636 matches
-
gândi unitatea lor și au aproximat problema comunicării politice prin discutarea retoricii. În fine, în Sofistul, vechea problemă a devenit acum fundament al teoriei negației și, reținând cât de intim este legat Aristotel, în proiectul metafizicii sale, de teoriile dialogului Sofistul, am căutat în opera lui urme cât de vagi ale problemei platoniciene. Desigur, nu ne închipuim că Platon ar gândi în secret în termenii cuplului „Ahile și Ulise”, dar este posibil ca unitatea aceleiași probleme să poată fi expusă de
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
regulilor instituite și suprimă, în general, întregul spațiu privat în numele stăpânirii adevărului pe care o pretind pentru sine. Dacă ahileicul și odiseicul pot explica măcar geneza acestor situații, ne putem formula o întrebare: dacă în contextul dialogurilor Menon, Phaidros sau Sofistul, problema inițială a lui Platon a oferit rezultate atât de consistente și de seducătoare filosofic, cum sunt teoria reamintirii, teoria filosofului psihagog sau descoperirea valorii negației ca armă îndreptată contra sofisticii, de ce aplicarea acelorași principii în spațiul filosofiei politice conduce
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
prin analogie, nu îl mai privilegiază pe filosof - lucru demonstrat atât de absența termenului de filosof din structura dialogului, cât și de indicația de la început, care trimite la un posibil alt dialog, dedicat filosofului, și care ar completa un triptic sofist-om politic-filosof. Să înțelegem că există un raport de contrarietate între omul politic și filosof? Bineînțeles, fără o referire concretă în text, aceasta este doar o presupoziție, dar încă de la începutul progresiei dihotomice aria de acțiune a omului politic e
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
presupoziție, dar încă de la începutul progresiei dihotomice aria de acțiune a omului politic e foarte strict determinată, astfel încât doar un concept de filosof ca posesor al întregii științe ar mai integra și știința politică; mai degrabă, acesta ar fi un sofist. Distincția se face atunci când știința teoretică este separată în directivă și critică, între acțiunea de a îndruma și cea de a judeca. Un alt element care susține ideea contrarietății între filosof, om politic și sofist este afirmația de la începutul dialogului
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
degrabă, acesta ar fi un sofist. Distincția se face atunci când știința teoretică este separată în directivă și critică, între acțiunea de a îndruma și cea de a judeca. Un alt element care susține ideea contrarietății între filosof, om politic și sofist este afirmația de la începutul dialogului Sofistul, după care aceștia sunt trei lucruri diferite. Prin urmare, omul politic are un statut propriu, dar tot ceea ce face acest dialog este să construiască metodic o definiție. Raportul de contrarietate între omul politic, filosof
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
Distincția se face atunci când știința teoretică este separată în directivă și critică, între acțiunea de a îndruma și cea de a judeca. Un alt element care susține ideea contrarietății între filosof, om politic și sofist este afirmația de la începutul dialogului Sofistul, după care aceștia sunt trei lucruri diferite. Prin urmare, omul politic are un statut propriu, dar tot ceea ce face acest dialog este să construiască metodic o definiție. Raportul de contrarietate între omul politic, filosof și sofist nu se stabilește însă
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
afirmația de la începutul dialogului Sofistul, după care aceștia sunt trei lucruri diferite. Prin urmare, omul politic are un statut propriu, dar tot ceea ce face acest dialog este să construiască metodic o definiție. Raportul de contrarietate între omul politic, filosof și sofist nu se stabilește însă decât la nivelul teoretic și general al definiției și rămân vacante două poziții pentru filosof: sau să posede integral știința politică și să conducă (precum în Republica), sau să aibă o funcție normativă în stat, stabilind
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
perimetru determinat de controlul total asupra educației și formării membrilor săi, accentul total pus pe statul autarhic în defavoarea individului. Într-un cuvânt, o apologie - seducătoare și subtilă, și tocmai de aceea primejdioasă - a totalitarismului; apoteoza unui Creon deopotrivă tiran și sofist. A doua obiecție este cea enunțată de Denis de Rougement într-un text exemplar: „Les options fondamentales de l’Europe” (publicat întâia dată în „Annuaire de l’IUEE” în 1957 și reluat în primul tom al celui de-al treilea
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
