1,206 matches
-
al ultimilor, de pe străzile Bucu reștiului, bragagii, salipgii și plăcintari levantini, ungureni cu cornuri, chifle și franzele și oltenași cu „țârii noi de la butoi“, cei atât de afrodiziaci; și am dat gologanul meu ultimilor flaș netari cu arii vechi și răgușite, cu șoricei albi și papagali mân cați de purici, dar pricepuți la scosul zodiilor cu vârsta la care vei muri și numărul tău câștigător la loterii; cât și al ultimelor „pianuri“ purtate legănat În spinare de compozitorul cântecelor de pârnaie
Caleidoscopul unei jumătăţi de veac în Bucureşti (1900-1950) şi alte pagini memorialistice by Constantin Beldie () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1330_a_2733]
-
Scuipă sânge. Ștefan, împietrit, tace. De piere Ștefan, piere Moldova!!! strigă disperat Șendrea. Și Moldova cui o lași?!?!... strigă într-un glas oștenii. Cui?!?! Ștefan, sfârșit, rătăcit, își șterge fruntea de sângele ce-l orbește. Să... să buciume, îngână el răgușit, cu fălcile încleștate... Să buciume... Să buciume retragerea la codru!! strigă oștenii porunca Măriei sale... Să buciume!!! Ștefan, rătăcit, orbit, cu ochii în gol... Și pe obrajii mânjiți se preling dâre de sânge îndoit cu apă... "Plânge Măria sa?" "Aiaia Allah!!!Allaaah
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
călugăr înalt, uscat, gârbovit, cu barbă albă, într-o rasă neagră, ponosită, peticită, legată cu o funie. Fii bine venit străine! spune cu blândețe bătrânul, privindu-l cu doi ochi vioi ce ard ca tăciunii. M-am rătăcit... hârâie vocea răgușită, spartă a străinului... Pot să... să...? Bătrânul aprinde o lumânare: Stai! Cu dragă inimă! Stai! îl îmbie bătrânul, inimos, aprinzând încă o lumânare... Încălzește-te... Ce furtună!... Străinul se apropie încet, cu pași șovăitori... Pare a fi un oștean; nu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
Vodă aista Ștefan! "Nebiruitul! Sabia lui Hristos!" să elibereze Constantinopolul! Să salveze Creștinătatea! Elanul i se frânge brusc, se îneacă, tușește... Tace... Daniil, cu tunica ghemotocită la piept, oftează, bolborosește: Doamne, Dumnezeule... Ștefan, istovit, cu ochii pironiți în gol, îngână răgușit: La Valea-Albă... începe el, dar se lasă să cadă pe lăicioară, sfârșit, cu umerii pleoștiți, cu ochii goi, pierduți. "Văleatul 6984 de la zidire, 26 a lunii Cuptor, Vodă Ștefan fu înfrânt de către turci, la locul de-i zice Valea-Albă..." Așa
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
flacăra unui muc de lumânare ce pâlpâie zbătându-se într-o baltă de ceară, aruncând umbre disperate, ca țipătul sinucigașului ce se îneacă... Cu ochii pierduți în gol ca orbii vede și aude în sine: "Allahhh... Allah"... Un bucium buciumă răgușit, se pierde undeva, departe, moare: "Fugi!! Fugi!!"... Gândul îl chinuiește: "Și eu, Măritul Domn și Voievod a toată Țara Moldovei, Sabia Creștinătății, Athletul lui Hristos, fugeam! Da! Fugeam! Cădeam! Cădeam și mă târam în patru labe prin mocirlă! Fugeam! Mă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
nici de moarte... Își cuprinde în palme obrajii ce ard ca focul. Doamne, îngână Daniil înfiorat. Mare trebuie să fi fost întunericul din tine... Nu... nu mai eram! Nu... nu mai sunt Domnul Moldovei, Sihastre! Nu mai sunt! strigă Ștefan răgușit, disperat, plecând capul. Trufie! Numele tău e Ștefan!. Ești! Ești Domnul Moldovei! strigă Daniil scuturându-l. Sunt... Sunt Domnul Moldovei, îngână Ștefan ridicând capul. Da!! Sunt!! strigă. Niciodată n-a fost ușor, îl încurajează Daniil.. Amintește-ți de Podul Înalt
