406 matches
-
care dezorganizează pe moment activitatea subiectului, putând duce chiar la forme de nevroză (manifestate prin acțiuni iraționale, atipice). Desigur, această emoționalitate severă, dezorganizantă, este întâlnită mai ales în cazul anumitor tipologii umane, cum sunt cele impresionabile/ sugestibile, sau cele egocentrice, revendicative. Trebuie menționate și situațiile, e drept mai rare, când scorul comportamentului motivat nu este conștientizat; în astfel de împrejurări subiectul respectiv va resimți consecințele emoționale ale frustrării, fără să fie în stare să descopere cauzele adevărate. 3. Mulți dintre cercetătorii
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
persoana considerată răuvoitoare. În felul acesta, credința într-o rea intenție, credința în existența unui conflict ascuns, creează un conflict real. Persoana care se consideră frustrată prezintă - mai ales atunci când trăirile ei se grefează pe fondul unei personalități autiste, egoiste, revendicative - o susceptibilitate și receptivitate sporite față de gesturile și atitudinile semenilor, ceea ce poate constitui premisa unor surse de încordări în relațiile cu ceilalți. Dar, pentru a îmbogăți și preciza, termenii analizei psihologice a frustrației, este necesară o discuție mai în detaliu
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
de maturizare intelectual-afectivă, o toleranță individuală mai mică la frustrație. De asemeni, sunt caracteristice acelor persoane adulte care prezintă o hipertrofiere a „personalității” în sensul supraestimării (al „complexului de superioritate”), care-l face pe cel în cauză să fie mereu revendicative, sau al subestimării (al „complexului de inferioritate”, care încurajează abandonul, renunțarea la luptă). Vom include, așadar, în această categorie acele reacții care, prin faptul că se întemeiază pe moduri inadecvate de interpretare a „situației frustrante”, nu pot constitui rezolvări frustrante
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
nu au nimic de-a face cu actele arbitrare. Abuzul de acte nejustificate îi face pe unii elevi să devină timizi, retrași, neîncrezători în forțele proprii, să nu participe la viața colectivului clasei, iar pe alții să devină nervoși, capricioși, revendicativi, extrem de autoritari, sau răutăcioși în relațiile cu colegii. Prevenirea unor „stări de frustrație” puternice este strâns legată și de activitatea fructuoasă a psihopedagogului școlar, care-și poate aduce contribuția la rezolvarea problemelor de orientare școlară și profesională, sau în elucidarea
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
care împiedică realizarea „reversibilității” în plan moral, a acelui schimb echilibrat între „drepturi” și „datorii”, punându-l, în schimb, pe individ într-o postură de a se simți mereu frustrat în drepturile sale, și de a-l transforma într-un revendicativ de „profesie”. Or, „sentimentul de vinovăție”, nu se poate forma decât o dată cu realizarea procesului integrării noastre treptate în sistemul axiologic al „conștiinței sociale”, al deschiderii. Eului individual spre altul, și al participării noastre la efortul general depus de societate pentru
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
Kogălniceanu și Anagnosti subliniau importanța istoriei noastre pentru Europa (1837), iar I. Ghica caută să pună în lumină "ponderea Moldovalahiei în problema Orientală" (1838). Ideea de martiraj în numele libertății domină pașoptismul și va fi readusă mereu în actualitate, cu accente revendicative, uneori și resentimentare. Misia de care vorbiseră Aaron, Kogălniceanu, Bălcescu, pe seama poporului român, devine o temă curentă la I. Ghica (Misiunea românilor, 1862), V. Maniu (La mission de l'Occident latin dans l'Orient de l'Europe, 1869), Al. Odobescu
[Corola-publishinghouse/Science/1451_a_2749]
-
