829 matches
-
ideii care diferă de ideea inițială. Astfel aparența nu poate să fie decât sensibilă, în timp ce obiectul este recunoscut prin intermediul percepției. Pentru că ideea poate apărea într-un obiect sensibil "obiectul trebuie să aibă două părți: el trebuie să constea într-o plăsmuire sensibilă - cu caracter de lucru -, ca prim-plan, și, din idee, ca plan de spate"26. Pentru Hartmann, cele două planuri ale obiectului reprezintă dubla sa ipostaziere, prin care frumosul este evidențiat, dar și începutul stratificării obiectului de artă. În cadrul
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
el nu contestă prezența imaginilor în lumea poemului, ci rolul lor determinant de forță coagulantă a structurii textuale. În locul lor și al emoțiilor pe care le provoacă, poemul e zămislit din volume și suprafețe potrivite, cu alte cuvinte este o plăsmuire poetică în care orice dezechilibrare ori dizarmonie, generate de autonomia adesea răvășitoare, anarhică a imaginilor, e corectată prin efortul armonizării, al conjugării contradicțiilor, al netezirii asperităților. Să urmărim felul în care această concepție asupra creației poetice se regăsește cu adevărat
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
parte, situarea intuiției într-un înainte de vedere îi dezvăluie locul privilegiat al revelatului, între inaparentul sensului nemanifestat și posibilul unei întrupări imaginale. Loc deschis și totuși gol, al răsfrângerii în sine a golului care nu are ce arăta decât vacuitatea plăsmuirii, sensul invers al dizolvării. Dar ce sens poate avea această frângere pe dos, răsfrângerea unui gol care se arată drept ultimul posibil? Și apoi, ceea ce se întoarce astfel și creează locul întâlnirii nu arată ceva în chiar miezul golului răsfrânt
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
lumii exterioare, ea e liberă până la transparență, liberă să arate "sâmburele misterios, ireductibil, al realului", adică inefabilul, inexprimabilul, indicibilul, cu un cuvânt: necunoscutul. Dar realul astfel intuit în esența sa inaparentă nu apare decât odată cu poemul, în stofa densă a plăsmuirii deja posibile; "el nu există înainte ca opera artistică să existe". Ceea ce se manifestă prin interstițiile poemului e sensul unui real mai întâi nemanifestat, încapsulat în fenomenul care îl prezintă în aparența sa mundană. Tot ce apare în fenomenalitatea lumii
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
a intercepta de pretutindenea ca într-un luminiș o rostire familiar-enigmatică/ spre a oferi prilej lumii plăpânde să se întemeieze grație unor lucruri amorfe". Semnele noului tărâm semnifică, arată imaginea desprinderii din neantul pre-originar; nu sunt însă decât alcătuiri fragile, plăsmuiri transparente sclipitoare în lumea plăpândă a unui luminiș. Ceea ce luminează în miezul diafan al creației se rostește în prezența de absență a manifestării; actul întemeierii nu intră în discurs, nu poate fi cuvântat, ci doar rostit în numele lucrurilor pe care
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
ca de niște date ale prezenței în cuprinsul experienței. Lucrul lumii e recreat de o conștiință care îl desprinde prin reducție de orizontul în care el se manifestă ca dat al obiectivității, pentru a-l produce intuitiv în chiar procesul plăsmuirii poetice. Lucrul lumii e transpus în lucrul textului, apare în urzeala unui limbaj care, pe măsură ce se articulează, creează cuprinsul propriei lumi. "Iubirea mea pentru cuvânt - mărturisește Ștefan Aug. Doinaș - îmi întărește, mereu, impresia că poezia e un tărâm de mijloc
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
