2,363 matches
-
Dar turcii se simțeau pe poziție de forță și au respins propunerea invocând tratatul de la Paris. În cele din urmă, la 24 aprilie 1877, după aproape doi ani de negocieri nefructuoase, Rusia a declarat război Turciei. Rusia a declarat război otomanilor la 24 aprilie 1877. La 12 aprilie 1877, România a permis trupelor rusești să treacă pe teritoriul său în drum spre Turcia, iar Turcia a bombardat orașele românești de pe Dunăre. La 10 mai 1877 (stil vechi), Principatul României, aflat oficial
Războiul Ruso-Turc (1877–1878) () [Corola-website/Science/302488_a_303817]
-
urmă, că un război între Imperiul Otoman și Rusia ar fi „un război între chiori și orbi”. La începutul războiului, rezultatul său nu era deloc evident. Rușii puteau trimite în Balcani o armată foarte mare: avea la dispoziție de soldați. Otomanii aveau aproximativ de oameni în Peninsula Balcanică, dintre care se aflau în garnizoane fortificate, restul de fiind disponibili pentru operațiuni. Otomanii aveau avantajul fortificațiilor, al controlului deplin asupra Mării Negre, și al ambarcațiunilor de patrulă pe Dunăre. Ei aveau și armament
Războiul Ruso-Turc (1877–1878) () [Corola-website/Science/302488_a_303817]
-
său nu era deloc evident. Rușii puteau trimite în Balcani o armată foarte mare: avea la dispoziție de soldați. Otomanii aveau aproximativ de oameni în Peninsula Balcanică, dintre care se aflau în garnizoane fortificate, restul de fiind disponibili pentru operațiuni. Otomanii aveau avantajul fortificațiilor, al controlului deplin asupra Mării Negre, și al ambarcațiunilor de patrulă pe Dunăre. Ei aveau și armament superior, inclusiv puști noi de fabricație britanică și americană și artilerie germană. Comandamentul militar otoman din Constantinopol a evaluat greșit intențiile
Războiul Ruso-Turc (1877–1878) () [Corola-website/Science/302488_a_303817]
-
în orice punct, fără opoziția flotei turcești. Comandanții turci nu au apreciat semnificația acțiunilor rușilor. În iunie, un mic contingent rusesc a trecut Dunărea în apropierea deltei, la Galați, și s-a îndreptat spre Rusciuc. Aceasta i-a făcut pe otomani să fie siguri că grosul forțelor rusești va veni chiar prin mijlocul fortificațiilor otomane. Sub comanda directă a generalului Mihail Ivanovici Dragomirov, în noaptea de 27-28 iunie 1877 (Stil nou) rușii au construit un pod plutitor peste Dunăre la Zimnicea
Războiul Ruso-Turc (1877–1878) () [Corola-website/Science/302488_a_303817]
-
astăzi Serbia de sud-est. Sârbii intenționau să ocupe sangeacul Novi Pazar, dar ofensiva a fost anulată din cauza presiunilor diplomatice ale Austro-Ungariei care dorea să evite ca Serbia și Muntenegru să aibă graniță comună, pentru a putea căpăta mai multă influență în regiune. Otomanii, fiind implicați în confruntările cu armatele ruse și române, nu au mai putut face mai mult decât să se apere pasiv și, până la sfârșitul ostilităților, sârbii ocupaseră Ak-Palanka, Pirot, Niš și Vranje. Rușii, sub comanda mareșalului Iosif Vladimirovici Gurko, au
Războiul Ruso-Turc (1877–1878) () [Corola-website/Science/302488_a_303817]
-
au reușit să controleze trecătorile din Munții Balcani, cruciale pentru manevre. S-au dus o serie de bătălii pentru trecătoarea Șipka. Gurko a atacat de mai multe ori această trecătoare și a reușit în cele din urmă să o preia. Otomanii au depus multe eforturi pentru a recupera această trecătoare, cu scopul de a putea trimite întăriri lui Osman Pașa la Plevna, dar fără succes. În cele din urmă, Gurko a condus o ofensivă finală care a eliberat trecătoarea Șipka de
Războiul Ruso-Turc (1877–1878) () [Corola-website/Science/302488_a_303817]
