1,583 matches
-
anunță, el ar fi, într-adevăr, o schimbare de esență. În realitate, însă, postmodernismul se manifestă maniheist, ca o ideologie adesea exacerbată, sesizată și de cei care au crezut într-însul. E de învățătură că unul dintre fruntașii postmodernismului literar optzecist, Liviu Ioan Stoiciu, a ajuns să scrie: "Postmodernismul a devenit deja o ideologie literară exclusivistă a <<clasei gânditoare>>, a grafomanilor cu... studii înalte, atât de siguri pe ei"133. În schimb, un Ion Bogdan Lefter, ilustrând cu asupra de măsură
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Horia-Roman Patapievici, încă din Politice. Chiar și în domeniul strict literar, cum a simțit-o și Liviu Ioan Stoiciu, postmodernismul este o ideologie bazată pe principiul comunist cine nu e cu noi e împotriva noastră, încât percepem cu stupoare că optzeciștii și nouăzeciștii (plus "douămiiștii") se comportă ca o grupare exclusivistă, deși pretind că sunt toleranți și rescriu tradiția și modernitatea. În același număr al revistei Feed back, e publicat, cu un interviu luat de Daniel Corbu, și un alt grafoman
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
nici nu se gândește să-și schimbe Constituția, care nu este postmodernistă. America a rămas, în esența ei, pragmatistă, pe când postmodernismul n-a fost decât un vânt al modei. Cât privește România, o impresie pe care vor s-o lase optzeciștii e că s-au sincronizat cu postmodernismul de factură anglo-saxonă, preponderent cu cel american. Ceva adevăr este aici, dacă ne referim, mai cu seamă, la politica corecturilor, care, totuși, nu atinge America profundă, în caz că admitem că există și o asemenea
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
capătă tuturor avangardelor. Mai mult, pretinzând că acest "avangardism de refugiu" a însemnat o armă de rezistență și de luptă contra ideologiei totalitare, Daniel Corbu recunoaște că textualismul a fost o ideologie, ceea ce presupune alt argument asupra inexistenței unui postmodernism optzecist, dat fiind că postmodernismul a fost, în același Occident, o postideologie. Insă, probabil, în anii aceia, optzecismul nu și-a putut permite luxul să fie nici măcar o ideologie, fiindcă o ideologie anticomunistă fățișă n-a îndrăznit nimeni să afișeze, cu excepția
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Occident, o postideologie. Insă, probabil, în anii aceia, optzecismul nu și-a putut permite luxul să fie nici măcar o ideologie, fiindcă o ideologie anticomunistă fățișă n-a îndrăznit nimeni să afișeze, cu excepția unor disidenți rarisimi precum Paul Goma, care tocmai "optzecist" nu s-a recunoscut. Ba, mai mult, el a ridiculizat textualismul ca... textilism, adică un verbiaj conformist, cu generozitate tolerat de regim. Iar dacă, totuși, s-a aventurat într-o postură ideologică, n-a putut-o face decât din interiorul
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
imediat după instalarea ocupației sovietice, ci și resurecția demnității naționale în toate țările din fostul bloc sovietic, de îndată ce acesta s-a prăbușit. Probabil, singura excepție a survenit în România, unde revoluția a fost înfăptuită de către moștenitorii direcți ai comunismului. Postmodernismul optzecist, dimpotrivă, s-a asociat cu tendințele neointernaționaliste și împotriva conștiinței naționale, având ca adversar intern tocmai licărul "naționalist" ivit din teoria protocronismului elaborată de Edgar Papu. Protocronismul voia să scoată în relief anumite "priorități" culturale izvorâte din inițiative autohtone, fără
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
