6,483 matches
-
fenomenologic de la un capăt la celălalt, înfăptuindu-se ca fapt de a suferi și ca fapt de a se bucura. Faptul că, purtați de acest proces, noi îl înfăptuim noi înșine ne aruncă în această suferire ca și în fenomenalitatea sporirii. Energia este astfel în noi așa cum este în sine, această Suferire primitivă care este relația noastră patetică a ființei așa cum este raportarea ființei la ea însăși. A ne folosi energia, această Energie pe care o primim ca pe ceea ce ne
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
astfel în noi așa cum este în sine, această Suferire primitivă care este relația noastră patetică a ființei așa cum este raportarea ființei la ea însăși. A ne folosi energia, această Energie pe care o primim ca pe ceea ce ne poartă în sporirea ființei noastre, înseamnă în mod necesar a străbate această suferire, această străbatere este efortul nostru, ceea ce, aflat în opera ființei, înfăptuim la rândul nostru. Aici devine vizibilă și inteligibilă trăsătura oricărui proces de pierire și ceea ce constituie propriu-zis posibilitatea acestuia
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
istorial al Absolutului și se înfăptuiește în el și ca el. Aprioricul barbariei ca și cel al culturii, aprioricul tuturor aprioricelor este această viață absolută în care suntem trăitori. De ce atunci rămâne această Energie nefolosită în noi? În ce fel sporirea, contravenind într-un anumit fel propriei sale esențe, se inversează în stagnare și regres? Cum de există și cum de poate exista, pe undeva, o oprire? Deoarece sporirea se înfăptuiește ca o străbatere a suferirii și ca un efort: acesta
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
trăitori. De ce atunci rămâne această Energie nefolosită în noi? În ce fel sporirea, contravenind într-un anumit fel propriei sale esențe, se inversează în stagnare și regres? Cum de există și cum de poate exista, pe undeva, o oprire? Deoarece sporirea se înfăptuiește ca o străbatere a suferirii și ca un efort: acesta din urmă, din cauza patosului său, este cel care se întrerupe, oprirea se produce în suferire, în faza sa de suferință și odată cu ea se produce și inversarea. Căci
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
în interiorul științei ca negândit al acesteia, ci ea nu contenește să se înfăptuiască în determinările sale elementare care sunt pentru fiecare trăitor nevoile fundamentale ale subiectivității sale organice și ale subiectivității în general. Deoarece nevoia acesteia este nevoie de sine, sporirea, fiecare dintre nevoile sale de asemenea, am spus-o deja, se esențializează în acest fel, ca o ajungere primitivă în sine în măsura în care aceasta străbate încercarea suferirii pentru a fi, în aceasta și prin aceasta, sporire. Or tocmai aici este ceea ce
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
acesteia este nevoie de sine, sporirea, fiecare dintre nevoile sale de asemenea, am spus-o deja, se esențializează în acest fel, ca o ajungere primitivă în sine în măsura în care aceasta străbate încercarea suferirii pentru a fi, în aceasta și prin aceasta, sporire. Or tocmai aici este ceea ce se înfăptuiește în orice proces de cultură, ceea ce nu se mai înfăptuiește în lumea științei. Orice cultură poartă nevoia în sporire. Ea ordonează lumea în așa fel încât, în diversele sale aspecte, aceasta se înfățișează
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
sine în măsura în care aceasta străbate încercarea suferirii pentru a fi, în aceasta și prin aceasta, sporire. Or tocmai aici este ceea ce se înfăptuiește în orice proces de cultură, ceea ce nu se mai înfăptuiește în lumea științei. Orice cultură poartă nevoia în sporire. Ea ordonează lumea în așa fel încât, în diversele sale aspecte, aceasta se înfățișează ca o imagine a acestei nevoi, adică ceea ce, pus în raport cu subiectivitatea și neexistând de altminteri decât în acest raport (de pildă văzutul în raportul său cu
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
încât, în diversele sale aspecte, aceasta se înfățișează ca o imagine a acestei nevoi, adică ceea ce, pus în raport cu subiectivitatea și neexistând de altminteri decât în acest raport (de pildă văzutul în raportul său cu viziunea), pune subiectivitatea în raport cu sine, în sporire. Astfel orice construcție, prin faptul că nu mai face referire decât la nevoia fundamentală a habitatului, fiecare locuință, fiecare mormânt, fiecare stelă, fiecare clădire publică, fiecare sat și orașele cu totul se ordonează în mod necesar, într-un univers de
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