-
oameni condusă de generalul Ahmed Muhtar Pașa. Deși armata rusă era mai bine pregătită pentru luptă, din punct de vedere tehnologic era deficitară la capitolul artilerie grea, fiind depășită, de exemplu, de tunurile Krupp de fabricație germană de care dispuneau otomanii. Mulți comandanți ruși din subordinea lui Mihail Nikolaevici erau de origine armeană. Printre aceștia, se numărau Beybut Șelkovnikov, Mihail Tarielovici Loris-Melikov, Ivan Lazarev și Arșak Ter-Gukasov. Forțele lui Ter-Gukasov, aflate lângă Erevan au fost cele care au început primul atac
Războiul Ruso-Turc (1877–1878) () [Corola-website/Science/302488_a_303817]
-
după ce Gurko a reușit să îi învingă în trecătorile din vestul Munților Balcani. Doar refuzul consulului italian Vito Positano, a viceconsulului francez Léandre François René le Gay și a viceconsulului Austro-Ungariei de a părăsi Sofia au împiedicat aceasta. După retragerea otomanilor, Positano a organizat chiar detașamente înarmate pentru a proteja populația de jefuitori (dezertori din armata regulată otomană, bașibuzuci și cerchezi) . Antisemitismul rusesc tradițional a dat naștere la valuri violente de represiuni. Când ocupau un oraș, forțele rusești declarau evreii element
Războiul Ruso-Turc (1877–1878) () [Corola-website/Science/302488_a_303817]
-
de tătari în 1623, după cum arată o scrisoare a lui Matei Basarab din 1633: O invazie turcească din 1659 a dus la distrugerea totală a Buzăului, mulți locuitori fiind luați prizonieri. În 1679, Buzău a fost din nou distrus de otomani. Orașul a fost reconstruit de fiecare dată, apărând astfel pe o hartă din 1700 a Țării Românești, tipărită la Padova de stolnicul Constantin Cantacuzino. Pe hartă figurează alte 22 de orașe și târguri din țară. După o perioadă de pace
Istoria Buzăului () [Corola-website/Science/315274_a_316603]
-
ii (limba română: "grănicerii") erau trupe ale Imperiului Austriac originare din zona de Graniță Militară cu Imperiul Otoman. Această zonă de graniță a reprezentat o zonă-tampon între Europa creștină și otomani, trupele fiind recrutate inițial pentru a apăra Austria în cazul unei eventuale invazii. Atunci când nu exista pericolul unui război împotriva otomanilor, regimentele de grenzeri erau folosite de către habsburgi pe alte teatre de luptă, deși un batalion din fiecare regiment rămânea
Grenzer () [Corola-website/Science/317797_a_319126]
-
zona de Graniță Militară cu Imperiul Otoman. Această zonă de graniță a reprezentat o zonă-tampon între Europa creștină și otomani, trupele fiind recrutate inițial pentru a apăra Austria în cazul unei eventuale invazii. Atunci când nu exista pericolul unui război împotriva otomanilor, regimentele de grenzeri erau folosite de către habsburgi pe alte teatre de luptă, deși un batalion din fiecare regiment rămânea pentru a păzi frontiera. ii erau succesorii armatei neregulate de panduri, care fuseseră de asemenea recrutați ca miliție de către habsburgi în
Grenzer () [Corola-website/Science/317797_a_319126]
-
teatre de luptă, deși un batalion din fiecare regiment rămânea pentru a păzi frontiera. ii erau succesorii armatei neregulate de panduri, care fuseseră de asemenea recrutați ca miliție de către habsburgi în secolul al XVIII-lea pentru a apăra granița cu otomanii, aceștia fiind folosiți și ca trăgători în Războiul de Șapte Ani. Cu toate acestea, până la vremea războaielor napoleoniene, trupele de frontieră fuseseră organizate în regimente de linie, însă erau considerate de către generalii austrieci ca fiind o combinație între infanteria de
Grenzer () [Corola-website/Science/317797_a_319126]
-