ceea ce am numit, în altă parte, "complexul sfâșierii", ajuns la ultimele consecințe în Basarabia, unde previziunile sumbre ale lui Mircea Eliade s-au împlinit, punând în primejdie însăși ființa națională. Dar ceea ce vreau să spulber este iluzia post festum a optzeciștilor că războindu-se cu protocronismul, s-ar fi războit cu partidul comunist. Nici vorbă de așa ceva. A fost acolo un bizar amestec de rivalități între grupuri literare, încurajate din umbră de către ideologii oficiali. Nu întâmplător sprijinitorul direct al postmoderniștilor textualiști
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
reacție firească s-a produs în Rusia, în Polonia, în Cehoslovacia etc., prin personalități de calibrul lui Soljenițân, Soloviov, Bukovski, Havel, Kundera, Arendt. Din fericire, asemenea personalitate a existat și în România. Este Paul Goma. Iar judecata lui asupra postmodernismului optzecist nu lasă loc de dubii. Goma afirmă răspicat că "avangardismul de refugiu" al postmoderniștilor români nu are nimic a face cu "rezistența". În inclementele sale jurnale, în publicistica lui incendiară, de forță eminesciană, chiar dacă nu are geniul ei artistic, Goma
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
America dunăreană), acum, se pare, proiectul e să se realizeze o Americă europeană. Mircea Cărtărescu (înainte de a-și anunța renunțarea la postmodernism) credea serios, în 1998, în plăsmuirea unei Europe postmoderne, adică deplin americanizată: "Falia care-i desparte esențial pe optzeciști și postoptzeciști de cei dinainte este falia dintre două lumi: lumea francofilă a costumului și a cravatei, a muzicii clasice, a sărutului mâinii și a respectului pentru marile valori și, pe de altă parte, lumea pătrunsă de spiritul american, lumea
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
un reflex al gustului acestei societăți de consum apărute după Revoluție, tinerii plac numai așa ceva tot ce e sobru, serios, verificat ca valoare estetică, e aruncat la coș"209. Evident că postmodernismul a ajuns într-o înfundătură irecuperabilă (neprevăzută de optzeciști, înainte de 1989) și care atestă că, din păcate, a ajuns la vârsta clasicizării cu epigoni care nu-i mai fac nici un pic de cinste. 2. Clasicizarea. Toate aceste conturbații postmoderniste se brodează pe fondul unei biruințe oficiale a curentului, iar
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Dumitriu și atâția alții. Dacă plecăm de la sacru, respins categoric de postmoderniști, nu pot fi comilitoni Adrian Popescu, Ioan Alexandru, C. D. Zeletin, Cezar Ivănescu, Ana Blandiana, Ion Gheorghe ș. a. Dacă ne oprim la criteriul generațiilor, postmodernismul începe doar cu optzeciștii și se încheie cu "douămiiștii". Ar mai fi și reperul atitudinii față de tradiție și de specificul național, care i-ar exclude categoric din postmodernism pe Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ion Gheorghe, D. R. Popescu, scriitorii basarabeni ș. a. m. d. Ar
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
al puterii politice. Lefter nu ezită să-și exprime stupefacția de a asista la un seminar de la care el se aștepta la contrariul veștii că postmodernismul a murit. Sentimentul stranietății trebuie să fi fost cu atât mai intens, cu cât optzecistul nostru a rămas și azi un împătimit ideolog al postmodernismului 214, ca semn al încremenirii în proiect. Când prezintă lucrările seminarului, autorul face tot posibilul să ateste nu sfârșitul postmodernismului, asigurându-ne că toți debaterii ar fi constatat "dimpotrivă postmodernismul
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Mușina, din care, probabil, face parte și autorul. Evident, exemplele ar putea continua, cu alte grupuri "elitare". Paramodernismul românesc pare a fi o soluție la depășirea postmodernismului al cărui deces tocmai l-am constatat și pe care nici foștii corifei optzeciști nu-l mai pot neglija. Cu atât mai mult grupul Liiceanu este "paramodernist", cu cât cunoscutul filosof și editor refuză a se socoti postmodernist, deși un Ion Bogdan Lefter și alții îi revendică pe "păltinișeni" ca imediați înaintași ai postmodernismului