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
ardea pălălaia în schinare, da' nici c-am înturnat capu', numa bice dădeam... Și... și ce-am bătut caii atuncea!... Ce i-am mai bătut!... Aiasta ni-i soarta, Gheorghiță, oftează Toader cu resemnare. Gheorghiță își șterge sudoarea și îngână răgușit, căutându-i ochii: Da' poate c-om scăpa... 'Mnetale ce zâci, scăpăm?! De bună samă, Gheorghiță. Cu voia lui Dumnezău... Cum ne-o hi scris... La ce m-aș întreba ce-a hi? Iaca! Nu mă-ntreb! Poți să te
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
Fără dovadă?! Fără județ? Că n-oi fi vreun satrap! Mai glumește omul... La spânzurătoare și la însurătoare să nu te grăbești niciodată, dragul meu. Toate, toate, la timpul lor... Isaia, sfârșit, lac de sudoare: Dau! ... Dau două! strigă el răgușit. Două! O! Nu! Nu le primesc decât cu inimă curată... ... Și luminată, adaugă Stanciu, ironic. Întocmai, dragul meu! îi întoarce Ștefan vorba. S-a lăsat o tăcere grea. Tăutu schimbă vorba: Căpitanul de secui Teleki Ladislau... Îl știu, un viteaz
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
Fiecare cu coșmarul lui... Spune, eu... eu cum pot să te ajut? Nimeni nu mă poate ajuta, îngână ea resemnată în disperarea ei. Încerc să lupt. Cât o să pot... Îți amintești, unchiule, noaptea aceea de 29 mai 1453? îngână ea răgușit, cu fața cufundată în palme. Nu-mi iese din minte... Nu te mai chinui. Te rog, Maria... se milogește el. Mi-ai povestit de o sută de ori. Încearcă să... Maria nu-l aude. Cu ochii pierduți în gol, ea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
iertat de șaptezeci și șapte de ori câte șapte! Cât despre "ajutor", spune ea brutală, ironică, n-ai teamă. Ne-o ajuta Bunul Dumnezeu să ne plătim, cândva, datoria! Ștefan, dezarmat, o privește lung, în tăcere, apoi obosit, sec, vorbește răgușit: Îmi pare rău, n-ai înțeles. Voia la Domnia ta... Eu ce-am avut de spus... Doamnă, îngăduie să mă retrag... Se pleacă și se retrage cu spatele, închizând încet ușa. Maria a rămas încremenită în mijlocul încăperii, cu ochii pironiți în
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
și iese. Maria rămâne împietrită în mijlocul încăperii. Pe obraji i se rostogolesc boabe de lacrimi. Ștefane, șoptesc surd buzele sale, Ștefane... 5 Voichița de Sânziene Stefan, în odaia Domnului, se sprijină de căminul căptușit cu faianță închipuind zodiacul și îngână răgușit: Și cu diavolul aș fi semnat tractat... "Vin turcii!" Da, mă închinam și dracului! răbufnește el. Am nevoie de ajutor! Ca aerul am nevoie! "Prea Slăviții" m-au prins la ananghie și m-au strâns cu ușa: "Vrei ajutor?! Vrei
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
Călugării, cu lumânări, cântând, cădelnițând, părăsesc paraclisul. Ce face Maria? întreabă în șoaptă Țamblac ștergându-și cu dosul mâinii câteva lacrimi furișate printre crețurile obrajilor. Ștefan, buimac, ca trezit dintr-un somn greu, nu înțelege. Ce face Maria? Maria?... șoptește răgușit. Maria?... N-a vărsat o lacrimă. Am rugat-o. Plângi... Te rog, Maria, plângi... Nici un cuvânt. Împietrită. Nici o lacrimă... Nu mai vede, nu mai aude... Mi-e frică pentru ea, Ioane... Sărăcuța... îngână Țamblac. Și eu mă tem pentru ea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