fie că stă să vină, să apară. Afară poate că-i toamnă", iar asocierea între exterioritate și interioritate arată tocmai pre-timpul ultim al manifestării. Vedem toamna într-o imagine care să-i prezinte peisajul, să îl zămislească în chiar destrămarea plăsmuirii? Dar poate că ceea ce apare nu e dat vederii, este deși e nevăzut, se arată în urma inaparentă a posibilului. Putem - trebuie - să vedem ceea ce încă nu este, urmează să fie, precum urma care se formează, a pre-ființării fără de chip? Nu
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
Astfel s-aștepți lângă dreapta minune a lumii"; doar astfel se are în vedere ceea ce în aparență rămâne nevăzut, trecător spre ființă și spre propria revelare. Și atunci unde să așteptăm minunea care însuflețește și înalță lumea? Lângă dreapta ei plăsmuire - la marginea împărăției -, în fața acelui abur de sens pe care nu îl gândim, dar îl vedem în imaginea din care izvorăște lumina poemului. Creația in-formată (Grigore Hagiu) În poemul Diamant de Grigore Hagiu 40 țesătura semnelor discursive lasă să se
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
și înțelege fără rest. Chipul acesta nu se arată în închipuire, iese din rama celor imaginabile. Intră în vedere nevăzut 57. Imaginea esențială a Firului cu plumb dă cu adevărat măsura zidirii. Căci creația e prin excelență verticalitate, postulație dinamică, plăsmuire dreaptă. Aici imaginile se aliniază în funcție de unicul reper care le "magnetizează": icoana desăvârșirii, Imaginea fără imagine în care înaltul și adâncul, văzduhul și abisul își corespund 58. Este calea spiritului drept, a ochiului neabătut care nu are altă perspectivă decât
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
24. 12 Henri Bergson, Gândirea și mișcarea, Editura Polirom, Iași, 1995, p. 195. 13 Vol. Locul sâmburelui (1973), în Sorin Mărculescu, Carte singură, Editura Cartea Românească, București, 1982, p. 171. 14 Într-o "rețea în mișcare de suprasemnificanți relaționali", astfel încât, plăsmuirea odată încheiată, "Semnificatul s-ar întrupa în văzduhul vital turnat între zidurile isprăvite. Semnului i s-ar da astfel șansa de a respira" (Sorin Mărculescu, " În loc de prefață" la Fluviul întâmplător, Editura Cartea Românească, București, 1985, p. 6). 15 "Pe de
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
imaginea lumii, o relație din care poate fi dedus în permanență un ideal de viață". Ea apare ca o proiecție asupra lumii, o interpretare subiectivă și fatalmente unilaterală, un demers prin excelență contemplativ, căci "utilizarea numelui de Weltanschauung în legătură cu o plăsmuire spirituală care include cunoașterea lumii, idealul, stabilirea aspectului normativ și determinarea scopului suprem se justifică prin faptul că ea nu admite niciodată intenția de a săvîrși anumite fapte și, prin urmare, nu cuprinde niciodată o anumită metodă practică" (Das Wesen
Dilthey sau despre păcatul originar al filosofiei by Radu Gabriel Pârvu [Corola-publishinghouse/Science/1405_a_2647]
-
sintetizează liniile de forță ale viziunii sale metafizice, reprezentând, ca să spunem așa, cuvântul testamentar al lui Blaga în materie de filozofie -, autorul face o distincție netă între știința teoretică și cea practică. El apreciază că teoriile științifice nu sunt decât "plăsmuiri mintale, de intenție revelatoare în raport cu misterul"19, fapt ce le conferă un statut similar cu acela al construcțiilor metafizice. Acestea din urmă ca și creațiile artistice de altfel se dezvoltă în anumite "cîmpuri stilistice" aflate toate sub imperiul istoricității: "Datorită
Dilthey sau despre păcatul originar al filosofiei by Radu Gabriel Pârvu [Corola-publishinghouse/Science/1405_a_2647]
-
Atunci intră în joc rațiunea care, instituind, caută "să integreze iraționalul"93. Numai rațiunea, care "este întotdeauna în mers și niciodată la capătul drumului"94, are capacitatea de a înlătura blocajul intelectului în fața "iraționalului". De aceea, Noica "socotea că orice plăsmuire speculativă de autentică valoare va fi o închidere ce se deschide."95 (Subliniem "plăsmuire speculativă", nu cunoaștere obiectivă, de tip științific.) Întrebându-se "de ce ne scapă Ideea mereu", Noica răspunde că "numai așa putem fi în condiția înțelepciunii, a căutării