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
numeroase exemple de autori și de autoare, toți scriind sub stindardul încăpător al postmodernismului, bravând în scatologie și pornografie, în aplauzele criticii și sub încununarea de premii mini-Mango. Dar a ales bine, fiindcă Agopian trece drept un fruntaș al postmodernismului optzecist. Or, după canonul d-lui Negoiță este un "modern", nicicum un postmodern. Să mai luăm în calcul celebra declarare a morții lui Dumnezeu. Or, aceasta a fost supralicitată de postmoderniști, după ce devenise loc geometric al ideologiei comuniste. Și ceea ce este
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
regimurile totalitare a regulii cine nu e cu noi e împotriva noastră, adică numai "valorile" noastre sunt "adevărate", "democratice" etc. De fapt, această logică maniheistă funcționează în orice fundamentalism, inclusiv în postmodernism, nu numai ca narcisism de grup (vezi pretențiile optzeciștilor că numai maniera lor de a scrie este reprezentativă pentru arta de ultimă oră), dar mai cu seamă în "corectitudinea politică". Democrația americană, care se constituie ca opusă valorilor islamului, încât valorile vestice devin singurele demne de îmbrățișat, este încă
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
cei 15 ani de libertate culturală postdecembristă. În proletcultism, el scria poeme pentru o cu totul altă eră decât cea socialistă și, deci, nici măcar nu se putea pune problema să fie tipărit; în "neomodernismul" anilor '60-'70 și în postmodernismul optzecist, el a dat impresia unui "întârziat" într-un "neoclasicism" aflat în contratimp cu modele. Iar după 1989 desincronizarea cu jocul simulacrelor, cu bășcălia și cu pornografia ghidușă a fost și mai izbitoare. Iar peste toate, într-o vreme când e
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
cărților Svetlanei Paleologu-Matta pornind de la această hermeneutică fundată pe luminișul cristalului, compatibilă cu noua paradigmă a transmodernității. XVI. DE CE KUNDERA NU E POSTMODERNIST Referințele din capitolele anterioare au pledat pentru un Milan Kundera postmodernist. L-au receptat ca atare și optzeciștii români. Totuși, un Richard Rorty, bunăoară, îi putea asimila teoria despre roman în sprijinul neopragmatismului american. Dar dacă luăm ca martor unul dintre romanele sale reprezentative, Insuportabila ușurătate a ființei (1984) ce pare să contextualizeze nu numai cronologic, dar și
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Nicolescu, op. cit., p. 85. 339 Ibidem, p. 110. 340 Ibidem, p. 102. 341 Iată câteva mostre, la întâmplare, din autori mai vechi și mai noi: "Greața provine din căcăcioasele comparații / Sunt colectorul de spermă pentru / viitoarele generații". (Eugen Cioclea, poet optzecist, Chișinău); Am vrut să fac amor și am băut o găleată / am vărsat m-am pișat pe mine ca-n filme... / plămânul stâng iese afară plin de sânge / ca un falus... / Ah, sufletul îmi era tras în jos din / dorința
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
2000, 1; Vlad Alexandrescu, Angelus Silesius, „Călătorul heruvimic”, OC, 2000, 5; Svetlana Cârstean, „Dacă n-ar exista critica, literatura și-ar pierde umbra” (interviu cu Ioana Pârvulescu), OC, 2001, 74-75; Vitalie Ciobanu, Valsul pe eșafod, Chișinău, 2001, 182-190; Bucur, Poeți optzeciști, 164-166; Lefter, Scriit. rom. ‘80-’90, III, 32-34; Dan C. Mihăilescu, Alfabetul Bucureștilor, „Ziarul de duminică”, 2003, 3; Tudorel Urian, O carte în imagini critice reale..., RL, 2003, 23; Pavel Șușară, O carte în imagini critice virtuale, RL, 2003, 23
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288701_a_290030]
-
