913 matches
-
să ajungă să formeze un singur organism politic“44. Românii din teritoriile subjugate își îndreaptă toate nădejdile spre România liberă, „coordonând și subordonând acțiunea lor acțiunii Regatului Român“, iar statul român „nu poate și nu are dreptul, fără să-și renege însăși misiunea ce i-a impus istoria, să sacrifice și să înstrăineze pentru vecie vreuna din țările românești“. Numai participarea la război alături de Puterile Centrale poate asigura, pe lângă rezultatele imediate, „toate posibilitățile viitorului“. Triumful Quadruplei Înțelegeri înseamnă, pentru noi, triumful
[Corola-publishinghouse/Science/1525_a_2823]
-
câteva fraze aleatorii! Perceperea ascensionalului deconspiră, conform uzanțelor imaginarului aerian, o anumită disciplină a formelor, dublată de cultul pentru verticalitatea morală și sublimarea valorilor. Fiul ignobilului Tănase Vasilescu-Lumânăraru lasă impresia că vine dintr-o altă descendență și, fără a-și renega familia, constată grav că o iubire tulburătoare este în stare să esențializeze în sufletul său gândirea mai multor generații precedente: "Poate că nu, poate că da, nu știu... Sunt ca și bolnav, din asta, de o lună de zile. Un
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
ideologi (filosofie, istorie, litere, drept). Legea lui numerus clausus a acționat implacabil, în anii de început, ca o tactică a partidului de selecționare a celor devotați și „lichidare” a celor ce se puteau opune. Reprezentanții vechii elite erau etichetați „reacționari”, „renegați”, „dușmani ai poporului” și - în numele unui discurs politic voluntarist - li se opunea noua elită, livrată obligatoriu de clasa muncitoare. Discriminarea mergea până acolo încât se făcea o distincție clară între „cadre” (de partid), ca aparat înarmat cu competență ideologică și
[Corola-publishinghouse/Science/2369_a_3694]
-
până în anul 1952. Torturile zilnice, presiunea psihologică și spectrul morții barbare i-a determinat pe mulți colegi să spună și să facă ceea ce li s-a cerut, să-și denigreze familia, acuzând-o de cele mai grele blestemății, să-și renege și să-și acuze prietenii, profesorii, școala, Biserica, societatea burgheză, să renunțe la trecutul lor, la identitatea lor. Când nu mai aveau ce spune, începeau să confabuleze, o întreagă patologie psihică, și, în final, au fost nevoiți să-și tortureze
[Corola-publishinghouse/Science/2369_a_3694]
-
evitat în viitor. Cum nu te poți feri de tot ceea ce te înconjoară fără a deveni după un timp paranoic, trebuia să declanșezi tot felul de mecanisme de apărare pentru a supraviețui. Renegarea realității era dublă: ca să provoace frica, propaganda renega ceva și evidenția altceva, iar ca să scapi de această „construcție iluzorie de gradul I”, trebuia s-o renegi încă o dată la nivel individual pentru a te apropia de adevăr; dar și adevărul crud te înfioară dacă lipsesc confirmările sau susținătorii
[Corola-publishinghouse/Science/2369_a_3694]
-
timp paranoic, trebuia să declanșezi tot felul de mecanisme de apărare pentru a supraviețui. Renegarea realității era dublă: ca să provoace frica, propaganda renega ceva și evidenția altceva, iar ca să scapi de această „construcție iluzorie de gradul I”, trebuia s-o renegi încă o dată la nivel individual pentru a te apropia de adevăr; dar și adevărul crud te înfioară dacă lipsesc confirmările sau susținătorii. Distrugându-se cadrele adevărului, s-a sădit în noi o stare de suspiciozitate prepsihotică latentă și aceasta este
[Corola-publishinghouse/Science/2369_a_3694]
-
cu atât mai mult pentru că aparține strămoșilor săi. Deocamdată, să dăm credit melancolicului. Cioran trăiește o surdă confruntare cu propria ereditate. La drept vorbind, nu-i aceasta decât fața, de penumbră, a luptei sale cu originile, pe care și le reneagă; o dispută care se înscrie, crepuscular, în reflexele urii de sine și în neputința fericirii simple, care i se oferă în preajmă. Îi spune fratelui: „La doi kilometri de Șanta, de acest paradis pierdut, în loc să te gândești la el cu
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
însuși: „Paradox incalificabil: sunt pe cale să încropesc un eseu despre... glorie, în chiar momentul când ineficiența, lașitatea și decăderea mea au atins punctul maxim, când mi-am pierdut până și puterea de a mă disprețui, când, pe scurt, m-am renegat pe mine însumi și mă tratez ca pe un indezirabil” (I, 92). Să deducem că vanitatea și gloria înseamnă ineficiență, lașitate și decădere? Mai mult, e renunțarea la miezul ființei cioraniene, care părea să se hrănească cu disprețul de sine
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