o temă curentă la I. Ghica (Misiunea românilor, 1862), V. Maniu (La mission de l'Occident latin dans l'Orient de l'Europe, 1869), Al. Odobescu (Bulevardul civilizațiunii în Orient, 1877) ș.a. Substratul acestui mesianism e în ansamblu justițiar și revendicativ. Pentru generația Junimii, Europa nu mai alcătuia un ideal de neatins, atitudinea ei față de valorile acesteia fiind mai degrabă una critică. "Nu voiu, stimabile, să știu de Europa dumitale" nu e doar o replică într-o piesă de mare efect
[Corola-publishinghouse/Science/1451_a_2749]
-
Ea este forțată să trăiască în forul interior al fiecărui om, în contextul consecințelor situațiilor inter-reactive. Odată proiectată asupra lumii, angoasa culpabilă subconștient legată de vanități devine cupiditate colectivă. În măsura în care poartă în el vanitatea culpabilă, proiectînd-o în acuzații și plîngeri revendicative, fiecare om devine vinovat de starea actuală a lumii, deoarece el poartă în el principiul vanității ("Prințul lumii"), greșeală esențială care nu poate fi atribuită pe jumătate unuia și pe jumătate celorlalți. Falsa motivație și falsa ei justificare în pseudo-sublimare
Divinitatea: simbolul şi semnificaţia ei by Paul Diel [Corola-publishinghouse/Science/1411_a_2653]
-
diverse combinații - cu alte curente, printre care se numără globalizarea și toate reacțiile provenite din centrele cele mai active ale rezistenței la toate cele trei procese menționate. Dintre toate fostele periferii ale imperiilor europene, India s-a dovedit cea mai revendicativă și mai capabilă de folosirea abilă și eficientă a „armelor” colonialismului - începând cu limba engleză și educația anglo-americană - împotriva urmașilor foștilor stăpâni, tot mai plini de remușcări legate de păcatele înaintașilor, tot mai atenți la orice posibil faux pas ce
[Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
8 și 110, și chiar, într-un caz, "Demisia" (nr. 38). Extrem de semnificativ apare dublul graffito nr. 11, unde, peste o inscripție cu creta "Jos Ceaușescu", o altă mână a scris, de data asta cu vopsea, "Jos comunismul". Dintre lozincile revendicative, aceasta e cel mai bine reprezentată în corpus, atât în forma ei directă (nr. 10, 11, 33, 69), cât și indirectă. Graffiti nr. 70 ("Aruncați carnetele"), și 42 datând din zilele imediat următoare revoluției și asociat cu strângerea de semnături
by Catherine Durandin şi Zoe Petre [Corola-publishinghouse/Science/1044_a_2552]
-
a fost expandată pentru a-i cuprinde pe toți românii transilvăneni, indiferent de starea lor socială, ideea unității politice a tuturor etnicilor români într-o singură formațiune politică nu era încă formulată și, ca atare, nici nu exista pe agenda revendicativă a liderilor ardeleni. Conștiința națională modernă - a cărei aspirație finală consta în unirea tuturor etnicilor români într-o entitate politică autodeterminată, organizată politic în propriul său stat național independent -, avea să irumpă sub forma doctrinei naționaliste din conștiința națională premodernă
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
Hobsbawm (1990, p. 9), conferindu-i astfel greutatea unui consens definițional cvasiunanim împărtășit. Raportându-ne la această definiție, este clar că platforma ideatică și politică a Școlii Ardelene nu poate fi considerată ca exprimând o ideologie naționalistă. Aceasta întrucât solicitările revendicative ale Școlii Ardelene nu urmăreau congruența dintre entitatea politică și cea națională, ci doar reprezentarea "națiunii" române - căreia i se refuza statutul de națiune politică, recunoscută fiind doar în calitatea oficială de "națiune tolerată", sau, periorativ, numai în cea de
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
pentru emanciparea românilor transilvăneni. În cadrul acestuia, națiunea română este lărgită pentru a deveni coextensivă cu întreaga românine transilvană. Înainte de plecarea sa la Viena, unde a fost solicitat să se prezinte pentru a da seama în fața autorităților imperiale pentru acțiunile sale revendicative - în urma căruia avea să fie mazilit, fostul episcop luând calea surghiunului roman - Micu-Klein a convocat un sobor a cărui alcătuire era "cu totul senzațională pentru acele timpuri" (Blaga, 1995, p. 32). Alături de clerul unit a fost invitat să ia parte