p. 121). Republica începe cu un dialog cvasiindependent, Thrasimachos, desfășurat în maniera dialogurilor de tinerețe ale lui Platon și având în centrul său tema dreptății. Ce e dreptatea? Ceea ce e în avantajul celui mai puternic; legea celui mai puternic - răspunde sofistul. Astfel, dreptatea este redusă la dimensiunea ei instrumentală și e situată strict la nivelul unui consens social. Or, problema lui Socrate e următoarea: ce anume e dreptatea în sine, adică raportată nu la ceva de ordin exterior (beneficii, de pildă
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
și Platon sunt de acord (și poate că aici Platon este „mai de acord” cu el însuși decât cu Socrate!) că: - Formele sunt inaccesibile simțurilor (Phaidon, 65d); - Formele nu pot suferi absolut nici o schimbare (Hippias Maior, 292e); - Formele sunt incorporale (Sofistul, 246c); - Formele există în sine și prin sine (Phaidon, 65e-66a; 78d). Locul excelent în problema care interesează aici e de regăsit în Banchetul, 211a-b. Înaintea acestui loc, Diotima atrage atenția lui Socrate: „încearcă acum să mă asculți cu cea mai
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
îndepărteze noutățile. Arta răscolește adânc pasiunile: ea este deci un lucru mult prea serios pentru a fi lăsat în seama artiștilor.” Artistul poate fi fermecător, trezind plăcerea, cea care îi conduce pe cei mai mulți dintre oameni. La fel ca retorul și sofistul, artistul reprezintă pentru sistem un pericol care nu poate fi ignorat. O libertate rău folosită de artist poate produce ceea ce azi am numi „un crah” al imaginarului colectiv declanșat prin „liberalizarea” extremă a semnificațiilor. Arta trebuie ținută sub control din
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
mai grav, ne îndepărtează de adevăr. Dacă vrem să ajungem la adevărata imagine a divinului, nu trebuie aleasă această cale, ci asceza corpului, a sufletului și a inteligenței.” Revine aici acea asemănare pe care Platon o vede între pictor și sofist. Ambii sunt producători de idoli înșelători. În sens originar eidolon însemna „fantomă a mortului din Hades”) Pictorul, la fel ca și sofistul se blochează într-o retorică a imaginii lipsită de consistență gnoseologică. Scopul lor este manipularea. Seducția exercitată în numele
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
corpului, a sufletului și a inteligenței.” Revine aici acea asemănare pe care Platon o vede între pictor și sofist. Ambii sunt producători de idoli înșelători. În sens originar eidolon însemna „fantomă a mortului din Hades”) Pictorul, la fel ca și sofistul se blochează într-o retorică a imaginii lipsită de consistență gnoseologică. Scopul lor este manipularea. Seducția exercitată în numele plăcerii îi amăgește pe oameni, profitând de ignoranța lor. Totuși la un examen mai atent orice om își poate da seama că
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
într-o retorică a imaginii lipsită de consistență gnoseologică. Scopul lor este manipularea. Seducția exercitată în numele plăcerii îi amăgește pe oameni, profitând de ignoranța lor. Totuși la un examen mai atent orice om își poate da seama că pictorul sau sofistul nu posedă vreun fel anume de cunoaștere. Iar pentru Platon binele nu poate fi niciodată desprins de cunoaștere și adevăr. Tocmai de aceea „... sofiștii și retorii se întâlnesc în același domeniu de preocupări comune și nu pot preciza cu ce
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
lor. Totuși la un examen mai atent orice om își poate da seama că pictorul sau sofistul nu posedă vreun fel anume de cunoaștere. Iar pentru Platon binele nu poate fi niciodată desprins de cunoaștere și adevăr. Tocmai de aceea „... sofiștii și retorii se întâlnesc în același domeniu de preocupări comune și nu pot preciza cu ce anume se ocupă, nici ei înșiși, și nici ceilalți oameni cu privire la ei”. Există un dualism antropologic care se naște la Platon prin situarea opozitivă
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
perioadă de timp interpretat prin matematizare excesivă e ușor de probat. Ideile au apărut multor comentatori ca fiind similare propozițiilor matematice cu justificarea că locul supracelest este prin definiție aspațial. Ceea ce rămâne în genere acceptat este faptul că o dată cu Parmenide, Sofistul, Politicul și Timaios se constată o atenuare a teoriei Ideilor în sensul unei orientări logistice. Această tendință de interpretare a filosofiei lui Platon din direcție logicistă se leagă în opinia noastră de apetențele tradiției spirituale occidentale care leagă strâns raționalul
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
drept să spui, Cratylos, că nu există cunoaștere, dacă toate lucrurile se transformă și nimic nu rămâne?”. Inteligența subtilă care îl caracterizează îl va feri pe Platon de celălalt pericol extrem: căderea în eleatism. De aceea, el va preciza (în Sofistul) că Ființa este simultan stabilitate, permanență, dar și mișcare. Ființa este în viziunea lui Platon „un al treilea termen, paralel cu mișcarea și repausul”. Această ieșire din binaritatea logică nu face decât să infirme ipotezele comentatorilor care susțineau că platonismul