bătut cu mărgăritare și nestemate, încheie Duma cu ironie. Ce?!?! răbufnește Ștefan. "Prietenie frățească"?!?! Între Cazimir și Mahomed?!?! exclamă Ștefan uluit, cu mânie. Cum... cum este posibil aiasta?... bâiguie el. Cum?... Alt pumnal înfipt în spatele Moldovei, șoptește el cu glas răgușit. Și tu m-ai vândut, Cazimire? Vreo înțelegere secretă? se întreabă Șendrea. Mai degrabă lingușeală, de frică, spune Țamblac. La Cracovia am auzit că în Dieta poloneză s-au ridicat voci care îl mustră pe Cazimir, grăiește Stanciu: În loc să umble
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
E voievodul nostru!! Nu se poate!! Nu primim!! Nu!! Nu se poate!! Ba se poate!!! răsună violent, brutal, disperat, strigătul lui Ștefan. Se poate!!! Primim!!! rostește, abia putând să-și ascundă tulburarea într-o tuse seacă. Altceva!! strigă apoi repede, răgușit. Altceva!! Boierii rămân consternați, în tăcere. Tăutu, încetișor, cu fereală: Cere... cere, cheile cetăților de la Mare... Ceee?!?! strigă Ștefan cu mânie, deși auzise prea bine. Cere închinarea Cetății Chilia și Cetății Albe... Ștefan sare ca opărit. Trântește cu pumnul în
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
și v-a căzut nasul în gură! Mă întreb și eu, ca prostu' fie-mi iertată obrăznicia -, replică Stanciu, unde o fi căzut nasul Măriei tale? Nasul meu?! Cred că l-am și pierdut, spune Ștefan cu o voce obosită, răgușită. Ne hăituiesc ca pe fiare... Grăiește, Radule! Radu Gangur, legat cu feși la cap, la umăr, răsuflă greu, cu glas sugrumat: Tatarii, în hoardă, s-au năpustit în pradă peste Nistru la Vadul Tatarilor! Le-am stat împotrivă cu orheenii
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
părăsiți... Fără voi... fără voi... sunt nimeni. Ce să fac?! îi întreabă și se întreabă și își șterge cu palmele broboanele de sudoare ce-l orbesc, ia o gură de aer. Ce mă fac?!?! spune el fierbinte, disperat, cu voce răgușită. Vă rog!!... Nu mă părăsiți!! Fără voi, Moldova e pierdută!!... Se lasă o tăcere grea... Ștefan tresare, cu bucurie: Moș Toadere! strigă el recunoscându-l undeva mai în spate. Vino! Mai aproape... mai... și îi dă mâna și-l apropie
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
se mai ploconească. Se grăbesc, nu care cumva Măria sa să se răzgândească. Ștefan a rămas singur, cu boierii... E istovit, pustiit, simte că i se taie picioarele, se sprijină de țeava tunului, oftează mai-mai să-și dea duhul și încet, răgușit, întreabă: Ei, acu că mi s-a zburătăcit oștirea, ce-i de făcut, boieri dumneavoastră? V-ați înghițit limba? îi întreabă văzându-i că stau tăcuți, cu privirile în pământ. Într-adevăr, ce-ați putea răspunde? Parcă eu știu? Tace
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
pierduți în gol, undeva, departe... Voichița, lipită de zid nu îndrăznește nici ochii să-i ridice... Ștefan tulburat, răvășit, se oprește la fereastră. La orizont, dincolo de coline, o geană de lumină: mijesc zorile... Tăcere... Într-un târziu, vocea lui Ștefan, răgușită, obosită, privind departe, departe, șoptește: Voichițo... Mi-ai... mi-ai cerut slobozenia... Ți-o dau. Ești liberă... liberă să pleci... șoptește el, privind zorile, dar n-are puterea să întoarcă ochii. Într-o zi, poate, ne vom afla și noi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
cu izbândă... Minunat lucru: că așa iaste Ștefan Vodă după poticala dintâi, unde biruia alții, nu perdea nădejdea, că știindu-se căzut jos, să rădica deasupra biruitorilor..." Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei C VALEA ALBĂ. ISPĂȘIREA. BUCIUMĂ!!! Un bucium buciumă răgușit. "Fugi!! Fugi Măria ta!! Fugi", aude el răsunându-i ca un ecou, gândul... "Și eu , Măritul Domn și Voievod a toată Țara Moldovei! Sabia Creștinătății! Athletul lui Hristos! Am fugit! Da! Fugeam! Cădeam! Cădeam și mă târam în patru labe