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
de natură tradițional-feudală. Pe de o parte, suplicanții revendică drepturi pentru întreaga românitate transilvăneană, pe care însă continuă să o conceapă stratificat, după modelul feudal al societății stărilor. Iată conținutul expres al celei de-a treia cerințe cuprinsă pe agenda revendicativă a Supplex-ului din 1791: "Clerul acestei națiuni credincios bisericii orientale, fără discriminare dacă gândește sau nu în toate la fel cu biserica occidentală, de asemenea și nobilimea și plebea, atât cea orășenească, cât și cea rurală, să fie socotită și
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
împrejurărilor" (Blaga, 1995, p. 95). Aceasta trebuie pusă însă pe seama întorsăturii pe care evenimentele au apucat-o în epoca postiosefină a restituțiilor, în care petiționarii (clerul, nobilimea, orășenii și militarii români din Transilvania) au fost forțați să își deradicalizeze programul revendicativ. Reformulându-și solicitările în lumina unui realism pragmatic, elita românească a urmărit să ajungă la un compromis cu sistemul feudal al națiunilor politice transilvănene, în tentativa lor de "salvare a minimului" ce mai putea fi salvat din beneficiile reformelor iosefine
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
Școlii Ardelene către un adevărat "cult al trecutului" (Prodan, 1984, p. 428). Descoperindu-și trecutul, românii și-au articulat o memorie colectivă care a stat la baza construirii unei identități naționale înzestrată ulterior cu o platformă naționalistă al cărei nucleu revendicativ a fost ideea unirii politice a românilor într-un singur stat-națiune. Desigur, prin "arheologia istoriografică a trecutului", cărturarii români au "descoperit" artefacte îngropate în trecut din care, printr-un efort imaginativ motivat ideologic, au edificat proiectul națiunii române. Procesul de
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
suscită un răspuns imediat în acest context este dacă ideea unității politice a tuturor românilor sub același sceptru al autorității este derivată de către membrii Școlii Ardelene din ideea unității etnico-teritorială. Răspunsul este unul negativ: nicăieri în scrierile lor istoriografice și revendicative pe plan politic (cele două planuri sunt în mare măsură superpozabile) membrii Școlii Ardelene (cu excepția notabilă a lui Budai-Deleanu) nu merg până la consecințele ultime ce derivă din ideea unității etnico-teritoriale, și anume dezideratul uniunii politice. Pasul acesta, de ducere până la
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
Prin acest joc nominal, se operează o suprapunere între trei dimensiuni ale unității: unitatea etnică, unitatea geografic-teritorială și unitatea primordial-politică a regatului dacic. Tema unității politice poate fi reperată în textele școlare într-o formă mai degrabă aluzivă decât explicită, revendicativă și programatică (așa cum devine ea în climaxul mișcării pașoptiste; a se vedea proclamația-manifest Dorințele Partidei Naționale din Moldova, care revendica explicit "Unirea Moldovei cu Țara Românească" [1883, p. 31]). De exemplu, Albineț sugerează utilitatea uniunii politice, care, dacă s-ar
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
a secolului al XIX-lea, teza simplă a continuității etnice pentru care s-au bătut eroic cărturarii Școlii Ardelene nu mai era suficientă. Simpla afirmare a continuității populaționale în epoca post-aureliană nu mai putea satisface imaginarul politic al românilor, din ce în ce mai revendicativ în direcția articulării statale și a unificării politice. Astfel, încă de la I. Heliade Rădulescu (1861) este detectabilă configurarea tezei continuității statale a românilor. Motivat de același desideratum politic, N. Iorga a elaborat teza "Romaniilor populare", iar Programul... din 1975 a
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
