demonstra că legenda n-are nici un temei, n-ar dovedi decât că nu e departe ziua, teribilă, în care nu va mai exista nici un "diletant". Atunci toți vor fi de părere că Psyche trebuia să aprindă de la început opaițul, ca să vadă lângă cine dormea, deoarece e destinul nostru, se pare, sau blestemul nostru, să vrem mai mult decât ne e dat. Dar, dacă ar fi să le dau un sfat specialiștilor, le-aș spune: domnilor, întîrziați cât mai mult
Aventuri solitare by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295602_a_296931]
-
toate traseele, dialogurile încă nepurtate, zarva iscată de clopotul ce anunță închiderea porților și ridicarea podului; știu cum vor arde focurile și cum se vor striga din oră în oră străjile, cum vor hămăi câinii și cum se vor stinge opaițele. Știu toate repetările, nimic nu s-a schimbat aici. Oamenii obișnuiți mă respectă, dar fac tot posibilul să mă evite. Îi stingheresc, poate. Maimarii cetății nu mă respectă, dar mă caută și încearcă să fie amabili. Grija lor - să nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1901_a_3226]
-
a fost de mare folos. Ziua scriam numai cu dreapta; eram văzut de o mulțime de oameni; în chilia mea, seara, până picam de somn, doar cu stânga. Totdeauna aveam una din mâini odihnită. Și-apoi veneau recluziunile; așezat sub opaițul aprins zi și noapte, mă puteam, în sfârșit, folosi nestingherit de ambele brațe. Cred că uneori eram nițel fericit. Dar totul a trecut, am fost ambidextru. De aproape o lună, mâna dreaptă mi-a fost retezată. Pentru că - potrivit legilor cetății
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1901_a_3226]
-
a stilului pamfletar al avangardiștilor (forjat la școala unor pamfletari precum Arghezi și N.D. Cocea). Însă tabletele grupate sub titlul ireverențios „Flocăieli“ îl au ca victimă, între alții, pe dogmaticul postjunimist Mihail Dragomirescu, directorul Convorbirilor critice, apostrofat cu insolență vulgară: „Opaițul Sămănătorului s-a stins de mult. Mai pe urmă, Mihalache Dragomirescu, înțelegînd că tăcerea îi prinde mai bine, și-a șters în păru-i grăsos penița ca s-o curețe de cerneală și hîrtia destinată criticelor sale a transportat-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
apucă mâna dreaptă cu smerenie, ca să i-o sărute. Uite c-am venit la matale, ca să mă-nveți toate cântecele... Bine, glăsui deadul Vasile și, apucându-l de mână, îl duse în căsuța lui, într-o odaie luminată de un opaiț așezat într-o firidă din perete. Odaia semăna cu cele din orice casă țărănească veche, doar că pe pereți, de jur împrejur, printre icoane, scoarțe și ștergare, spânzurau la loc de cinste o sumedenie de găidulci, mai multe decât văzuse
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1538_a_2836]
-
ucenic. Când visele erau mai plăcute, se simți zgâlțâit de umăr și se trezi. Scoală-te, nepoate!... Hai, c-a venit badea Petre ca să te ducă înapoi acasă!... El se frecă buimac la ochi și-l recunoscu, la lumina aceluiași opaiț, pe deadul Vasile, cu barba sa albă și lungă aplecată deasupră-i. Fără să-și ia seama, copilul dormise toată ziua și acum prin fereastra întunecată a odăii cu multe scripci se zărea iarăși luna, iar de undeva de afară, prin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1538_a_2836]
-
spânzurătoare. Sper că ai socotit bine urmările, continuă poetul pe un ton amenințător. Celălalt rămase fără cuvinte. Nu părea un individ primejdios, În pofida aerului său marțial. În timp ce Îi vorbea, Dante nu pierduse din vedere mâinile acestuia, una ocupată cu un opaiț, iar cealaltă dezarmată, pe lângă trup. Ar fi fost ușor de atacat. Între marginea coifului și cămașa de zale era o crăpătură de un deget. Iar deschiderea frontală a vizierei, deși mai greu de atins, oferea un spațiu prin care se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
