397 matches
-
colț al camerei. Probabil, în acest caz va sucomba. Dar, vai, te-ai înșelat. Musca zboară și supliciul se reia. Atunci, exasperat, cu nervii decimați, abandonezi tu câmpul de luptă. Ieși să te plimbi pe țărm, unde soarele arde nisipul, scaieții și stâncile. Nu-ți mai faci siesta, dar cel puțin ai scăpat de muscă. Pe drum te întâlnești cu doctorul Dinu și, deodată, îți trece prin minte un gând crud: să răzbuni specia din care faci parte împotriva tuturor neajunsurilor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
au acoperit cerul. S-a întunecat, iar în timpul cât a stăruit întunericul nu știu ce am făcut. Când lumina s-a revărsat din nou, am înțeles că se petrecuse ceva. M-am uitat în jur. Pescărușii erau, toți, culcați pe nisip, printre scaieți și pe stânci. Dormeau sau erau morți. Dar nu, nu era asta. Am continuat să caut cu privirea și am descoperit că smochinul se găsea ceva mai departe, după o stâncă. Probabil, îl tăiase cineva. Când m-am uitat la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
Nu toți au nevoie și de înțelepciune când au putere. Nu știu ce te vei face tu... caut de mult un mijloc. Dar în clipa aceea ușa se trânti de perete și năvăli înăuntru un sutaș voinic, plin de praf și de scaieți și cu ochii roșii de oboseală. Auta sări în picioare și puse mâna pe toiagul de abanos, negăsind la îndemînă altă armă mai potrivită să-și apere stăpânul. Marele Preot întoarse liniștit numai capul. Asemenea intrare nu se petrecuse niciodată
Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
-
iau și eu pe la o ciohordoaică de-a mea... Care se cam ține de farmece... (Respirară adânc și icniră). Iar pe noi, cei în toată firea (din delicatețe evită să pronunțe "bețivanii cartierului") ne trimite, dimineața, să-i culegem verzitură, scaiete și pipirig dintre dărâmături... Iar după-masa ne pune să scărpinăm lespezile și să ridicăm pietroaiele... ca să-i găsim gândăcei... Cei doi răpănoși se opriră pe o plesnitură de zid și bășiră. Lui Chiose i se năzări atunci că vede deasupra
Cei șapte regi ai orașului București by Daniel Bănulescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295562_a_296891]
-
de depozit uriaș În care se păstrează, ca vinul, toți oamenii și toate locurile și jocurile pe care le-am cunoscut vreodată, dar dacă nu vizitezi o amintire suficient de des, uiți drumul spre ea, iar pe drum ulterior cresc scaieți. Ca și drumul către castelul Frumoasei din pădurea adormită. Oare de-aia toate basmele sunt despre cineva care Încearcă să găsească drumul Înapoi spre ceva? În fine, memoria mea nu mai e la fel de bună de când am copii, dar trebuie să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2090_a_3415]
-
Și la lanurile de grâu unde, cândva, mă trânteam la umbra câte unui măceș, năpădit de mirosurile de spic copt și de iarbă dospită. O clipă, am simțit o dorință nebună să mă tăvălesc la soare pe un răzor cu scaieți înfloriți, ca odinioară... Înțelegi? Toate amintirile mele erau atunci de partea Inchiziției. Ele mă îndemnau să abjur. Poți pricepe că tot trecutul meu mă împingea să fac asta? Fiindcă tot ce-mi aduceam aminte era plin de soare. ― Spaima morții
Apărarea lui Galilei by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295601_a_296930]
-
încălzea. Rămânea mai mult o lumină gălbuie. Cădeau brumele. Ploile conteneau. Buruianul se înnegrea. Apoi nopțile se limpezeau. Cerul avea o șiră verde de stele. Dinspre răsărit, peste malul stingher se pornea un crivăț furiș, scormonind tulpinile mătrăgunei. Vuitul culca scaieții, urca râpile tunse și 10 mătura praful cărămiziu al maidanului. Salcâmii uscați răsunau. Gerul apăsa. Aglaia aprindea focul într-o sobă de tuci, înnegrită de funingine, și bordeiul lor se încălzea. Atunci îi plăcea bărbatului să-și aprindă o lulea
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
pălite, uitați între răsaduri, și verze vinete, cu foile scorțoase. Peste maidan, tinichelele ruginite luceau domolit în soarele de octombrie. Pe jos licăreau sticlele colorate, albastre și albe ale sifoanelor fărîrm'tate. Pe urmă, începeau buruienile, o adunătură întinsă de scaieți scuturați, crescuți în pământul sterp. Coborâră. De sus, abia se zărea fundul gropii, în care sclipea balta, înconjurată de trestii. Mergeau pe poteci știute numai de ea, printre mărăcini și ghimpi. Alături, se surpau gunoaiele într-o mișcare liniștită. Rar
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