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
să rămână acolo, ca să acopere retragerea... Am vrut să rămân cu ei, împreună, cu sabia, acolo, la Valea Albă... Nu m-au lăsat!... M-au târât! Răcneau: "De piere Ștefan, piere Moldova!!! Pleacă!!! Fugi!!! Fugi!!!"... Și am fugit! oftează istovit, răgușit. Ca un șobolan! Am fugit!... Și ei... ei, apărându-ne... au căzut, acolo, cu sabia în mână... au pierit acolo, până la unu' au pierit... cu sabia... Floarea oștirii mele... îngână Ștefan, sleit, lac de sudoare, cu ochii în pământ. Au
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
treziseră niște scâncete și doi ochi injectați, care-l sfredeleau ca două burghiuri. Cu greu recunoscuse În arătarea care-i stătea În față pe cântărețul bisericii, bătrânul cu vocea cea mai frumoasă din ținut. Din buzele uscate ieșea un hârâit răgușit, aproape neomenesc. De la el aflase că toți copiii, de la pruncii de câteva zile până la cei mărișori, fuseseră Închiși Într-o colibă căreia Îi dăduseră foc. — Au bătut ușa În cuie și au tras cu săgeți aprinse În acoperișul de paie
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
două mogâldețe călărind pe asini scunzi. Ca și cum ar fi vrut să-i asigure pe ucigași că nu sunt cei așteptați, unul din ei Începu să cânte cu voce tremurată un Kyrie, Eleison. — Taci, Îi porunci celălalt. După vocea subțiratică și răgușită părea bătrân. Taci, frate, nu mai cânta noap tea În pădure. Vrei să stârnești duhurile necurate? Mai bine spune În gând un Ave Maria și nu te uita nici În dreapta, nici În stânga. Asta-i o oră primejdioasă. — Mai Întâi, părinte
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
văzură țelul aproape atins. Tânărul se mai apără cât putu, hotărât să și vândă scump pielea, dar moartea cu aripa sa de gheață se apropia din ce În ce. Deodată, ca prin minune, apăru alături alt călăreț, care-i strigă răgușit să se țină cât putea și, spate În spate, Încercară să facă față atacurilor bandiților. Câteva clipe luptară În tăcere. În afară de rana adâncă de la umăr Bodo mai avea alte câteva răni deschise care Îl umpluseră de sânge. Alunecă de pe cal
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
intră ca o vijelie În odaie și moașa, bătrâna moașă care Îi adusese și pe ei pe lume, și ceru prosoape curate. și ea avea ochii roșii. Urs se năpusti asupra ei, apucând-o de mână, și Întrebă cu glas răgușit ce se Întâmplă. Femeia ridică din umeri și arătă spre doică. Negustorul se Întoarse spre aceasta, repe tând Întrebarea. Doica Începu să plângă și mai tare. Fără să mai aștepte, Urs urcă cele câteva trepte care duceau la ia tacul
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
pe care tocmai se pregătea să pășească, niște scâncete slabe. Urs se opri și, luându-se după ele, coborî la malul apei. Adăpostit sub una din grinzi și Înțepenit Între pietre, văzu un coșuleț cu capac din care răzbăteau plânsete răgușite. Omul se aplecă asupra coșulețului. Dintre faldurile unei Învelitori groase, din blană de lup, răsărea căpșorul rotund cu fețișoara Înghețată și ochii roșii ai unui sugar. „Dumnezeule mare, ce mână criminală l-a lăsat aici? Nu mai are mult și
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]