595 matches
-
locul de unde urmează să răsară soarele. Poezia difuză mi se strecoară direct în vine parcă, nu în spirit, inducându-mi un sentiment magic: Zorilor, zorilor, Voi surorilor, Voi să nu pripiți Să ne năvăliți Până și-o găti Dalbul de pribeag Un cuptor de pâine, Altul de mălai, Nouă buți de vin, Nouă de rachiu, Și-o văcuță grasă, Din ciread-aleasă, Să-i fie de masă. Se pare că geții se pregătesc pentru „lumea cealaltă”, luându-și aparent cu ei o
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2342_a_3667]
-
enorm al vieții. Totuși, e o mare deosebire față de egipteni, deoarece ei doar desfășoară acest dialog, fără să-și ia în mormânt efectiv nimic. Despărțirea dramatică de defunct este parcă lăsată deoparte de grija ritualică a lor ca „dalbului de pribeag” să nu-i lipsească cele necesare pentru drum. Zorilor, zorilor, Voi surorilor, Voi să nu pripiți Să ne năvăliți, Până și-o găti Dalbul de pribeag Turtiță de ceară, Fie-i de vedeală; Vălușel de pânză, Altul de peșchire. Scenariul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2342_a_3667]
-
-mi dau seama dacă nu cumva am plecat și eu undeva, dincolo de orizont, în timp ce stau și ascult versurile împreună cu Aia, bucurându-mă de prezența obiectelor ritualice ce-mi însoțesc „gătirea” pentru drum. Mortul a fost exorcizat prin formula „dalbul de pribeag”, transformându-se într-un spirit invizibil și totuși foarte concret, ca reprezentare afectivă. În timp ce preiau mesajul secret, parcă mă preschimb și eu într-o entitate transparentă. Zorilor, zorilor, Voi surorilor, Voi să nu pripiți Să ne năvăliți, Până și-o
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2342_a_3667]
-
un spirit invizibil și totuși foarte concret, ca reprezentare afectivă. În timp ce preiau mesajul secret, parcă mă preschimb și eu într-o entitate transparentă. Zorilor, zorilor, Voi surorilor, Voi să nu pripiți Să ne năvăliți, Până și-o găti Dalbul de pribeag Un car cărător, Doi boi trăgători, Că e călător Dintr-o lume-ntr-alta, Dintr-o țară-ntr-alta; Din țara cu dor În cea fără dor, Din țara cu milă, În cea fără milă. Zorilor, zorilor, Voi surorilor, Voi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2342_a_3667]
-
-ntr-alta, Dintr-o țară-ntr-alta; Din țara cu dor În cea fără dor, Din țara cu milă, În cea fără milă. Zorilor, zorilor, Voi surorilor, Voi să nu grăbiți Să ne năvăliți, Până și-o găti Dalbul de pribeag Nouă răvășele Arse-n cornurele, Ca să le trimeată Pe la nemurele, Să vină și ele, Să vadă ce jele! Ca subiect al ințierii, mă preocupă limita trasată atât de precis între cele două „lumi” divergente, ceea ce indică anxietatea formidabilă ca nu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2342_a_3667]
-
adulteră. Hotare În cântecele funebre se stabilesc hotare precise între lumea „asta” ți lumea „cealaltă”, dar și interdicția strașnică de revenire a defunctului în „lumea aceasta”. Există un echilibru cosmic ce trebuie conservat prin menținerea noninterferenței acestor lumi. „Dalbul de pribeag” este un mediator cathartic între spațiul lumii de „aici” și sopațiul lumii de „dincolo”. Asta, cel puțin la suprafață, nu contrazice doctrina lui Zalmoxis. Schiop Șchiopătez tot mai accentuat. Când pășesc, simt dureri mari în oasele din talpa piciorului. Aia
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2342_a_3667]
-