1994, p. 84; Cristescu et al., 1994, p. 30). Avem astfel o unificare revoluționară a pașoptismului românesc, prin care mișcările desincronice temporal, disparate teritorial și disjuncte programatic (în special în cazul Transilvaniei) sunt fuzionate în același cadru temporal, spațial și revendicativ în care dominantă este ideea unificării naționale. II. Discursul polifonic (post-1998). Tema unității, sacralizată în mitologia națională, este deconstruită odată cu noua programă școlară pe baza cărora au fost redactate manualele alternative. Programa școlară de Istorie pentru clasa a XII-a
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
situație de marginalizare, de excludere socială, în cazul alcoolismului și al toxicomaniilor, ca pe o stare de apăsare tensională interioară în cazul situațiilor conflictuale și a complelor, ca pe o confruntare directă cu o „lume ostilă” considerată astfel de paranoicii revendicativi și cverulenți, ca pe o izolare morală și socială represivă, în cazul persoanelor cu inversiune sexuală; și seria poate continua. În majoritatea cazurilor, bolnavul psihic își percepe propria sa suferință și în raport cu „atitudinile sociale”, de regulă repulsive, ostile, față de boala
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
în cursul fazelor depresive ale PMD, melancolia de involuție, depresia vârstei înaintate, în PGP etc. d) Sindromul paranoid-ipohondriac reprezintă forma ipohondriacă a delirului de interpretare. El poate lua următoarele forme de manifestare psihopatologică: - delir ipohondriac de tip persecutat-persecutor, - delir ipohondriac revendicativ sau procesiv. Acest tip de sindrom este întâlnit în schizofrenie, parafrenie, sub forma automatismului cenestapatic, a delirului de influență, persecuție sau de prejudiciu. e) Dismorfofobia, descrisă de E. Morselli (1894) constă în nemulțumirea bolnavului față de aspectul sau înfățișarea sa exterioară
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
și circumstanțele acestuia; - retrăirea amintirilor și a experiențelor afective în raport cu obiectul pierdut. În timp se poate chiar observa organizarea unei „nevroze tematice” specifică acestei faze, prin incapacitatea realizării unui progres readaptativ. Această nevroză se caracterizează prin următoarele: atitudini regresive, activități revendicative, tendințe ipohondriace, manifestări de tip isteric. În cazurile cu o evoluție favorabilă activitatea de readaptare progresează, simptomatologia clinică estompându-se. Încărcătura agresivă și de autoacuzare se șterge. Se restabilesc capacitățile de autocontrol și individul își poate relua activitățile, conduitele și
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
delirurilor, după criteriul evoluției clinice și a originii acestora. În sensul acesta se disting trei grupe principale de deliruri: 1) Delirurile cronice de aparență primitivă în care sunt incluse: delirul de interpretare (Sérieux și Capgras), delirul paranoiac de persecuție sau revendicativ, delirul de imaginație (Dupré), delirul halucinator de influență, delirul cu bază afectivă (pasional, erotomaniac). 2) Deliruri cronice secundare și reziduale cuprinzând următoarele: delirul post-confuzo-oniric (toxic, infecțios), delirul cronic al alcoolicilor, delirul post-encefalitic, delirurile secundare din cursul PGP. 3) Delirurile cronice
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
combătută cu nici un fel de argumente, dar neatingând gradul de absurditate al delirului. Ipohondria delirantă are caracter de absurditate. Ea este o convingere fermă, sistematizată, care nu poate fi schimbată. Este un delir ipohondriac net și definitiv. Ipohondriacul interpretativ și revendicativ este o formă accentuată a precedentei. Activ în a-și cultiva preocupările delirante în relație cu „boala” sa, cu numeroasele sale boli de care acest individ crede că suferă în mod real. Ipohondriacul auto-terapeut este persoana care nu are încredere
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]