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
intermitentă” (la alegeri) se pretează excelent unui astfel de demers. Există în continuare acele produse demagogice ale inteligenței virusate care ascund cu greu amprenta mahalalei sub glodul unei pretinse erudiții. Nu rigoarea logică face, de cele mai multe ori, succesul unui discurs. Sofistul Antichității s-a machiat pentru contemporani și, respectând cerințele modei actuale, a devenit „tehnocratul competent”. Mesajul poetic și deopotrivă, cel publicitar, se insinuează într-o zonă a intimă a necesității de securizare intelectuală. Această securitate se întreține prin promisiunile camuflate
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
198c 198c-199b 199c-201c 199e 201c-d 201d de două ori 210c 210e de două ori 210e-212b 211a-b 216c 216d de trei ori 216d-217a 216e de două ori 217a 217a-219e 217c-d 218c 219b 219b-d 219c 219c-d 219e 222b 223d Lysis 212d 219e Sofistul 217b 253c 256e sqq Phaidros 231a-233a 232a 233c 241d 245b-c 246b 247b 248b-c 249d 250d-e 251d-252b 253b-c 253d 253e 254a 254b-c 254e 255b-256a 255b-c 255e 262d 264a 265e 272e 274b-275b 279e Menexenos 238c 238d 240e 245d 247a Omul politic 257c
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
ibidem: „ei scaldă sufletul iubitului în unda cea sfințită, făcându-l să semene, pe cât mai mult cu putință, cu zeul de care sunt legați”. Cf. ibidem, 248b-c. Cf. ibidem, 279e. Cf. ibidem, 264a. Cf. ibidem, 262d, dar și 272e. Cf. Sofistul, 253c. Cf. ibidem, 256e sqq., ceea ce oferă modelul judecății nedeterminate de tip „S est non P”, iar abia Aristotel a modificat acest regim al negației (cf. Metafizica, XIII, 2, 1089b sqq.) sugerând faptul că ea are sens doar în interiorul predicației
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
Cf. idem, Omul politic, 287d. Cf. ibidem, 278d, 286a. Cf. ibidem, 279a-280b. Cf. Platon, Republica, 414d-415d. Idem, Omul politic, 311c (trad. Elena Popescu, Platon, Opere, VI, Ed. Științifică și Enciclopedică., București, 1989). Cf. ibidem, 257c. Cf. ibidem, 260b. Cf. Platon, Sofistul, 217b. Cf. idem, Omul politic, 268c. Cf. ibidem, 269e. Cf. P. Frutiger, Les mythes de Platon, Felix Alcan, Paris, 1930, p. 185 și urm. Cf. Platon, Omul politic, 275c. Cf. ibidem, 293a. K.R. Popper, Societatea deschisă și dușmanii ei, I
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
scăpa de datorii. Definiția, cumva, clasică a ironiei în sensul actual, inclusiv cel socratic, o datorăm lui Quintilian, Institutio Oratorica, IX, 2, 44: „ironia este tropul prin care se sugerează contrariul a ceea ce se spune”. Platon însuși numește eirōn pe sofist („imitatorul prefăcut” - Sofistul, 268a) și eirōnikon - sofistica ignobilă. Cf. Republica, 337a. Cf. Gorgias, 489d-e. Cf. ibidem, p. 31. Prestigiul „ironiei” crește, ca să fiu ironic, cu fiecare răsunător eșec pe care-l înregistrează. Cf. ibidem, p. 32. Ca eirōn paradigmatic declanșează
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
Definiția, cumva, clasică a ironiei în sensul actual, inclusiv cel socratic, o datorăm lui Quintilian, Institutio Oratorica, IX, 2, 44: „ironia este tropul prin care se sugerează contrariul a ceea ce se spune”. Platon însuși numește eirōn pe sofist („imitatorul prefăcut” - Sofistul, 268a) și eirōnikon - sofistica ignobilă. Cf. Republica, 337a. Cf. Gorgias, 489d-e. Cf. ibidem, p. 31. Prestigiul „ironiei” crește, ca să fiu ironic, cu fiecare răsunător eșec pe care-l înregistrează. Cf. ibidem, p. 32. Ca eirōn paradigmatic declanșează Socrate o schimbare
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
la Benveniste: "Limba se formează și se configurează numai în discurs, actualizat în fraze. Aici începe limbajul"2, dar nota lui Saussure amintește, pe alocuri, de un text pe care acesta nu se putea să nu-l cunoască. În dialogul Sofistul de Platon, Străinul îi explică lui Theaitetos că niște substantive rostite izolat, unele după altele, și niște verbe enunțate separat de substantive, precum suita următoare: "merge vorbește doarme", "chiar de le-ar înșira cineva pe toate, încă n-ar alcătui
by JEANMICHEL ADAM [Corola-publishinghouse/Science/981_a_2489]
-
mai insista asupra acestui caz. Secvența apare în textul original dar nu și în traducerea aleasă.(n. tr.) 34 Eristic vine de la "eris" care înseamnă ceartă. Protagoras este considerat a fi inventatorul acestei arte a controversei, atât de îndrăgită de către sofiști, și care se pare că lasă loc triumfului absurdului și falsului. Jules Verne, Căpitanul Hatteras, Editura Ion Creangă, tradus de Iosif Katz, București, 1973. p. 277). (n. tr.) 35 O primă versiune a acestui studiu, scrisă în colaborare cu Bénédicte
by Jean-Michel Adam [Corola-publishinghouse/Science/1083_a_2591]