ceaun mare din aramă și se roteau frigările cu carne, Învârtite de câțiva țânci nenorociți, ghemuiți pe pardoseală. Sclavi cumpărați pe câțiva bănuți de la vreo familie săracă de pe la țară, Își zise Dante dezgustat. Aerul era Îngreunat de fumul adunat de la opaițe și de la foc, zăbovind o vreme pe sub căpriori Înainte să se risipească printr-o deschidere din tavan. Glasurile, sunetele surde ale veselei și strigătele Îl făcură să se teamă că Îl va apuca din nou durerea cumplită de cap. Toată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
Încerca să deslușească vreun zgomot În Întuneric. Parcă nu era nimeni. Se aplecă pe vine, să caute pe pipăite amnarul și lampa, atent la cel mai mic sunet. În cele din urmă, izbuti să le recupereze. Simți sub degete uleiul opaițului care se Împrăștiase pe pardoseală și speră că mai rămăsese Îndeajuns. Să fi fost un hoț? Dar ce era de furat Într-o biserică părăsită? Sau cineva, ca el, venise să inspecteze locul crimei? În timp ce bâjbâia prin beznă după ce fusese
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
care țăranii de prin părțile lui Îl foloseau la muncile lor câmpenești, bună pentru altoitul viei, dar și, la nevoie, pentru rezolvarea fără martori a vreunei chestiuni de onoare. Pe mânerul din corn era inscripționat ceva. Poetul ridică arma spre opaiț. Era o cruce. Crucea templierilor. Se uită În jur neliniștit. Nu, nu era vorba de un hoț. Abia acum Își dădea seama că Încă nu auzise pașii agresorului Îndepărtându-se spre ieșire. Poate că omul se afla Încă acolo, ascuns
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
pustiu. Și totuși, era sigur că nimeni nu alergase până la portal. Dinaintea lui se Întindea groapa Întunecată a bolții prăbușite. Poate că exista o modalitate de a coborî În prăpastie, ori cripta avea o ieșire secretă. Se apropie precaut, ținând opaițul mereu deasupra capului. Pentru prima oară privi cu atenție dărâmăturile. Pe margine se zărea o grămadă de materiale detritice, fragmente de piatră și ecarisate ce aduceau cu niște trepte grosolane. Se apropie pentru a estima dacă pe acolo ar fi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
locul unor camere mai Încăpătoare, aranjate cu mai mult lux. Paturi de lemn În locul umilelor saltele de paie, precum și un minimum de mobilier. Deși erau toate goale, trecând pe dinaintea ușilor deschise descoperi că În fiecare din ele exista un mic opaiț, care abia lumina spațiul dinăuntru, populându-l cu umbre. Nu izbutea să o găsească pe Pietra În nici o cameră, Sunetul pașilor săi pe podeaua din lemn revenea Într-un ecou confuz, amestecat cu un zgomot metalic. Ceva ce era sigur
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
și de luxură care Îl izbiseră pe poet la prima Întâlnire. Părea mai umană, ca și când pantera din ea dăduse bir cu fugiții, lăsând Îndărăt doar umbra fiarei. Chipul ei strălucea de reflexe, Încă și mai roșu În flacăra caldă a opaițului. Cu degetele, prinse a-i mângâia chipul, Încetișor, cu blândețe, ca o oarbă care căuta să descopere trăsăturile unui amant necunoscut. Onixul ochilor ei părea Încă și mai negru: două lacuri de tenebre fără fund. Dante se ridică spre dânsa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
Antilia Îl fixa În tăcere. Se ridicase de pe pat și stătea nemișcată În mijlocul Încăperii, În goliciunea ei triumfală. Șarpele multicolor strălucea cu inelele lui ce păreau Însuflețite de răsuflarea femeii. Trupul, acoperit de un văl de sudoare, strălucea la flacăra opaițului, ca și când toată umezeala nopții Înăbușitoare s-ar fi Întins peste carnea ei de bronz. Chiar și de la acea distanță, poetul continua să simtă parfumul acru al pielii ei, În păr, În barbă, sub unghii... — Cine ești? șopti. Ea Își Îndreptă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]