ordonării lor interioare, venirea lor la ele însele și astfel "eliberarea" energiei lor: atunci, în locul sentimentului acestei eliberări, o profundă neliniște vine să afecteze existența și să o amorțească. Neputându-și epuiza ființa prin accederea la fondul ei înseși în sporirea de sine și, astfel, în beția de sine, fiecare nevoie, fiecare mișcare rămân ca la jumătatea drumului lor înseși, blocate într-o suferire care nu se mai depășește într-o bucurie. Într-o civilizație există neliniște de fiecare dată când
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
ajungere în sine a subiectivității absolute, nu mai are permisiunea de a se efectua pentru că nimic nu-i mai este propus omului, vederii sale sau acțiunii sale ca sarcină infinită la înălțimea și pe măsura Energiei sale. Iterația indefinită a sporirii de sine a Vieții în eterna sa venire în sine nu mai este nici satisfăcută, nici nu i se mai răspunde. Și totuși această venire nu încetează așa cum nu încetează nici sporirea sau plusul inerent acesteia. Se creează atunci o
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
și pe măsura Energiei sale. Iterația indefinită a sporirii de sine a Vieții în eterna sa venire în sine nu mai este nici satisfăcută, nici nu i se mai răspunde. Și totuși această venire nu încetează așa cum nu încetează nici sporirea sau plusul inerent acesteia. Se creează atunci o situație de tensiune extremă în care individul se zbate. În vreme ce în acesta din urmă plusul nu încetează a fi produs, și aceasta prin mișcarea vieții care îl produce ea însăși, totuși în
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
de ea însăși, de o încărcătură care devine cu fiecare clipă mai grea, în măsura în care, nesuscitând în individ nici o operație care să-i fie conformă cum îi este sieși propria sa operație, ea nu se inversează în nici o clipă în bucuria sporirii. Dimpotrivă, imobilizată în ea însăși, abandonată și redusă la pura sa suferință, ea o trăiește ca pe insuportabilul căruia nu poate totuși să i se sustragă, de care nu poate fugi, iar această imposibilitate de a fugi de sine devine
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
angoasa sa. Astfel, în chiar sânul refulării Energia rămâne intactă în același timp ca și afectul său, care, incapabil de a se suporta pe sine și transformat în angoasă, năzuiește să se transforme în orice altceva. Cu toate acestea, calea sporirii și a culturii fiind închisă, deoarece suferirea s-a repliat în suferința sa, energia, care nu se mai investește în marile operații ale artei sau în cele ale vieții cotidiene (care se subordonează ele însele unui proces de culturație continuat
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
psihică, să se renunțe la a găsi în ea un principiu intern de inteligibilitate. Or subiectivitatea însăși în esența sa proprie este cea care se găsește la originea procesului pe care îl descriem. Nu un deficit incomprehensibil de energie, ci sporirea vieții și excesul său sunt cele care, din cauză că nu sunt asumate de individ, produc succesiunea de reporturi și violența. Răul provine întotdeauna din Bine și nu este un principiu exterior acestuia. Pe de altă parte, și asta în ciuda nosografiei sale
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
pentru că ea reia presupoziții care au fost mereu lipsite de fundament, ci și pentru că, dacă viața este viață și dacă energia țâșnește din însăși natura sa, atunci istorialul acestei energii se află în egală măsură în sensibilitate și în inteligență, sporirea sa prin intermediul încercării suferirii sau refularea sa sub formele diverse ale nemulțumirii de sine sunt la toate nivelurile condițiile atât ale culturii, a cărei dezvoltare este globală, cât și ale barbariei, al cărei proces afectează una după alta fiecare dintre
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
urmă. Operația indiferent dacă este vorba de cea a creatorului, a spectatorului sau a cititorului nu este astfel decât continuarea procesului neîntrerupt prin care viața se cultivă, adică se încredințează unui alt proces, cel al veșnicei veniri în sine în sporirea de sine. Ceea ce caracterizează temporalitatea acestui al doilea proces este faptul că ea nu este ek-statică, neavând niciodată nimic în sine de care să fie separată de către depărtarea unui trecut sau a unui viitor, ci temporalizându-se ca și încercându-se
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
sau un a nu fi încă al acestei forțe, un fel al acesteia de a nu fi ci doar această încercare care nu contenește și care nu se temporalizează altfel, în omniprezența sa față de ea însăși, decât drept creștere a sporirii. Aceasta din urmă își solicită "în fiece clipă", adică potrivit acestei creșteri, satisfacerea, adică înfăptuirea. Ne-înfăptuirea sporirii, patetică asemenea ei, este așadar plictisul. Nu știu ce să fac" înseamnă: în fiece clipă forța este acolo, angajându-se în ființa sa însă
