1,577 matches
-
folosește cuvintele din disperare.7 Interesant că de lecția lui Eminescu și a lui Wittgenstein au ținut cont creatori ca Nichita Stănescu și Umberto Eco (în Numele trandafirului, bunăoară, unde și amintește de îndemnul lui Wittgenstein), dar nu și urmașii lor postmoderniști, dat fiind faptul că Eco trece un mare teoretician și practician al noului canon. La drept vorbind, ceea ce va supraviețui din Levantul ține de translingvistic, iar nu de efortul jocului parodic. O normă a canonului afirmă că artistul postmodern și-
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
glorie din asta. Însă un comentator perspicace, precum Marian Popa, sesizează că fondul rezistent al Levantului atestă contrariul: "Cărtărescu nu e un dezabuzat. Trebuie să existe o gigantică doză de candoare pentru a scrie așa ceva"8. Candoarea aceasta, pe care postmoderniștii români și-o reneagă programatic, arată, în realitate, că textualismul a apărut, la noi, dacă nu ca modă, cel puțin ca neoavangardă pe lângă neomodernismul generației lui Nichita Stănescu. Așa se explică de ce textualiștii s-au închis în grupul lor cu
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
puțin de cel românesc, fiindcă cel occidental a intrat deja în adormire, recunoscându-și, indirect, vagi apucături neoavangardiste. Iar dacă e să revin la îndemnul lui Daniel Corbu privitor la alegerea între Pelican sau Babiță, aș zice că, în spirit postmodernist, n-ar trebui să neglijăm nici formele tradiționaliste. Dar pentru o distanțare "pragmatică" va trebui, probabil, să gândim sub spectrul altui concept, mai îngăduitor, care în nici un caz nu poate fi post-postmodernismul, cum au propus unii, pentru că nu poate fi
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
nimicului, nu mă refer la manierismul teoretizat de un Hocke, fiindcă acesta, la marii poeți barochiști, nu este manieră. La Góngora, de pildă, e stil. Firește, se poate discuta despre raportarea artei la nimic, atât în sens modernist, cât și postmodernist, relația derulându-se în două trepte. Pe cea dintâi a teoretizat-o, cu largi argumente, Hugo Friedrich în Structura liricii moderne, cunoscutul savant recepționând-o din perspectiva transcendenței goale. De aici începe chiar condiția modernității în opoziție cu transcendența plină
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
câte sunt, se vădesc în interiorul modernismului, vorbindu-se de stadii ale acestuia, de la cel timpuriu la modernismul înalt interbelic și până la modernismul târziu postbelic, cel din urmă fiind codificat ca postmodernism. Dar Alexandru Mușina procedează, totuși, ca un tipic teoretician postmodernist când se raportează la transcendență. El interpretează, de exemplu, conceptul de transcendență goală ca fiind neantizarea transcendenței înseși, eliminarea ei din paradigma artei moderne. Încât omul modern nu mai are nici transcendența goală, ci e fără transcendență: "Afirmarea individului se
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
a lua locul lăsat liber de religie, o eroare pe care postmodernismul a găsit de cuviință că poate s-o elimine prin abandonarea definitivă a sacrului, a oricărui fel de transcendență. Nici nihilismul lui Nietzsche nu e unul de factură postmodernistă, căci, decretând "moartea lui Dumnezeu", filosoful german nu ajungea până la moartea Zeului, ci înlocuia o valoare cu altă valoare, pe Dumnezeul creștin cu zeii precreștini, preferându-l îndeobște pe Dionysos aureolat de Apollo, zeu în care vedea vitalismul anunțător al
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
O sarcină mult prea dificilă pentru omul concret"11. Cu toate acestea, cei mai mulți teoreticieni ai postmodernității rezervă, nu fără temei, noua Kehre postmodernismului. Un sintetizator ca Liviu Petrescu identifică revoluția poetică optzecistă tocmai în asimilarea acestui "nou antropocentrism": Această poezie, postmodernistă, aș îndrăzni să o caracterizez ca pe o poezie a noului antropocentrism. Trăsăturile ei esențiale mi se par a fi simplificând mult și sub beneficiul de concluzie provizorie: centrarea atenției pe ființa umană, în datele ei concrete, fizic-senzoriale, pe existența
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
nimicului. Nemaifiind nimic dincolo de lume, omul concret dobândește o autarhie postulată de filosofiile materialist-ateiste. Paradoxal, postmodernismul, în pofida tuturor așteptărilor, este o ducere la bun sfârșit a materialismului marxist-leninist, dar cu iluzia că este adversarul acestuia. Sugestiv că mulți dintre filosofii postmoderniști se trag din stirpea marxismului reformat în postmodernism. Există, însă, și o diferență esențială față de materialismul dialectic și istoric. Acesta nu făcuse decât să înlocuiască pe Dumnezeu cu materia. Se înscria, altfel zis, în tradiția metafizicii occidentale, deși credea într-
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