cum s-a făcut adesea, nu în pasiunile revanșarde ale unei iubiri înșelate sau dezamăgite, cauză posibilă, dar nu suficientă, nici măcar în frustrările unui sine orgolios, care se simte închis în limitele propriei țări ca într-o temniță. Cioran își renegă țara pentru că își recunoaște, prin intermediul ei, sinele marginal, inconsistent, negativ. Devenite deliruri în tinerețe, cicatrizate ulterior din cauza iluziei detașării, pe care o caută cu o anume disperare a negării sinelui său originar, furiile lui Cioran împotriva propriei țări, ca și
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
nașterii mele. Nebunia de a te vrea diferit de ceea ce ești, de a adopta în teorie orice condiție în afară de-a ta” (III, 37-38). Dar toate aceste posibile rădăcini nu pot șterge amprenta propriilor strămoși, pe care adesea îi reneagă. Când nu o face, căci vede în ei vigoarea, se reneagă pe sine, cel căzut, neputându-și explica declinul. Iată: „Născut în Carpați, cum oare am putut ajunge să cunosc toate nuanțele lehamitei? Și să simt acest gust de neant
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
de a adopta în teorie orice condiție în afară de-a ta” (III, 37-38). Dar toate aceste posibile rădăcini nu pot șterge amprenta propriilor strămoși, pe care adesea îi reneagă. Când nu o face, căci vede în ei vigoarea, se reneagă pe sine, cel căzut, neputându-și explica declinul. Iată: „Născut în Carpați, cum oare am putut ajunge să cunosc toate nuanțele lehamitei? Și să simt acest gust de neant la începutul și la sfârșitul fiecărei zile? La ce avea să
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
cu obârșia, cu acel altul incriminat. Deși trăiește în permanență drama absenței rădăcinilor, iată-l pe Cioran suferind tocmai pentru că rădăcinile, negate adesea, nu pot fi abandonate. Înțelegând acest paradox, el își spune la un moment dat: „Să nu-ți renegi niciodată originile, oricâte motive ai avea să roșești pentru ele. E o apostazie rușinoasă și de altfel fizic imposibilă, o contradicție în termeni: e un refuz al identității, e ca și cum ai spune: «Eu nu sunt eu», lucru pe care, evident
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
act fatal: „Extraordinara limbă română! De câte ori revin la ea (sau mai curând visez s-o fac, pentru că, vai, am încetat s-o folosesc), am sentimentul că, rupându-mă de ea, am comis o trădare criminală” (I, 70). Or, Cioran își renegă originile tocmai pentru că în permanență își spune eu nu sunt eu. Să fie în această permanentă negare de sine o simplă întorsătură retorică, un paradox de circumstanță?! Chiar și așa fiind, devenită obsesie, perseverența negării identității are un efect copleșitor
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
nu sunt eu. Să fie în această permanentă negare de sine o simplă întorsătură retorică, un paradox de circumstanță?! Chiar și așa fiind, devenită obsesie, perseverența negării identității are un efect copleșitor. Retorica instituie ființa. Altundeva, citim: „Dacă nu-mi reneg obârșia este fiindcă, la urma urmei, e mai bine să fii român, adică nimic, decât un simulacru de ceva” (III, 335). Este și aici o împlinire în negativ. Cum își face un țel din înstrăinarea de sine, mărturisește: „Cu cât
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
de la ai săi va fi moștenit Cioran sentimentul neantului. Nu-i vorbă, încearcă să i se sustragă, dar finalmente plonjează cu o anume voluptate în el, voluptatea negării de sine prin care încearcă să se salveze. Cum am văzut, își renegă strămoșii; nu are importanță că face același lucru cu propriul trecut. Iată: „Cât de adevărat este că nu poți scăpa de propriul destin! / M-am născut în cutare neam. Ei bine, neamul ăsta mă urmărește, îmi intră în suflet, mă
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
analiză a „culpelor” și „păcatelor”. „Renașterea” depindea strict de această autocritică, singura catalizatoare posibilă a „resurecției”. Reeducarea echivala, simbolic, cu o lobotomie care urmărea obținerea supunerii totale și perpetue. Subiectul trebuia să devină un android programat nu doar să-și renege trecutul, ci și să-l uite. El trebuia să devină un „om nou”. Contra-spălarea creierului ori contra-reeducarea ca posibil concept Am explicat relativ detaliat morfologia și semantica „spălării creierului” și a reeducării, pentru a se Înțelege mai bine ce ar
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
opus pluripartidismului; la nivelul culturii - o singură filosofie și o singură știință, cea marxistă; la nivelul individului - omul nou, cetățeanul comunist. Să ne aducem aminte cum, În anii ’50 ai secolului XX, a fost impus modelul științei unice, sovietice, care renega și condamna ca decadente biologia și genetica, informatica etc. Desigur, când au Început să aibă interese economice sau militare În aceste domenii, au lăsat la o parte doctrina. Dar la nivelul doctrinei exista un dirijism bine controlat și instrumentat. Un
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
