1,062 matches
-
Postmodernismul, 279-284, 296-298; Aurel Ciulei, Tudor Arghezi, romancierul, pref. Al. Balaci, București, 1999; Cornel Munteanu, Pamfletul ca discurs literar, București, 1999, passim; George, Reveniri, 134-136, 146-160, 339-340; Nicolae Manolescu, Inutile silogisme de morală practică, RL, 2000, 22; Dumitru Chioaru, Poetica temporalității, Cluj-Napoca, 2000, 108-136; Dicț. esențial, 35-41; Baruțu T. Arghezi, „Duhovnicească”, „Psalmi”, „Testament” de T. Arghezi, Cluj-Napoca, 2001; Ștefan Melancu, Apocalipsa cuvântului. Pamfletul arghezian, pref. Nicolae Balotă, Cluj-Napoca, 2001; Popa, Ist. lit., I, 1122-1132, passim; Vârgolici, Portrete, 302-328; Alex. Ștefănescu, Tudor
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285438_a_286767]
-
cererea sau ordinul, iar limba are capacitatea de a îmbina valorile modale cu cele temporale (conjunctivul dezvoltînd un sens de viitor), pe cînd verbele de aserțiune ca a zice sau a afirma nu impun limite atît de stricte în realizarea temporalității completivei. În lingvistica europeană, termenul concordanță are, pe lîngă accepția anterior prezentată, cel puțin două alte semnificații, una funcțională în descrierea nivelului morfologic, iar alta vizînd domeniul lexical, și, prin extindere, analiza discursului. Orice ajustare a morfemelor specifice categoriilor gramaticale
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
sens și-i atribuie o funcție. Prin urmare, în confomitate cu direcția de cercetare promovată de poetică și în filiație cu retorica clasică, dar, mai ales, prin prisma achizițiilor lingvisticii cognitiviste, un text este o narațiune dacă se individualizează prin temporalitate minimală (după care evenimentele se desfășoară succesiv), unitate tematică centrată în jurul unui actor-subiect, de regulă antropomorf, unitate de acțiune, concentrată în transormarea unei situații inițiale într-o stare finală (ca mod dinamic și tensional de instaurare a unui dezechilibru-"punerea
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
cititorului român, și care fără a se suprapune expresiei poetului, să-i conducă și să-i lumineze înțelegerea”. Autoarea este convinsă că pentru Eminescu problema „cea mai acută” a fost determinarea „raportului dintre Dumnezeu și lume, dintre existența definită ca temporalitate și Ființa identificată cu Eternul”. Pentru susținerea acestei teze s-a bazat mai ales pe postumele poetului, fapt care a trezit unele rezerve (Vladimir Streinu), o postumă ca Învierea fiind socotită „autenticul testimoniu liric a ceea ce numim religiozitate eminesciană”. Pe lângă
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286714_a_288043]
-
două direcții de discuție mai vechi și a uneia mai noi. O versiune plauzibilă a celor două direcții mai vechi este prezentată în cartea lui G.W.F. Hegel, Grundlinien der Philosophie des Rechts (1821)22. Prima se referă la temporalitatea societății civile. Spre deosebire de cei care concep societatea civilă ca pe o condiție "naturală" a libertății umane, Hegel a înțeles societatea civilă (bürgerliche Gesellschaft) ca pe o sferă produsă istoric a vieții etice, sferă care cuprinde economia, clasele sociale, corporațiile și
by John Keane [Corola-publishinghouse/Science/1061_a_2569]
-
aude unicornul și exprimă relația eului liric cu lumea. Adresîndu-se elogios, eul liric privește cu detașare, ca unul care înțelege mersul lucrurilor simple. Titlul desemnează specia tradițională oda, iar metafora "simplissimei flori" semnifică suavitatea și invită la contemplație pe tema temporalității. În acest poem există două planuri: a. planul ființei în devenire; b. planul ritmului temporal. În primul plan, metafora vegetală "păpădia" trimite la sensuri existențiale, între etern și perisabil. Această idee poetică este susținută și de sensul altor cuvinte: pan
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