Dilthey sau despre păcatul originar al filosofiei by Radu Gabriel Pârvu [Corola-publishinghouse/Science/1405_a_2647]
-
care "este întotdeauna în mers și niciodată la capătul drumului"94, are capacitatea de a înlătura blocajul intelectului în fața "iraționalului". De aceea, Noica "socotea că orice plăsmuire speculativă de autentică valoare va fi o închidere ce se deschide."95 (Subliniem "plăsmuire speculativă", nu cunoaștere obiectivă, de tip științific.) Întrebându-se "de ce ne scapă Ideea mereu", Noica răspunde că "numai așa putem fi în condiția înțelepciunii, a căutării, a lui tao" (s.n.); bunăoară, "dacă Platon ar fi găsit undeva Ideea, totul ar
Dilthey sau despre păcatul originar al filosofiei by Radu Gabriel Pârvu [Corola-publishinghouse/Science/1405_a_2647]
-
de "a se autoîntemeia" perpetuu, printr-o raportare statornică la ceea ce îi asigură consubstanțialitatea: "enigma vieții și a lumii". Într-un asemenea demers creator este însă nu numai orgoliu, ci și umilință. Aceasta e generată de conștiința faptului că "o plăsmuire speculativă" nu va fi nicicând universal valabilă și că neîncetând să fie filozofie, adică străduindu-se necontenit să satisfacă exigențele unei construcții metafizice este doar o viziune despre lume, valabilă în sine, dar "relativă, provizorie și caducă în raport cu misterul", spre
Dilthey sau despre păcatul originar al filosofiei by Radu Gabriel Pârvu [Corola-publishinghouse/Science/1405_a_2647]
-
el devine altceva. Poarta pe care intri contează" (apud G. Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniș, p. 92). 100 G. Simmel, Vom Wesen der Philosophie, p. 29. În ceea ce privește conceptul de "tip uman" reprezentat în filozofie, autorul oferă următoarea explicație: "Tipul este o plăsmuire (ein Gebilde) care nu are același conținut cu individualitatea reală, și nici nu reprezintă ceva obiectiv, dincolo de oameni și de viața acestora". Pornind de aici, filozofia e văzută ca fiind înrădăcinată "într-un al treilea nivel" (Schicht), situat "dincolo de subiectivitatea
Dilthey sau despre păcatul originar al filosofiei by Radu Gabriel Pârvu [Corola-publishinghouse/Science/1405_a_2647]
-
neîncercată de durerile nașterii”. Acest echivoc se află la baza jocului de cuvinte socratic, iar el îl folosește pentru a sugera dubla funcție a moșitului: „pețirea” și asistența chinurilor creației. 19. Prin „năluciri” (pseudes) Platon desemnează erorile, greșelile de raționament, plăsmuirile, „falsul”, în general. 20. Sublinierile din textul platonic îmi aparțin. 21. Gnoti seauton (gnoti seauton = „Cunoaște-te pe tine însuți!”) este vestitul imperativ paideutic socratic, prea puțin respectat de-a lungul întregii istorii a civilizației euroatlantice. Îl redescoperim în secolul
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
interesului pentru modalitățile neoromantice de a examina creațiile culturale, asistăm la potențarea efortului în direcția cercetării acestora și din perspectiva valorilor trecutului, cînd, se pare că omul, cel puțin din punct de vedere spiritual, avea o mai bună situare în raport cu plăsmuirile sale și cu sine. Abordînd filosofia cartesiană în raport cu exigențele teoretice și metodologice de mai sus, autoarea încearcă înfățișarea acesteia ca o modalitate sui generis de îmbinare a tradiționalului cu modernul. Mai exact, aspectele variate și complexe ale cartesianismului, sunt înfățișate
Cartesianismul ca paradigmă a "trecerii" by Georgia Zmeu () [Corola-publishinghouse/Science/471_a_1370]
-