lui amenințat în mod constant după apariția organizațiilor(sici) militar-teritoriale ale kazacilor, mai ales ale kazacilor zaporojeni. Hanatul Crimeii a devenit protectorat al Imperiului Otoman în 1475, cănd generalul turc Gedik Ahmet Pasă a cucerit coasta de sud a Crimeii. Otomanii au respectat însă dreptul hanilor de stăpânire asupra restului peninsulei și a stepelor din nord În urmă Revoluției Bolșevice din Octombrie 1917, Tătarii Crimeeni s-au mobilizat pentru a-și lua destinul în propriile mâini. A fost convocat Congresul Tătarilor
Tătarii crimeeni () [Corola-website/Science/302957_a_304286]
-
erau administrate de un alt împărat roman, ce se afla în capitala imperială de est, Constantinopol. de Răsărit (Bizantin) a continuat să existe, deși își micșora încet-încet teritoriul până la dispariția sa efectivă, în 1453, când Constantinopolul a fost cucerit de otomani. Statele succesoare din vest (Regatul Franc și Sfântul Imperiu Roman) și din est (țaratele ruse) au folosit titluri preluate din practicile romane chiar și până în perioada modernă. Influența Imperiului Roman în limbă, guvernare, drept, arhitectură, precum și în multe alte aspecte
Imperiul Roman () [Corola-website/Science/296805_a_298134]
-
Imperiul din Trapezunt (1204-1461). Cei din Niceea, vor reuși în 1261 să recucerească Constantinopolul, dar imperiul nu-și va mai reveni și va continua să cadă în declin. În secolul al XIV-lea, Anatolia va fi pierdută la turci, iar otomanii vor trece în Europa în 1354, ocupând Gallipoli. În 1453, după mai multe conflicte, otomanii reușesc sa cucerească Constantinopolul, iar apoi în 1461 și Trapezuntul.
Imperiul Roman () [Corola-website/Science/296805_a_298134]
-
imperiul nu-și va mai reveni și va continua să cadă în declin. În secolul al XIV-lea, Anatolia va fi pierdută la turci, iar otomanii vor trece în Europa în 1354, ocupând Gallipoli. În 1453, după mai multe conflicte, otomanii reușesc sa cucerească Constantinopolul, iar apoi în 1461 și Trapezuntul.
Imperiul Roman () [Corola-website/Science/296805_a_298134]
-
000 soldați) au ținut piept cu succes armatei otomane a sultanului Osman al II-lea (estimate la 100.000 ostași), în Bătălia de la Hotin. La 8 octombrie 1621, s-a semnat un tratat de pace la Hotin, oprindu-se înaintarea otomanilor în Polonia și confirmându-se granița polono-otomană pe râul Nistru (aceasta fiind de fapt granița Principatului Moldovei) . După tratatul de pace de la Hotin, cetatea a revenit Moldovei, dar în fapt a rămas sub control turcesc. Pentru a controla frontiera cu
Cetatea Hotin () [Corola-website/Science/315855_a_317184]
-
Basarabiei/Bugeacului luate de la Turci, denumind ansamblul "Basarabia" (în 1813) și transformându-l într-o "gubernie" împărțită în zece ținuturi (Hotin, Soroca, Bălți, Orhei, Lăpușna, Tighina, Cahul, Bolgrad, Chilia și Cetatea Albă, capitala guberniei fiind stabilită la Chișinău). Odată cu retragerea otomanilor din Hotin, ei au distrus o parte din cetate, ea fiind refăcută ulterior. În anul 1826, a fost realizată o stemă a orașului. În 1832, s-a construit o biserică cu hramul "Sf. Aleksandr Nevski" în incinta cetății. În anul
Cetatea Hotin () [Corola-website/Science/315855_a_317184]
-
fortăreață, create în sute de ani de existență a acesteia. Unele legende populare se referă la originile marii petre negre de pe zidul cetății. O legendă spune că pata a fost creată de lacrimile ostașilor din castel care au luptat împotriva otomanilor și care au fost uciși de turci în interiorul fortăreței. O altă legendă spune că pata a fost creată din lacrimile unei fete cu numele de Oksana, pe care turcii au îngropat-o de vie în zidurile cetății .