mormânt.” EPILOG Legenda spune că trupul și mormântul nu au putut fi găsite - și nici nu vor fi - deoarece el a ales să moară de bunăvoie. Înainte de această ultimă metamorfoză și-a scris singur epitaful pentru „mortul său, dalbul de pribeag”, căruia apoi i-a fost uitat numele. După geți, conform ritualului, trupul i-a fost tăiat în bucăți și risipit pe câmpuri. Oamenii locului s-au grăbit, pioși, să adune bucățile de carne însângerată și le-au pus într-un
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2342_a_3667]
-
nu mi-a rămas nici umbră de bănuială sau îndoială asupra lui. Îi pătrunsesem dintr-odată în suflet și simțeam că mă privește acolo în largile-i încăperi blagoslovite, cu aceeași dragoste cu care îmi deschisese ușa casei lui de pribeag. Am hotărât chiar de atunci să venim la dânsul de două ori pe săptămână. Dar ne-a fost neîndestulător numai atât și am început să-l văd aproape în fiecare zi. Se cresta pe răboj cea mai mică lipsă ! La
Academia bârlădeană și Vasile Voiculescu by Ion N. Oprea () [Corola-publishinghouse/Memoirs/783_a_1506]
-
fr. Petru Bosoi: „Înger bun ce-mi stai de pază” (pe melodia „Scrie-mi mamă despre satul...”) și „Norii vin și se destramă” (pe melodia „Pe Mureș și pe Târnave”), versurile exprimând neliniștea sufletească ce o trăiesc frații novici ca pribegi în lumea de afară și dorul după viața de mănăstire (...haina dorurilor mele, vei găsi-o prin chilii pierdută, haina mea cu sfinte noduri, pentru mine o sărută!). În sfârșit, acest mic spectacol improvizat s-a terminat cu cântecul „Du
Franciscani în zeghe : autobiografii şi alte texte by Iosif Diac () [Corola-publishinghouse/Memoirs/100985_a_102277]
-
Frumos i-ar sta lui Ștefan ăl Mare să dea bir cu fugiții, ca șobolanii când amușinează că se scufundă corabia?! Frumos i-ar sta Măritului Domn a toată Țara Moldovei... pâș-pâș, să spele putina?! Îl vezi pe Ștefan Voievod, pribeag, zgrepțănând la ușile străluciților crai, cerșind umil un culcuș și-un codru de pâine udat cu lacrimi?! Îl vezi pe Ștefan Voievod în surghiun, oploșit la căldurică, putrezind, plângându-și de milă, blestemându-și vitregia ticăloasei sale sorți?! Un trăsnet
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
de unde. Mai oblojim și noi rănile, cârpim țara stricată... Ce ziceți? Dăm?! Boierii, cu voci mormăite în bărbi, anonime, șovăielnice: Apăi... om da ... Ce să facem? De-i poruncă... Ștefan, cu elan, filozofând: De te gândești bine, cine suntem? Vremelnici pribegi pe ăst pământ... Și câtă osârdie, și câtă nădușală să tot agonisim, că n-apucăm nici să trăim, nici să iubim ca lumea. De te gândești mai adânc, doi coți de pământ sunt prea de ajuns omului. Ce luăm cu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
slujbă, pe cheltuiala lor -, "rămășițele împăraților bizantini". Îți amintești cum se uitau la noi, cum ne pipăiau de parcă am fi fost cine știe ce animale curioase, exotice, nemaivăzute?... Ești nedreaptă. Au fost și oameni buni. Mai sunt oameni buni? Asta-i soarta pribeagului, amarul și dorul. Ce puteam face? Trebuia să trăim, totuși... Pentru tine, filozofule stoic, a fost mai ușor, îl mângâie pe obraz. Pentru tine, butoiul lui Diogene e aproape un palat. Pesemne mie așa mi-a fost dat să sufăr
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
știu eu? clatină din cap a îndoială. Sunteți prinse de război: soața și fiica lui Radu cel Frumos, vrăjmașul de moarte al lui Ștefan. De ce l-a alungat din tronul Țării Românești?! izbucnește furios Alexandru. Taica e acum un biet pribeag prin Transilvania, își șterge Voichița o lacrimă strivită în colțul pleoapei. Se zice c-ar fi bolnav. Ce rău poate să-i mai facă Marelui Ștefan Vodă? Maria pune mâinile pe creștetul Voichiței cu blândețe: O să-l rog, Voichițo... O să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