umanism, trezind protestele brutale, în aceeași măsură, ale lui Sartre și ale comilitonilor care veneau dinspre marxism și existențialism. Cu "noul antropocentrism" postmodern, dincolo de om și de lume nu se mai află nici măcar o entitate materială, ci chiar nimicul. Deci postmoderniștii se pot revendica simultan din materialismul marxist, prin pariul concretului și din existențialism, prin asumarea nimicului, pe care nu-l ocolise, evident, nici Heidegger, deși el a fost un existențialist de o factură nonsartriană. Despărțirea postmodernismului de existențialism se produce
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
mai mare, cu cât omul se eliberează pentru prima oară de miturile salvării, care implică transcendentul. Hotărât lucru, "paradisul" e aici, nicicum dincolo. Nu mai avem nevoie de naiva poveste a mântuirii prin suferințele lui Iisus Hristos. Referindu-ne la postmoderniștii români, cei mai optimiști par a fi sudicii, în frunte cu Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Ion Bogdan Lefter, Horia-Roman Patapievici (cel de dinaintea "omului recent") ș. a. Modelul lor este sentimentalismul ludic-ironic al lui Ion Minulescu, cel văzut de Călinescu drept un
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Dumnezeu este prezent ontologic: "Potrivit credinței noastre, lumea se luminează în relația ei ontologică cu Dumnezeu, care e sensul ei suprem"24. Căutările Părintelui Stăniloae ies hotărât din spațiul speculativ al metafizicii, consonând, din acest punct de vedere, cu filosofia postmodernistă, dar recognoscibilă abia în cea transmodernistă a transdisciplinarității, de unde ascendentul remarcabil față de acestea și mai ales față de postmodernism, care lucrează doar cu conceptul lumii în sine, amenințată, astfel să-și piardă transparența de lumen. Pentru teologia ortodoxă a Părintelui Stăniloae
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
punct de vedere lumea nu are autor. E o întâlnire dramatică cu diavolul. Iar diavolul nu este creator. Numele lui e Nimeni, cum a demonstrat-o Denis de Rougemont, într-o carte celebră din 194231. Nimeni nu produce nimic. Filosofii postmoderniști imaginează o lume în care diavolul se ascunde cel mai bine, încât nici Dumnezeu nu mai poate fi întrezărit. Or, diavolul jubilează acolo unde se ascunde cel mai bine. El este Nimeni, non-persoană. Vom înțelege acum de ce a insistat atât
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
el crede că Dumnezeu întoarce spatele creaturii, ascunzându-se, când adevărul e totdeauna altul: numai omul are libertatea de a întoarce spatele Creatorului, spre propria-i pierzanie. Se vede cum teologia părintelui Stăniloae e cu un pas "eonic" înaintea filosofilor postmoderniști. Părintele Stăniloae personalizează timpul ca încercare, cum n-a mai făcut-o nici un teolog. El este văzut ca mișcare personală către om a divinității. De la timpul cronologic, mecanic, obiectiv, se ajunge la timpul personalizat, care e timpul omului, cel care
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
cel oferit de Mircea Cărtărescu, în celebrul număr din Dilema anului 1998, dedicat lui Eminescu. Unii l-au acuzat pe Cărtărescu de solidarizare în demolarea lui Eminescu. Eroare. Mircea Cărtărescu l-a privit doar pe Eminescu din perspectiva "noului antropocentrism" postmodernist, care dă prioritate trupului fizic și-i refuză transparența în lumea ca lumen. Pentru el, Eminescu este interesant ca "om concret" și de aceea găsește satisfacția de a-i descrie părul de pe trup și platfusul. Asta înseamnă că antropocentrismul cărtărescian
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
utopie la vechile utopii ale comunismului. Este utopia unui hedonism consumist, care se imaginează cel mai "realist" între "realisme". Denis de Rougemont spune, însă, că doar omul care se roagă este realist. Or, omul "concret" sau "recent", creație a paradigmei postmoderniste, râde de omul care se roagă și-l crede anacronic, mitoman etc. Omul postmodern a părăsit atât de mult calea adevărului, încât rătăcirile lui devin demente, paralizat fiind în distracții, în pornografie și în violență malefică. II. IZBÂNDA LUI ZOMBIE
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
încât nici o lege de drept internațional nu le pot stopa. Lumea ca haosmos e bântuită de violența diabolică. Postmodernii se iluzionează când cred că în haosmos sunt posibile civilizația și cultura. Haosmosul e perpetuă "deconstrucție", ca să mă exprim în jargonul postmodernist, adică eufemistic, iar de-a dreptul spus, e distrugere descompunere, marș entropic către nimic. Violența în lume nu ține de ontologic, dar exprimă inaptitudinea diavolului de a crea, o violență malefică indusă omului căzut, asociată cu o falsă complexitate opacizantă
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
luminăm aflând că respingerea etnicităților se face în favoarea multiculturalismului, care ar fi, totuși, imposibil fără existența diversităților etnice. Credința e că multiculturalismul ar putea elimina multietnicismul, producând saltul într-un melanj etnic, religios, sexual și stilistic. Aceasta e ținta idealului postmodernist. Alain Finkielkraut vorbea de provocarea unui metisaj generalizat 70. Era "noului antropocentrism", eliberată de revelația biblică, este era nomazilor, a tiers-mondiștilor. Există speranța unui neoluminism planetar 71, de astă dată, cu deconstrucția oricărui elitism, cu dispariția noțiunilor de adevăr și