Cetatea Hotin () [Corola-website/Science/315855_a_317184]
-
însoțit ca secretar pe Alexandru Ipsilanti când acesta a devenit domnitor în Țara Românească. După plecarea lui Ipsilanti, și-a continuat pregătirea învățând mai multe limbi, într-un final devenind slujitorul noului domnitor, Nicolae Mavrogheni. Când a izbucnit războiul între otomani și Rusia Imperială în 1787, a fost însărcinat cu inspecția trupelor din Craiova. Aici, a legat o prietenie strânsă cu un ofițer turc, Osman Pazvantoğlu, ce avea să devină celebrul pașă rebel de Vidin, a cărui viață a salvat-o
Rigas Velestinlis () [Corola-website/Science/323579_a_324908]
-
și în Balcani, având ca rezultat autodeterminarea populațiilor din Balcani asuprite de Imperiul Otoman. Feraios a depus eforturi pentru o întâlnire între episcopii greci și liderii de gherilă. Operele politice în serviciul democrației, libertății și independenței popoarelor balcanice asuprite de otomani, cum sunt "Thourios" sau "Noua constituție politică" l-au făcut să fie considerat un adevărat pionier în lupta pentru independența Greciei. Din cauza activităților sale politice, a fost arestat în decembrie 1797 la Trieste de către autoritățile austriece și predat turcilor. A
Rigas Velestinlis () [Corola-website/Science/323579_a_324908]
-
și-au părăsit satele și s-au așezat pentru început pe râul Kuma, iar mai apoi pe râul Agrahan. După ce cazacii de pe Terek campaniile din Azov ale țarului Petru cel Mare din 1695-1696, ei au trebuit să facă față atacului otomanilor, care au distrus cele mai multe avanposturi ale lor de pe malul drept al Terekului în anul 1707. În 1711, contele Aparaskin a recolonizat toți cazacii de pe Terek pe malul stâng al râului. De-a lungul întregului secol al XVIII-lea, cazacii de pe
Cazaci de pe Terek () [Corola-website/Science/317837_a_319166]
-
a fost construit peste Dunăre, un capăt se află în Cladova iar celălalt pe malul unde se află astăzi Drobeta Turnu Severin. Mai tarziu, slavii vechi au fondat aici o așezare, care a fost numită Novi Grad (Нови Град), în timp ce otomanii au construit aici o cetate numită "Fetislam". Numele Kladovo de astăzi a fost menționat pentru prima data in 1596 într-un document militar austriac. Există mai multe teorii cu privire la originea numelui actual al orașului: O localitate cu același nume se
Cladova, Bor () [Corola-website/Science/318243_a_319572]
-
Zanes" / "Pontes" a existat în această locație. În Evul Mediu, slavii au fondat aici un oraș nou, care s-a numit "Novi Grad" (Нови Град), dar a fost demolat de către maghiari în 1502. El a fost reconstruit în 1524 de către otomani și a primit un nume nou: "Fethi Islam" ("Fetislam").Potrivit călătorului otoman, Evliya Chelebi, care a vizitat orașul în 1666, locuitorii vorbeau limbi locale de origine slavă, limba turcă și de asemenea, limba vlaha. În 1784, populația din Cladova numără
Cladova, Bor () [Corola-website/Science/318243_a_319572]
-
fondat aici un oraș nou, care s-a numit "Novi Grad" (Нови Град), dar a fost demolat de către maghiari în 1502. El a fost reconstruit în 1524 de către otomani și a primit un nume nou: "Fethi Islam" ("Fetislam").Potrivit călătorului otoman, Evliya Chelebi, care a vizitat orașul în 1666, locuitorii vorbeau limbi locale de origine slavă, limba turcă și de asemenea, limba vlaha. În 1784, populația din Cladova numără 140 de case musulmane și 50 de case creștine. Conform recensământului din
Cladova, Bor () [Corola-website/Science/318243_a_319572]