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
doar această încercare care nu contenește și care nu se temporalizează altfel, în omniprezența sa față de ea însăși, decât drept creștere a sporirii. Aceasta din urmă își solicită "în fiece clipă", adică potrivit acestei creșteri, satisfacerea, adică înfăptuirea. Ne-înfăptuirea sporirii, patetică asemenea ei, este așadar plictisul. Nu știu ce să fac" înseamnă: în fiece clipă forța este acolo, angajându-se în ființa sa însă nici una dintre practicile permițând urmarea acestei angajări, nici una dintre căile oferite de cultură. Se pune atunci problema ca
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
să fie menit dintru început a fi înlocuit de către un altul. Faptul ca el să suscite, dimpotrivă, o atenție reală și să aibă valabilitate în el însuși ar presupune ca el să rămână, ca perceperea sa să suscite din partea spectatorului sporirea sensibilității sale, a inteligenței sale, ca spiritul, prins în această muncă interioară, să se atașeze de imagine, ca aceasta, în loc să fie prinsă în vârtejul care o înghite, să scape acestuia și, asemenea imaginii estetice, să se imobilizeze deasupra timpului, în
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
important, chiar esențial o operă, o persoană, o Idee -, prin chiar faptul de a instala acest ceva în actualitate îl așează în inconsistent, pentru că odată cu acest mod de a fi acolo în față pentru o clipă, ființa acestui Esențial, adică sporirea în sine a vieții potrivit temporalității sale proprii, nu mai este posibilă. Există așadar o cenzură proprie mass-media. Nu este numai, așa cum se întâmplă de obicei și cum vedem în efortul disimulat în mod mai mult sau mai puțin ipocrit
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
o parte, sunt legi practice constitutive ca atare ale unei etici sub forma sa originară de etos, etică coextensivă vieții și societății în general; pe de altă parte, că aceste legi ale vieții sunt cele ale conservării sale și ale sporirii sale. În acest fel, orice societate este prin natura sa un domeniu de cultură. Să precizăm mai întâi că statutul Universității ține de originea sa istorică. Într-o epocă dată, în secolele al XIII-lea și al XIV-lea în
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
universalitate paradoxală care este Universitatea? Această întrebare cu aparență formală îmbracă o semnificație absolut concretă imediat ce ne amintim că societatea ca atare, ca esență generală nu există și că legile sus-numitei societăți sunt în realitate legile vieții, legile conservării și sporirii acesteia. Numai că viața, la rândul său, nu există nici sub aspectul unui concept, nici sub acela al unei entități generale: în măsura în care ea se încearcă pe sine și nu "este" decât ca această încercare de sine, ea se produce de
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
totuși în sine nereprezentabilă și monadică. Necesitatea de a vorbi acum de "epoci", adică de o istorie a formelor tipice ale acestei activități productive rezultă în final din faptul că în fiecare monadă viața nu este doar conservare, ci si sporire. În acest fel, "plusul" ca "plus de sine" spre care tinde orice activitate, pentru că el se realizează deja pe planul vieții numite materiale, adică producătoare de bunuri materiale, o determină pe aceasta asemenea unui "progres", a unei transformări cel puțin
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
efectuare mută a subiectivității absolute în ei. Pornind de la acest punct zero al Parusiei inițiale se produce o dezvoltare extraordinară, dezvoltarea pură a vieții lăsate în voia esenței sale proprii și, astfel, a procesului continuat al conservării sale și al sporirii sale. Corpul de pildă, aflând sprijin în patosul imobil al corporeității sale originare, se "trezește", fiecare dintre puterile sale, printr-o operație care înlănțuie una de alta diversele sale faze constitutive, se construiește încetul cu încetul, astfel încât să poată să
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
se însoțește de o plăcere. Nicidecum în virtutea unei asocieri întâmplătoare, chiar dacă benefice. Ci din această rațiune esențială că orice act, actul de a vedea de pildă, avându-și ființa reală în patos și foarte precis în propriul său patos, orice sporire a viziunii, și aceasta în exercițiul său repetat, este prin chiar acest fapt exaltarea patosului său, adică autodezvoltarea sa potrivit legilor proprii potrivit legii fundamentale a inversării suferinței în bucurie. Mai mult, această lege cea mai interioară a vieții, nestăvilita
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]