iscat un vânt. Gutuile galbene se scuturau în grădini. Muierile alergau prin curți după rufe. Le luase vijelia cu prăjini cu tot. Alergau și ocărau. Marița se păruise cu o vecină, că li se încurcaseră trențele. Maidanul fusese cosit de scaieți. Pământul aspru și tare gemea sub biciul vântului. Peste malurile galbene fulgerele brăzdau cerul. Vântul se ogoise de la o vreme. Se făcuse liniște. Încremenise și firul ierbii. Cerul întunecat căzuse jos. De departe se auzeau bubuiturile surde ale furtunii. Femeile
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
Trainy, pe urmele iepurelui pe care nu-l prindea niciodată, În străfundurile parcului nostru din Vira, de unde se Întorcea În amurg (după ce mama Îl fluierase mult timp pe aleea stejarilor) cu stârvul uscat al unei cârtițe, În fălci, și cu scaieți În urechi. Prin 1915, a paralizat de picioare și până când i s-a administrat cloroform, se târa disperat pe suprafața lungă și lucioasă a pardoselii acoperite cu parchet, ca un cul de jatte. Apoi cineva ne-a dăruit un alt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2082_a_3407]
-
țopăia Împreună cu o libelulă (pentru mine, o banală libelulă albastră). Din capul unei flori, doi Coopers se ridicară la o Înălțime uriașă, tot luptându-se Între ei - și apoi, după un timp, unul din ei plonjă rapid, Întorcându-se la scaietele lui. Acestea erau insecte familiare, dar În orice clipă altele mai atrăgătoare mă făceau să mă opresc cu răsuflarea tăiată. Îmi amintesc cum Într-o zi mi-am apropiat cu precauție plasa de un Hairstreak neobișnuit care se așezase curajos
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2082_a_3407]
-
Shakespeare și ea cu marțafoii? Și mă mai ajută la traducere...“. Când se construia Aripa Nouă îmi plăcea - când plecam, pe înserat, de la Bibliotecă - să trec prin șantier. Era o potecă printre bălării și tufe de nu știu ce fel de vițe, scaieți, flori sălbatice și câțiva prunișori. Îmi plăcea să mă strecor printre schele, mormane de moloz, de pietriș, stive de scânduri, de fierărie, sârmăraie, lăzi și cutii cu felurite piese, o mașinărie și câteva bancuri la care se tăia fier-beton și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
acolo cu o colecție de toarte de felurite oale și ulcele. Din tot ce spărsese istoria străveche, strămoșii mă ademeniseră cu cioburile acelea, tocmituri ale țărânii, dintr-un tărâm cândva împoporat, acum devenit goliciune de stepă și pustiu hălăduit de scaieți. Toarte vechi, păstrate ca printr-o minune a veciei, spre a aminti încă de mâini care le-au purtat, care le-au dezmierdat. Uneori, ștergându-le de praf, simt parcă, încă vie, căldura strânsorii mâinilor de peste timp. O solidaritate, blândă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
Imbecilul propulsat devine fiară. Mulți contemporani de-ai noștri prind muște cu steagul țării. Creierul unora nu face decât să irige vocea. Conversația imbecilului se cantonează în zona silabelor. Există probabil unele interese ca în cultură să crească producția de scaieți. Oaia nu e nefericită pentru că nu știe gramatică. Prostul - nici atâta. Prostul e impertinent, nu cinic. Pentru cinism e nevoie și de ceva inteligență. „ Intelectualii ” făcuți peste noapte scot limba de efort când se iscălesc. Toți conducătorii sunt atinși de
Chef pe Titanic by Vasile Ghica () [Corola-publishinghouse/Imaginative/528_a_1305]
-
prima rază a soarelui să se ivească pe cer, dincolo de povârnișurile stâncoase ale munților Huaila. Asculta cu ochii deschiși, privind tavanul jaimei sale cu dungi, pe care îl cunoștea atât de bine, și i se părea că vede ghemurile de scaieți alergând slobode peste nisipuri și stânci, mereu grăbite, mereu dorind să găsească un loc de care să se agațe, un cămin permanent care să le primească și să le scape de acea veșnică peregrinare fără țintă dintr-o parte în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
să se agațe, un cămin permanent care să le primească și să le scape de acea veșnică peregrinare fără țintă dintr-o parte în alta a Africii. Cu lumina lăptoasă a zorilor, filtrată prin minuscule fire de praf în suspensie, scaieții apăreau pe neașteptate, ca niște fantome dornice să se năpustească asupra oamenilor și animalelor, ca să se piardă apoi - așa cum sosiseră - în infinitul neant al pustiului fără hotare. „Trebuie să existe o graniță pe undeva. Sunt sigur...“, spusese pe un ton
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