de această dată, un sunet înfundat, un zgomot surd, sugerând dezamăgirea. Alături de motivul cercului întâlnim și motivul oglinzii (unda este aici simbolul oglinzii), în care poetul zărește doar o secundă, pasul femeii iubite. În final se încearcă o depășire a temporalității. Poetul simte legătura cu lucrurile, cu timpul, prin pasul femeii care leagă prezentul de viitor. O imagine a singurătății în mijlocul lucrurilor, aspirația spre lumea atemporalului sunt sugestiv exprimate în versul: "Pasul trece, eu rămân". Dar, pentru a evita tragismul situației
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
lucrurile, cu timpul, prin pasul femeii care leagă prezentul de viitor. O imagine a singurătății în mijlocul lucrurilor, aspirația spre lumea atemporalului sunt sugestiv exprimate în versul: "Pasul trece, eu rămân". Dar, pentru a evita tragismul situației, se înscrie într-o temporalitate, căreia i se provoacă regenerarea continuă: "Mai rămân cu mersul tău/ parcă pe timpanul meu". Poezia În dulcele stil clasic este "o sinteză între elegantul stil trubaduresc și lamentațiile amoroase din timpul lui Ienăchiță Văcărescu (Al. Ștefănescu). Iubirea este persiflată
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
roteau între noi/ înainte și înapoi,/ și cu cât te iubeam mai mult, cu atât/ repetau, într-un vârtej aproape văzut,/ structura materiei, de la început". Această nostalgie a stării originare semnifică dorința de a permanentiza starea de fericire. Odată cu conștientizarea temporalității (separarea masculinului de feminin), orele au curgerea lor firească, îndrăgostiții stau de o parte și de alta a orei, ca două toarte ale amforei. Imaginea-metaforă a amforei semnifică unitatea de care depind cele două principii: masculin și feminin. Iar golul
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
Craiova, 1984. Bhose, Amita, Eminescu și India, Editura Junimea, Iași, 1978. Bârsilă, Mircea, Dimensiunea ludică a poeziei lui Nichita Stănescu, Editura Paralela 45, Pitești, 2001. Bogdan-Duică, Gh., Mihai Eminescu. Studii și articole, Editura Junimea, Iași, 1978. Boldea, Iulian, Timp și temporalitate în opera lui Eminescu, Editura Ardealul, Târgu-Mureș, 2000. Bot, Ioana, Eminescu și lirica românească azi, Editura Dacia, Cluj, 1990. Bote, Lidia, Simbolismul românesc, E.P.L., București, 1966. Braga, C., Nichita Stănescu. Orizontul imaginar, Editura Imago, Sibiu, 1993. Bucur, Marian (coord.), Literatura
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
o deviere cronologică ce nu poate fi analizată din cauza lipsei sau insuficienței informaței, situată de obicei în interiorul unei figuri complexe precum anticiparea în interiorul unei retroversii sau retroversia în interiorul unei anticipații. Ritmul narativ este cel de al doilea aspect legat de temporalitate pe care Bal îl discută preluînd conceptele elaborate de Percy Lubbock și Günter Müller. Ritmul rezultat al raportului dintre timpul evenimentului la nivelul fabulei și spațiul din text, exprimat în rînduri sau pagini consacrate lui în povestire acoperă o varietate
by MIEKE BAL [Corola-publishinghouse/Science/1018_a_2526]
-
situează elevii; * Evaluare formativă, care însoțește întregul parcurs didactic, organizând verificări sistematice în rândul tuturor elevilor din toată materia; * Evaluarea sumativă, care se realizează de obicei, la sfârșitul unei perioade mai lungi de instruire; Strategiile de evaluare urmăresc: scopul, principiul temporalității, obiectul, funcțiile, modalitățile de realizare, avantajele, dezavantajele și notarea. Diferențierea curriculumului se referă atât la activitatea de predare -învățare cât și la cea de evaluare care trebuie selectată după criteriul maturizării intelectuale și a ritmului individual de lucru și nu
Ad-Studium Nr.3 by Asociaţia Naţională a Profesorilor pentru Elevi cu Deficienţe de Auz VIRGIL FLOREA () [Corola-publishinghouse/Science/788_a_1651]
-
întregul în termenii adevărului și ai erorii, fiind o iluzie să îți imaginezi că practicile de semnificare legate de interese pot fi eliminate cu totul (...)"494. Nu în ultimul rând, sunt repuse în discuție probleme precum cele legate de diferențierea temporalității istorice și a orientărilor supra-empirice de tip utopic 495. Ca urmare a unui astfel de demers, regândirea ideologiei ca formă pozitivă a imaginarului social ce poate asigura identitatea (și integrarea) indivizilor și grupurilor în condițiile unei fragmentări impuse de tendințele