-mi facă de petrecanie și nu eram decât un băiețandru, singur-singurel pe lume. Îmi amintesc, era o iarnă grea, cu viscole, cu zăpadă multă... Șuiera vântul alergând pe coridoarele castelului Hunedoara. Noi eu, Iancu și vărul meu, Vlad Drăculea, alt pribeag, fugit din chezășia de ostatic la Stambul stăteam în fața căminului în care dogorea jăratecul, beam vin de Târnave și puneam țara la cale, ce spun eu? Europa! Lumea o orânduiam! Marele Iancu, "mare" și la trup și la faptă, umbla
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
în încruntare. Turcii!... Turcii!... Mereu turcii!... oftează el și se întoarce spre Maria. Au plecat?... "Slobozenia"?... Unde să se ducă? Ea nu știe ce cere... Știai că "Frumosul Radu", la tinerețile lui, a fost "cadâna favorită" a sultanului? Știam. Era pribeag, ostatic, zălog de domnie la Înalta Poartă, tânăr, singur, părăsit, sub puterea Sultanului... "Poți să arunci piatra"? spune Maria blajin, cu înțelegere. Ești bună, Maria... Tocmai noi care am cunoscut umilința pribegiei... Și acum? Ai știre? După ce l-ai dat
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
trecute, m-am căit și-am căpătat iertare. Atunci, nu-l cunoșteam pe adevăratul Ștefan Vodă. Umblau tot felul de vorbe... "Ștefan Satrapul! Balaurul cel rău din fire!" Atunci când m-ai trimis cu primul salvconduct în Polonia, intervine Vlaicu, unii pribegi au izbucnit în lacrimi. Și totuși, prea puțini s-au întors... Străinătatea, cât a fi ea de luminată, tot străină inimii tale rămâne, rostește Stanciu. Unii s-au înstrăinat, le e rușine de țara în care s-au născut. Alții
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
Și "Satrap-Vodă", te-a primit cu brațele deschise și te-a ridicat întâiul lui sfetnic: minune și mai mare! Numai "întoarcerea la cuibul dintâi" cum frumos a spus Măria ta, numai dorul ostoit m-a tămăduit. Mă doare numai că pribegii aiștia, în loc să pună umărul să ridice țara, cum fac alte neamuri megieșe -, "se găsesc unii ce se nevoiesc să-și mănânce neamul". Recunosc, n-om fi noi ușă de biserică, dar care popor e fără prihană? Bălăcărește-mă pe mine
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
s-a putut altfel cu funia, cu săcurea, am făcut rânduială și dreptate în țară. Înaintea pravilei și-a dreptei judecăți, nu suflă nimeni... Dar, oare, s-a stins vechea ură ce zace mocnit în adâncuri? Mai bântuie prin lume, pribegi, boieri desțărați, fiii, nepoții descăpățânaților. Nu suflă, dar nu uită, gâlgâie ura răzbunării în ei; așteaptă clipa prielnică... Și se pare că ea nu e departe. Nu o dată m-am întrebat: oare când îmi voi sorbi și eu, "borșul"? De-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
clintească pe față. Apoi ceru să fie adus captivul mai aproape. — Doamne, se plecă Simeon, atât cât Îi Îngăduia asprimea legăturilor, pricepând că a intrat Într-o poveste primejdioasă care l-ar fi putut costa viața. Doamne, sunt un biet pribeag, un amărât care caută de lucru. Sunt fericit că am dat de oameni. Mă rătăcisem prin pustietățile astea și nu știam cum să ies la liman. Chiar așa de fericit n-ai de ce să fii, zise scurt cavalerul. Ai să
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