cu mai multă forță, ca să pornească la drum. La intrarea în jaima se desenă o umbră mai densă decât celelalte. Mai întunecată. Ochii Lailei străluciră din nou în noapte, în vreme ce călărețul și cămila dispăreau, ca împinși de vânt și de scaieți. Vântul plângea tot mai puternic, știind că în curând lumina soarelui avea să vină să-l potolească. Ziua nu era încă nici măcar acea penumbră lăptoasă care îi îngăduia să distingă cu greu capul cămilei sale, dar Gacel nu avea nevoie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
creierului lui Gacel, fără ca el s-o știe, fără să fie pe deplin conștient de asta. Soarele îl surprinse călare pe mehari și se înălță deasupra capului său, tot mai puternic, făcând vântul să tacă, strivind pământul, potolind nisipul și scaieții, ce nu mai alergau de colo-colo, scoțând șopârlele din vizuinele lor și făcând păsările să se lase la pământ, căci nici să zboare nu mai îndrăzneau când, în sfârșit, ajunse la zenit. Targuí-ul opri atunci animalul, îl obligă să îngenuncheze
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
gâtlejul său s-a auzit un tors de pisică uriașă, satisfăcută. Gacel s-a ridicat încet în picioare, i-a scos șaua și, la rândul lui, și-a scos straiele, pe care le-a întins cu grijă peste tufele de scaieți ca să se ude cât mai tare. Apoi, desculț și gol, a așteptat în picioare ca primele picături să stropească nisipul și pământul, acoperind de cicatrice ca de vărsat chipul deșertului, pentru ca apoi apa să sosească în valuri, îmbătându-i simțurile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
umed, pentru a se ghemui să doarmă aproape acoperit de nisipul uscat, căci știa că, după ploaie, zorii vor aduce frigul în pustiu, iar vântul va transforma în chiciură stropii de apă ce mai rămăseseră pe pietre și tufele de scaieți. în deșert, diferența dintre temperatura maximă de la miezul zilei și cea minimă la ceasul dinaintea zorilor putea fi de cincizeci de grade, și Gacel știa din experiență că acel frig trădător reușea să se strecoare în oasele călătorului inconștient, îl
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
nisip moale ce i se prelingea printre degete. Plângea vântul la ceasul vânătorului. Privi stelele, care îi spuseră cât mai lipsea ca lumina să le șteargă de pe firmament, strigă noaptea și îi răspunse mugetul stins al mehari-ului ce mesteca scaieții umezi. îi puse șaua, porni din nou la drum și pe la jumătatea după-amiezei zări în depărtare cinci pete întunecate ce se profilau pe întinderea pietroasă: tabăra lui Mubarrak-ben-Sad, imohag-ul din „Poporul Lăncii“ care îi condusese pe soldați până la jaima lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
de nimic altceva decât de hrana sa, mai proaspătă și mai gustoasă acum datorită ploii căzute, și înaintă în tăcere, aproape târându-se, de la o stâncă la trunchiul răsucit al unui arbust, de la o mică dună la un tufiș de scaieți, până ajunse, în sfârșit, în locul perfect, o movilă de piatră de unde domina, la mai puțin de trei sute de metri distanță, silueta zveltă a marelui mascul al turmei. „Când omori un mascul, imediat vine altul mai tânăr să-i ocupe locul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
peste un an, dar dacă plecau de acolo, urmau să fie împușcați. Era un puț pe-aproape: apă murdară și rău mirositoare, care producea diaree, și vânat unde se termina „pământul pustiu“ și începea podișul din hamada, cu pietrișurile și scaieții săi și cu vechi albii de râuri care cu mii de ani în urmă curgeau năvalnic spre îndepărtatul Niger sau spre foarte îndepărtatul Ciad. Un bun soldat, și se presupunea că ei asta erau, avea obligația să supraviețuiască în asemenea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
din față! Ia apoi poziția de atac și așteaptă. O mierlă gâlgâie zgribulită pe undeva în bezne de septembrie. Asta așteptam! își mai spune și țâșnește. Ghemuit, face salturi lungi ca de cangur. Deodată, se prăvălește ca săgetat peste un scaiete osos: norul alunecase de pe fața lunii. Or, Leonard știe ce înseamnă razele astea: moarte. Își umple gura cu țărână la repezeală. Nu, n-o să țipe decât în apropierea redutei - un spin îi intrase tare în fund. Carnea unui luptător nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2363_a_3688]
-
de cinci și patruzeci și trei, Leonard se afla se afla în vârful colinei. Securea, cu coada înfiptă-n pământ îi susținea basca - stindard asudat al victoriei. Dincolo de tranșeul oribil, mierlele și scatiii reveniseră la un tril mai firesc. Fiecare scaiete era îmbrobonat de rouă și fiecare spin. Nările îi erau invadate de mirosul reavăn al libertății. Deși beat de triumf, Leonard nu uita de beția de sânge. Strânse un pumn de țărână și-l presără peste roșul rănilor, astupând goliciunea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2363_a_3688]