are la îndemână toate mostrele pentru a face incursiuni în literatura lui D. Țepeneag, Sorin Titel, George Bălăiță, autori care atrăgeau atenția la începutul anilor șaptezeci prin verva lor novatoare. Dar și Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Gheorghe Cușnarencu, Gheorghe Iova, optzeciștii performanți ai prozei, o pot considera pe I. colega de baricada postmodernă. Prima pagină a cărții e consacrată „instanțelor narative”, care sunt A. Ochiul cu vedere fragmentara, X. Necunoscută în timpul liber, K. Tri(s)or la porțile hazardului, O. O
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287550_a_288879]
-
tonalitatea ludic-ironică și la „subiectele” prozaice ori livrești. Trei cărți publicate în 1999 corespund unor etape de creație diferite: Ninsori în Bărăgan se întoarce la tematica spațiului și a timpului originar (câmpia, copilăria), într-o lirică epurată complet de experimentele optzeciste, Sonete cultivă destul de cuminte obscuritatea și polisemantismul tipice sonetelor shakespeariene, iar în Cerbul lovit între coarne, rupturile, agresivitatea amintesc de forța versurilor de început, contrabalansată acum de o luciditate amară, poemul cu implicație existențială, socială și religioasă substituind poezia elanului
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288864_a_290193]
-
Stan, funcționar. Urmează la București Liceul „George Coșbuc” (1966-1970) și Facultatea de Limba și Literatura Română, secția română-franceză (1970-1974). În perioada studenției frecventează cenaclul Junimea, condus de Ovid S. Crohmălniceanu, și participă la redactarea revistei-afiș „Noii”, alături de alți viitori scriitori optzeciști. Va fi profesor de limba franceză în comuna Brazii, județul Ilfov (1974-1978), redactor la „Scânteia tineretului” (1978-1988) și la „România pitorească” (1988-1989), ulterior redactor-șef adjunct la cotidianul „Expres”, director la „Expresul de marți” și secretar general de redacție la
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289856_a_291185]
-
colaborează la „România literară”, „Cronica”, „Tribuna”, „Suplimentul literar-artistic al «Scânteii tineretului»”, „Amfiteatru” ș.a. Este prezent în antologiile Desant ’83 (îngrijită de Ov. S. Crohmălniceanu) și Generația ’80 în proză scurtă (alcătuită de Gheorghe Crăciun și Viorel Marineasa, 1998). În spirit optzecist, S. dramatizează în scrierile sale conflictul dintre realism și textualism, dintre autenticitate și procesarea ficțională a existenței. De regulă, preferințele autorului se îndreaptă către primul taler al balanței, de vreme ce povestirea e principial suspectă de trucaj și contrafacere. Și totuși, relația
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289856_a_291185]
-
memorie și ale memoriei În istorie 66 va profila și valida valențele unei „noi istorii” În perioada postcomunistă În România. Impostarea istorică (istoriografică) a rezistenței armate anticomuniste În discursul public este motivată Însă prevalent etic. Bibliografietc " Bibliografie" Banu, F., „Epilog optzecist la mișcarea de rezistență armată din anii ’50”, În Mișcarea de rezistență anticomunistă din România. 1944-1962, Kullusys, București, 2003. Bejenaru, L.M., „Să lupți pentru a muri: mișcarea de rezistență armată anticomunistă din România. O Încercare de analiză”, În CNSAS, Mișcarea
[Corola-publishinghouse/Science/1909_a_3234]
-
Dacia literară”, „Caiete botoșănene” și a deținut rubrici permanente la „Convorbiri literare” (1990) și la cotidianul „24 ore”. Între 1994 și 2003 realizează emisiuni de televiziune pe teme politice și economice. Apropiat, prin livresc, de atmosfera postmodernă, Ș. rămâne alături de optzeciști. Credință și frig (1990) configurează, prin teme și simboluri obsedante, un spațiu liric „etanș” prin rezistența la interpretare, autoreferențial „turn de fildeș” al scriiturii, în care autorul se baricadează împotriva intruziunilor. Principalul obiect al acestuia este cartea (poezia, „verbul”), un
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289901_a_291230]