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
de venerație: Borges și kitsch-ul, Sandra Brown și coca-cola, într-un hedonism global, dar fără Shakespeare, Kant și poeții blestemați, căci aceștia n-au cunoscut fericirea. Dacă în primul luminism, cel al ascensiunii burgheze, îndemnul era: Enrichessez-vous!, în cel postmodernist devine: Amusez-vous!73 Este eonul ridicării oricărei distracții la demnitate culturală: "nici o valoare transcendentă nu trebuie să frâneze sau să condiționeze exploatarea plăcerilor și dezvoltarea consumației"74. Spre a nu se cădea în elitism, mass-media a decretat vremea show-bussiness-lui, a
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Kafka, al lui Emil Cioran, al lui Eugen Ionescu și al altora: "Inutile d'être désespéré".75 Postmodernismul, adaugă Alain Finkielkraut, ne-a deschis porțile unui "Disneyland al culturii". De altfel, moda Disneyland a invadat și Europa, iar politicienii noștri postmoderniști au ținut morțiș să facă unul, la Sighișoara, închinat lui Dracula, cel devenit mit al distracțiilor tot pe filieră americană. Un conflict de remediat, zice Finkielkraut, rămâne încă între școală și elevi, fiindcă în vreme ce "școala este modernă, elevii sunt postmoderni
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
nu gândirea. Dar toate astea nu-s suficiente. În școală și societate, avem nevoie de o muzică fără Mozart, de o filosofie fără Kant, de o literatură fără Tolstoi, Dostoievski și Proust, o artă fără Michelangelo și Brâncuși etc. Elitele postmoderniste autohtone l-au putut completa ușor pe Finkielkraut, scoțându-l din istorie pe Mihai Viteazul și introducând-o pe Andreea Esca, punând la grea îndoială necesitatea prezenței în manualele școlare a lui Eminescu, a lui Sadoveanu, a lui Rebreanu, a
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
scoțându-l din istorie pe Mihai Viteazul și introducând-o pe Andreea Esca, punând la grea îndoială necesitatea prezenței în manualele școlare a lui Eminescu, a lui Sadoveanu, a lui Rebreanu, a Mioriței, locul lor putând fi ușor luat de postmoderniștii în viață, care cultivă jocul simulacrelor. Peste toate, însă, marea performanță a "noului antropocentrism", apreciază Finkielkraut, este crearea nu numai al unui om nou, dar al unui nou popor planetar, dincolo de criteriul rasial și etnic. Iată cum multiculturalismul a dat
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
care și-a pierdut transparența. De altfel, în Haiti, modul de "fabricare" a misterioșilor zombi seamănă izbitor cu legenda mancurților lui Cinghiz Aitmatov valorificată în celebrul roman O zi mai lungă decât veacul. Iată cum stângismul totalitar estic și stângismul postmodernist vestic se-ntâlnesc de minune, la antipozi. Zombii sunt, ca și mancurții din comunism, niște morți vii. Tinerii luați prizonieri din alte triburi sunt îngropați de vii, până la gât, și lăsați o săptămână pradă insectelor și căldurii, interval în care
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Zombii sunt, ca și mancurții din comunism, niște morți vii. Tinerii luați prizonieri din alte triburi sunt îngropați de vii, până la gât, și lăsați o săptămână pradă insectelor și căldurii, interval în care voința și mintea sunt "deconstruite", după metoda postmodernistă, pentru ca apoi să devină "morți" printre vii, slugi ideale, fără memorie și personalitate. Reîntorși printre cei vii, părinți, rude, prieteni, ca frustrați de amintiri, deci de o existență reală, ei se comportă, într-adevăr, ca "stafii". Însă pentru tinerii zombi
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
de autonomism purist și care le transformă din mijloace în scopuri în sine. Este, în definitiv, vechea poveste a alienării. Văzând în tradiții, istorie, instituții, toate rigidizate și antiumane, cauza răului, soluția lui Alain Touraine nu poate fi decât una "postmodernistă", deconstrucția tuturor acestora și reconstrucția lumii pentru individ prin joc și amuzament. Identificând greșit cauza răului, postmoderniștii sunt condamnați să ofere soluții infantile, ca modelul "poporului jeune". Firește, un asemenea model cultural nu poate avea viață lungă, fiind sortit pieirii
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
poveste a alienării. Văzând în tradiții, istorie, instituții, toate rigidizate și antiumane, cauza răului, soluția lui Alain Touraine nu poate fi decât una "postmodernistă", deconstrucția tuturor acestora și reconstrucția lumii pentru individ prin joc și amuzament. Identificând greșit cauza răului, postmoderniștii sunt condamnați să ofere soluții infantile, ca modelul "poporului jeune". Firește, un asemenea model cultural nu poate avea viață lungă, fiind sortit pieirii, ca orice modă. Aceasta este fața ușor de deconstruit, cel puțin la nivel teoretic, a postmodernismului. Există
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]