creează o lucrare științifică, nici o schiță documentar-publicistică, nici o cronică istorică, ci o operă artistic-documentară unică 234. (trad. a.) Analizele mai recente ale acestei lucrări vorbesc deja despre un model generic, caracterizat de trăsături clare. M.M. Golubkov enumeră aceste trăsături: evitarea plăsmuirii artistice, apropiere de documentar și plasarea figurii autorului în centrul narațiunii, cea din urmă atrăgând posibilitatea exprimării poziției auctoriale. Unitatea compozițională nu este dată de dezvoltarea unui subiect, ci de logica ideilor autorului 235. Aleksandr Soljenițîn alege această formă pentru
by Cecilia Maticiuc [Corola-publishinghouse/Science/1022_a_2530]
-
de neverosimil, de ilogic, nu-mi vine să cred că s-a întâmplat aievea ce mi s-a arătat mie. Învață-mă, așadar, Lazarus, ce visez eu, ce lume apare în visul meu, lumea reală, lucrurile așa cum sunt, sau lumea plăsmuirilor, a plăsmuirilor care nu au realitate de fapt, care dispar ca un fum îndată ce visul se încheie? Surprinzător, Lazarus, cel omniscient, nu se grăbește să aducă speratele clarificări. Tace, în chip vădit stânjenit. Nu știe, sau nu vrea, sau nu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
de ilogic, nu-mi vine să cred că s-a întâmplat aievea ce mi s-a arătat mie. Învață-mă, așadar, Lazarus, ce visez eu, ce lume apare în visul meu, lumea reală, lucrurile așa cum sunt, sau lumea plăsmuirilor, a plăsmuirilor care nu au realitate de fapt, care dispar ca un fum îndată ce visul se încheie? Surprinzător, Lazarus, cel omniscient, nu se grăbește să aducă speratele clarificări. Tace, în chip vădit stânjenit. Nu știe, sau nu vrea, sau nu poate să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
strâmb alcătuit, atât de crud și de irațional!... Aceasta e lumea, lumea oamenilor, lumea până de curând și a mea?! Aș dori ca „filmul“ care a „rulat“ în visele mele să nu fie real, aș prefera să fie doar o plăsmuire a minții mele... Cu aceste gânduri, mă apropii de Lazarus. El stă pierdut, cu ochii larg deschiși, privind țintă undeva dincolo de nori. E modul său preferat de a se odihni. A pus, pe o piatră, în dreapta lui, cărticica pecetluită. Alături
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
20 octombrie 1953 Alți nori la orizont! Să sperăm că vor trece... La umbra lor se înfiripă însă un nou țel de viață. E încă vag, îi lipsesc contururi precise, dar, cu toate acestea, îmi dau seama că nu este plăsmuirea unui moment sau a unei dispoziții trecătoare, ci are rădăcini adânci în mine... Viitorul va arăta. 30 octombrie 1953 Jurnalul înaintează greu. Dar asta mă și consolează: dacă scrii puțin e pentru că trăiești în chip intens! și într-adevăr muncesc
Castele în Spania: cronică de familie: 1949–1959 by Petre Sirin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1370_a_2888]
-
unor asemenea contexte, a unor atari alianțe contextuale, obligă cuvintele cele mai firești, bine cunoscute obștii vorbitorilor, să dea în vileag înțelesuri și nuanțe semantice inedite, specifice limbajului poetic eminescian". Și, în continuare:" În cazurile când Eminescu "inovează" stricto sensu, plăsmuirile lui sunt firești, nu prezintă nici o "stridență", iar posteritatea avea să le confirme, validând, dacă nu cuvântul, atunci cel puțin procedeul derivativ folosit de poet". Așa, bunăoară, în Cugetările sărmanului Dionis, scrie:"heinizând duios la lună". Verbul a heiniza derivă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
Mihai Cimpoi care consideră, expunând argumente demne de luat în seamă, că "Eminescu preschimbă evenimentele conjuncturale în destin, dând vieții sale o redirecționare originală, valorizând toate însușirile sufletești cu care l-a înzestrat natura, astfel ca să le transforme "în cultură, plăsmuire vie, în formă de viață", cu alte cuvinte "a transformat vitalitatea în productivitate"", apropiindu-l în această perspectivă de Goethe. Și, continuă:" Un factor modelator important este transmutarea întâmplărilor vieții în planul destinului, iar a calităților operei în plan axiologic
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]