by Daniel Şandru [Corola-publishinghouse/Science/1033_a_2541]
-
tehnicismul"540. Spre deosebire de proiectul culturii globale, care influențează, așa cum indică Giddens, securitatea ontologică a culturilor particulare (ce presupun, la rându-le, o identitate colectivă, însă relativ delimitată și stabilă în spațiu și timp), acestea din urmă se caracterizează prin particularism, temporalitate și expresivitate. Ele incumbă anumite credințe și valori cu privire la sensul continuității unei anumite comunități, a memoriilor sale împărtășite, precum și a "destinului" său comun 541. Identitatea nu poate fi definită structural sau sistemic, ci mai curând în termeni ideologici, fiind legată
by Daniel Şandru [Corola-publishinghouse/Science/1033_a_2541]
-
să ne amintim că există ceva ireal și încărcat de convenționalism în legătură cu așa-numitul timp al istoriei și timp al textului. În nici unul dintre cazuri nu ne referim la progresia temporală propriu-zisă, ci vizăm reprezentarea verbală liniară a temporalității. Intră aici în joc un fel de artificiu în care căutăm corespondența între intervalele din „lumea reală” și subintervalele de timp pe care le implică narațiunea, și noțiunea de trecere a timpului de pe urma experienței noastre de cititor al
Naraţiunea Introducere lingvistică by Michael Toolan () [Corola-publishinghouse/Science/91885_a_92305]
-
parte un fragment scurt, scris cu caractere mari, care condensează informația și atrage atenția și, pe de altă parte, pentru cititorul care acceptă să meargă mai departe, un text scris mai mic în care sînt dezvoltate niște argumente. Cît despre temporalitatea unui gen discursiv, aceasta implică mai multe axe: - o periodicitate: un curs, o predică, un jurnal de știri etc. se țin în mod periodic; în schimb, alocuțiunea unui șef de stat sau o broșură publicitară nu sînt supuse periodicității; - o
Analiza textelor de comunicare by Dominique Maingueneau [Corola-publishinghouse/Science/885_a_2393]
-
metodologică a Iluminismului n-a fost învinsă decât prin demersurile fenomenologice husserliene de la începutul secolului, fructificate strălucit de Martin Heidegger (1889-1976) în lucrarea sa Sein und Zeit (1927). Prefigurate deja în analiza dimensiunii antepredicative a conștiinței umane și a fluxului temporalității proprii subiectivității transcendentale (Ur-Ich), propuse de Edmund Husserl, tezele heideggeriene despre structurile anticipative ale comprehensiunii vor constitui premisele hermeneuticii ontologice pe care Hans-Georg Gadamer (1900-2002) a perfectat-o în Adevăr și metodă (1960)1. În fapt, Gadamer se bazează pe
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
în ediție anastatică a textului originar. Tradiția patristică i-a recunoscut atât pe autorii scrierilor sacre, cât și pe interpreții acestora ca pe niște făpturi finite, inspirate de Dumnezeu, dar, în aceeași măsură, marcate de istorie. Această condiționare, datorată unei temporalități secvențiale, nu șterge pecetea eonică a revelației din Scripturi. Înrădăcinată într-un „topos” angelic, revelația Scripturilor transcende temporalitatea necrofilă a lumii căzute și pregătește desfășurarea finală din eshaton 1. Tâlcuiește inspirat Scriptura nu cel capabil să-i refacă contextul cultural
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
pe interpreții acestora ca pe niște făpturi finite, inspirate de Dumnezeu, dar, în aceeași măsură, marcate de istorie. Această condiționare, datorată unei temporalități secvențiale, nu șterge pecetea eonică a revelației din Scripturi. Înrădăcinată într-un „topos” angelic, revelația Scripturilor transcende temporalitatea necrofilă a lumii căzute și pregătește desfășurarea finală din eshaton 1. Tâlcuiește inspirat Scriptura nu cel capabil să-i refacă contextul cultural și politic, ci cel plasat în cutia de rezonanță metaistorică a revelației. Interpretul va pune atunci în lumină
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