de acum mai bine de două sute de ani. Spațiul străjuit de culmile sălbatice ale Munților Pind, având în centru cetatea Moscopole, devine scena luptelor acestei comunități dârze împotriva stăpânirii otomane. Și în Povestiri (1968) ori în romanele Apele negre (1972), Pribeagul (I-II, 1974-1975) și Cer înstelat (1983) autoarea se va concentra asupra trecutului, având ca model proza istorică sadoveniană. Roman „curtenesc și de aventuri”, după cum remarcă Nicolae Balotă, Pribeagul urmărește traseul voievodului Petru Cercel, fratele lui Mihai Viteazul, mazilit de
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289920_a_291249]
-
otomane. Și în Povestiri (1968) ori în romanele Apele negre (1972), Pribeagul (I-II, 1974-1975) și Cer înstelat (1983) autoarea se va concentra asupra trecutului, având ca model proza istorică sadoveniană. Roman „curtenesc și de aventuri”, după cum remarcă Nicolae Balotă, Pribeagul urmărește traseul voievodului Petru Cercel, fratele lui Mihai Viteazul, mazilit de turci și obligat să rătăcească prin Maramureș, apoi prizonier în închisoarea Edicule, până când își va găsi sfârșitul în apele Bosforului. Cer înstelat, cel mai izbutit roman publicat de S.
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289920_a_291249]
-
de la Maldăr. Îndemânarea evocatoare se confirmă și în două culegeri de legende: Prin țara marelui Ștefan (1976) și Drumuri și legende (1979). SCRIERI: Povestea celor cinci pitici, București, 1944; Povestiri macedonene, București, 1961; Povestiri, București, 1968; Apele negre, București, 1972; Pribeagul, I-II, București, 1974-1975; Prizonierul de la Heracleea, București, 1974; Prin țara marelui Ștefan, București, 1976; Drumuri și legende, București, 1979; Cer înstelat, pref. Vasile Netea, București, 1983. Referințe bibliografice: Constantin Hârlav, „Apele negre”, ST, 1972, 21; Nicolae Balotă, „Pribeagul”, LCF
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289920_a_291249]
-
1972; Pribeagul, I-II, București, 1974-1975; Prizonierul de la Heracleea, București, 1974; Prin țara marelui Ștefan, București, 1976; Drumuri și legende, București, 1979; Cer înstelat, pref. Vasile Netea, București, 1983. Referințe bibliografice: Constantin Hârlav, „Apele negre”, ST, 1972, 21; Nicolae Balotă, „Pribeagul”, LCF, 1974, 27; Marta Cuibuș, „Pribeagul”, „Romanian Review”, 1977, 2. A. F.
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289920_a_291249]
-
-său nu vra să-l mai cunoască.... Încă de pe când trăia tatăl, acesta a simțit că nevastă-sa l-a înșelat, și urăște fructul păcatului. I-a dat a înțelege, l-a persecutat și l-a alungat apoi etc. Moartea pribeagului, simplă și tristă... Scene domestice: Acea cu purceii și cu Românul care mânâncă harbuz și le dă și lor. Un cucoșel care privește cu curiozitate, întinzând sacadat gâtul și privind când cu un ochiu când cu altul. Un magar: Ianoș
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1551_a_2849]
-
și s-o împace cu soarta. Vine pe la ei și Iorgu Voinea; se stabilește ușor un fel de prietinie între el și bătrâni. Matei a vorbit cu Maria și despre Vasilică Popazu... Apoi în noaptea de înviere când se întoarce pribeagul vine izbucnirea bătrânului înpotriva lui Vasilică Popazu. O izbucnire teribilă, în care caută să demaște și să umilească pe acest Tartufe. Dar mânia bătrânului se întinde și asupra maiorului, ș-atuncea se hotărăște bătrânul să ee la țară pe Maria
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1551_a_2849]