limbajului pietrelor, nu-i plăceau spiridușii, își începe existența ca teoretician al plăcerii, trăiește ca propagator al credinței creștine contaminate de platonism - sau invers - și își încheie existența ca un epicurian pe care Magistrul din Samos nu l-ar fi renegat... Cu puțină vreme înainte de moarte - mai exact, în 1497 -, când publică la Veneția Despre misterele lui Iamblikos, el adaugă acestui volum și tratatul său... Despre voluptate! La patruzeci de ani după ce-l scrisese, manifestând dorința de a nu uita acest
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
promisiuni la fel de amăgitoare? Ca și cum toate astea n-ar fi de-ajuns, el face o analiză critică a pozițiilor Bisericii în Istorie și în fața ei. Iată-l pe Iulian Apostolul: împăratul nu apostoziază pentru că n-a fost niciodată creștin... Cum să renegi o religie căreia nu i-ai aparținut? Montaigne face un portret foarte elogios acestui om de stat care, în momentul în care Biserica devine oficială și profită de această situație, se străduie să restaureze cultele păgâne și religia politeistă - o
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
filosoful și omul, în armonie unul cu celălalt, pot fi reperați și în persoana muribundului care practică ceea ce a propovăduit. Când preotul ajunge la momentul elevației, Montaigne își dă duhul. Frumoasă imagine de Epinal: filosoful părăsește această lume fără a renega nici înțelepciunea antică nici credința creștină... în treacăt, acum: ce violență și ce brutalitate la Pascal, care-l defăimează mereu pe Montaigne în scrierile sale pentru că n-a aspirat, în timpul vieții, decât la „moarte lașă și moale” - după expresia sa
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
redactează texte ca geograf, gândește ca un etnolog și reacționează ca un om interesat de tot ce vede. Gândirea lui este rezultanta unui număr la fel de mare de influențe. Școala pe care o deschide ține de materialismul democritean, fără însă a renega cosmogonia platoniciană. Ne imaginăm ce discipol problematic a fost pentru un Platon autoritar șef de școală! Relațiile dintre cei doi au cunoscut și momente supreme, dar și altele dificile. La început, Platon nu-i dă lui Eudoxiu chiar locul pe
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
sale, ci în ea. Nicio participare a sensibilului terestru la inteligibilul celest, nicio degradare a ideii în materie, nicio transcendență a principiilor genealogice, ci o lectură care face un pas înainte în direcția lui Aristotel. Pentru că autorul Metafizicii n-ar renega considerarea Formei drept o calitate potențială a Materiei. Afirmându-și pur și simplu această opțiune metafizică, Eudoxiu restaurează realitatea în prerogativele ei. în consecință, el își poate instala etica hedonistă pe o bază demnă de acest nume. De aceea, trebuie
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
religioase, situat alături de Tudor Arghezi. Criticul comentează numeroși alți poeți, de la Dan Botta la Ștefan Aug. Doinaș, de la Constant Tonegaru la Marin Sorescu, pe care, deși foarte tânăr, îl prețuiește în chip deosebit. Respinge însă suprarealismul și, în ultimii ani, renegându-și conjunctural mai vechi convingeri, chiar lirica pură și ermetică, socotind, spre exemplu, excesiv criptică poezia lui Nichita Stănescu. Observă foarte bine, în anii ’60, influența covârșitoare și imitarea până la pastișă a lui Arghezi, Blaga și Barbu, explicabilă însă prin
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289977_a_291306]
-
legiuitorul ar fi și judecător scria Montesquieu -, puterea asupra vieții și libertății cetățenilor ar fi arbitrară, iar dacă ar fi îmbinată și cu puterea executivă, judecătorul ar avea forța unui opresor. Aceasta este "imaginea trecutului", pe care Revoluția franceză îl reneagă. Prin urmare, pentru a împiedica abuzul de putere "lucrurile trebuie astfel rânduite, încât puterea să îngrădească puterea". Suveranitatea este indestructibil legată de ideea de reprezentare, pe care Rousseau nu o accepta: suveranitatea fiind exercițiul voinței generale, nu poate fi cedată
Europa monarhiei stărilor by Gheorghe Bichicean [Corola-publishinghouse/Science/1436_a_2678]
-
nobiliară în general și a vârfurilor conducătoare, în special. În atmosfera de ostilitate a țăranilor și orășenilor față de Curtea regală, în octombrie 1356 la Paris s-au întrunit Statele Generale din Nord. Starea a treiai, atașată inițial suveranului, și-a renegat trecutul, impulsionată de Etienne Marcel, starostele negustorilor din Paris și revoltându-se contra monarhiei. Constrâns de nevoi financiare, Delfinul Carol va sancționa Marea Ordonanță din Martie (1357), punând Coroana sub tutelă și trecând puterea în mâinile stărilor privilegiate. Este momentul
Europa monarhiei stărilor by Gheorghe Bichicean [Corola-publishinghouse/Science/1436_a_2678]