souffrance). Imanența acestor tonalități afective depășește cadrele lumii (care proiectează în noi pulsiunea elementară a grijii) și anihilează efectele temporalizării seriale a conștiinței. În bucurie și suferință resimțim rădăcinile transcendentale ale Vieții dincolo de limitele lumii fragmentate în porții anomice de temporalitate. Pe de altă parte, trupul biologic este suportul percepțiilor discrete și localizabile, având proprietăți empirice cuantificate de tehnoștiința contemporană în statistici de o infinită precizie. Trupul obiectiv este trupul cu care ieșim în lume, un trup care poate fi mascat
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
etc. - după modelul criticat de Aristotel în „argumentul celui de-al treilea om”. Criza teoriei cunoașterii a lui Husserl, determinată de funcția pilot a intenționalității, nu a fost depășită, în opinia lui Henry, de către Heidegger. Filozoful german fixează în orizontul temporalității raportul de transcendență al conștiinței față de lume, înțeleasă ca „orizontul luminii în care lucrurile se arată”. Fenomenul, spune Henry, capătă o determinație greacă 1. „Timp și lume sunt același lucru”2. Plecând de la această constatare, opera lui Michel Henry poate
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
vieții (inspirat de Dilthey), istoricitate, relația cu Meister Eckhart, chestionarea structurilor prereflexive ale conștiinței, tonalitățile afective ale Dasein-ului, istoricitatea, condiția modernității, nihilismul și esența tehnicii - toate acestea sunt teme de reflecție comună pentru Heidegger și Henry. Pe lângă remanența în cadrele temporalității - timpul ajungând „interfața” tuturor raporturilor ecstatice ale conștiinței mobilizate de intenționalitate 3 - Henry îi reproșează lui Heidegger fascinația față de „irealitatea limbajului poetic”. Deși revelează o ordine a ființei inaccesibilă limbajului ordinar al corespondenței dintre semnificat și semnificant, nu surmontează abisul
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
Mai mult, nedefinită rămâne originea puterii de învăluire a lucrurilor de către conștiință în propriul orizont transcendental. Dar acest „orizont” (numele grecesc al determinării vizuale), despre care vorbesc filozofii atunci când invocă deschiderea conștiinței, este, de fapt, imaginea plastică, spațială, a efectului temporalității asupra modului de apariție al lucrurilor. Impresia originarătc "Impresia originară" Limitele orizontului conștiinței sunt „hotărâte” de jocul temporalizărilor conotate afectiv. Husserl subliniază în analiza din Lecții pentru o fenomenologie a conștiinței intime a timpului, plecând de la percepția unui sunet, regimul
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
apropiat de formularea acestui paradox al „impresiei originare” (Ur-impression), tematizând natura „sintezelor pasive” din perspectiva celui obligat să restituie puritatea momentului prim al percepției 1. Eșecul încercării sale se va datora deciziei teoretice luate în prelegerile de la Göttingen (1904-1905) asupra temporalității, menținute și reluate apoi în textele de referință ale Meditațiilor carteziene (1929). Husserl a înrobit impresia originară în cadrul de analiză al tipurilor specifice de intenționalitate; el a supus „impresia originară” trecerii din staza pură a prezentului (acum) în ecstaza trecutului
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
originară trăiește deci între efectivitatea retenției, aflată în relație de contiguitate directă cu conștiința imediatului, și protenția imediat subsecventă. Impresia originară e nediferențiată, unificată în sine, consistentă cu ea însăși, separată de fluxul trăirilor segmentate analitic în structura triadică a temporalității. Smulsă inițial fluxului temporalității, Husserl leagă impresia originară de o „formă vidă”, denumită de Henry „clipa”. Pentru impresia originară conștiința este, din punct de vedere fenomenologic, prea încărcată. Ea riscă să înghită în neantul temporalității exact ceea ce-i girează premisa
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]