431 matches
-
acesta a consfințit proprietatea acesteia privind cetatea Ilidiei și a teritoriilor aparținătoare. Deoarece Ciclova aparținea acestei cetăți și era în proprietatea regentei de la Constantinopol, tot astfel și exploatările miniere de aici au făcut parte din proprietatea regentei Margit din Constantinopol. Toponimicul de Ciclova se presupune că derivă din antroponimul românesc de ciclea, sau slavul ciklo, urmat de un derivat adjectival posesiv cu sufixul -ov, devenind Ciclova. În limba maghiară Chiglobanya sau Siklova, în limba germană Tschiklova sau Csiklova, în limba cehă
Ciclova Montană, Caraș-Severin () [Corola-website/Science/301075_a_302404]
-
aici. Există în zonă exemple de așezări noi, numite omonim celor de origine, ca în cazul localității Siliștea, com Valea Argovei, ce ținea legătura sentimentală și onomastică de apartenență cu Săliștea Sibiului, locul de origine al întemeietorilor satului. O legendă toponimică locală, favorizează atribuirea întemeierii vetrei satului unor păstori „de la munte”. „"Se spune că pe aceste meleaguri, cu mulți ani în urmă, s-ar fi stabilit o păstoriță venită de la munte, pe care o chema Ana. Ea venise cu o turmă
Plevna, Călărași () [Corola-website/Science/301123_a_302452]
-
dunărene: Iași-Huși-Oancea-Foltești-Galați. Chiar și în celelalte anotimpuri transporturile importante și secrete se făceau mai în siguranță datorită acoperirilor din teren, în principal, păduri seculare. Urme de viețuire omenească pe aceste meleaguri au existat din cele mai vechi timpuri, insă denumirea toponimica de Fântână lui Cucu este atestata abia pe la mijlocul sec. al XV-lea, iar cartea de cancelarie dată de domnitorul Moldovei Petru al II-lea la 15 iulie 1448, când acesta da și întărește lui Cernat Ploscaru și fratelui său Stefu
Comuna Cuca, Galați () [Corola-website/Science/301209_a_302538]
-
datează de la 20 iulie 1453, unde este pomenit Verijani. În documentele ulterioare, denumirea satului apare în forme grafice variate: Verijeani, Verijeni, Vereșani, Verașeni și Verșeni. Originea și semnificația acestui nume au fost discutate de unii lingviști români, care susțin că toponimicul Verșeni ar veni de la un străvechi vatman Verigă, care apare într-un document din 15 aprilie 1423. Mai plauzibil pare numele satului de la un boier Vereș, menționat într-un document din 29 martie 1546. În secolul al XVII-lea, apar
Verșeni, Iași () [Corola-website/Science/301320_a_302649]
-
numele. Mai exact, anul primei atestări documentare este 1424 și este vorba despre o diplomă nobiliară. În timpul ocupației otomane, satul a decăzut, însă a continuat să fie menționat de documentele turcești cu nume precum "Wyses" sau "Vizesgian" (1647). Conform „Dicționarului toponimic și geografico-istoric al județului Timiș” de Remus Crețan, în timpul turcilor este relatat ca "localitate de cumani și iobagi români". Mai târziu, se regăsește locuită de sârbi, care cu timpul dispar, fiind înlocuiți de unguri, germani, bulgari și alți sârbi. Băștinași
Vizejdia, Timiș () [Corola-website/Science/301409_a_302738]
-
care trebuie să fi fost originată în antica "Salinae". Acolo trebuie să fi fost "Vetus Castro" ori "Óvár" (ca în cazul Napoca-Cluj). Interesul pentru un astfel de obiectiv este și pare ciudat de suspect. Explicația, simplă, este doar aceea că toponimicul, prezent în mai multe puncte de hartă, a produs ezitare și incertitudini. Posesiuni nobiliare încep să apară în zonă de la finele secolului al XIII-lea. Ele au fost mereu împletite cu cele ale episcopilor transilvani. Toate referințele secolului al XIV
Uioara de Sus, Alba () [Corola-website/Science/300277_a_301606]
-
două părți: orașul, aflat în partea de sus a așezării de azi și care purta numele de Boros Megyer și satul, numit simplu Megyer, aflat în partea de nord-est, pe locul numit astăzi Săliște, unde până astăzi s-a păstrat toponimicul “la bisericuță” probabil locul unde atunci a fost biserica acelei așezări. Satul Măderat a aparținut domeniului cetății Șiria, urmând, în timp, destinul istoric al acesteia. În anul 1412 a intrat în posesia lui George Brancovici, despotul Serbiei, ca urmare a
Măderat, Arad () [Corola-website/Science/300297_a_301626]
-
de Băiuț este de proveniență latină (de la baie, prin analogie intrarea în mină se considera tot o baie, datorită temperaturii ridicate a mediului umed și închis) Pentru perioada secolelor VI - XII (e.n) toate dovezile și argumentele arheologice, etnografice, numismatice, toponimice, epigrafice și logice, precum și contactul direct cu marile migrații ale unor populații din primul mileniu al e.n pledează pentru existența și continuitatea românilor în bazinul minier Maramureș, în zona depresionară Lăpuș. Deși este atestată documentar în anul 1630, mina
Băiuț, Maramureș () [Corola-website/Science/301565_a_302894]
-
s-a aflat, pe tot parcursul evului mediu, sub autoritatea principilor Ardealului. Prima atestare documentară a satului Chelința este din anul 1423 sub denumirea ,"Villa Olacallis Gelenczemezeo"” ; așezarea aparținea la acea vreme, familiei Kusaly Iacsy Gheorghe, din cetatea Chioarului. Evoluția toponimică pentru secolele următoare este tot de factură maghiară: 1462 Kelenchew; 1505 Kelenche; 1540 Kelenchye; 1553 Kelenchee; 1569 Kelentze (forma preluată fonetic în numele actual, din limba maghiară); urmează apoi formele românesti: 1733 Telincza și, mai apoi, Tyelincza. Cert este că, atât
Chelința, Maramureș () [Corola-website/Science/301572_a_302901]
-
sec. VII-VIII d.Hr. Datele istorice documentate asupra istoriei localității din evul mediu sunt relativ rare.Actele notariale ale cancelariei regale de la începutul secolului al XV-lea menționează localitatea în mai multe rânduri.În 1405 numele Lăpușelului este menționat prin toponimicul "Magyarlapus", în 1470 prin "Magyarlaapos", iar în 1475 este amintit sub numele de "Lapws".Din acest an localitatea este înregistrată ca "loc de vamă" al orașului "Rivulus Dominarium" (în maghiară:Asszoypataka, germană:Frauenbach), municipiul Baia Mare de azi. După alte surse
Lăpușel, Maramureș () [Corola-website/Science/301581_a_302910]
-
datând din epoca bronzului descoperite aici. După alte surse, prima atestare datează din 1505 (Lapos). După toate aparențele, vatra inițială a satului era amplasată mai spre munte, pe valea râului Ruoaia, satul fiind mutat pe amplasamentul actual în jurul anului 1600. Toponimicul "Lăpuș" apare însă mult mai devreme, într-un document din anul 1231, fiind menționat sub acest nume râul care trece prin pădurile Kekyus și Fenteuș. La anul 1315 e menționată, într-o diplomă emisă la Timișoara (capitala din acea vreme
Lăpuș, Maramureș () [Corola-website/Science/301580_a_302909]
-
l-a avut și îl are în fiecare zi mass-media, nu este greu să se concluzioneze că peste puțin timp „vorbele bătrânești” se vor întâlni doar prin unele atlase lingvistice sau prin dicționare. [[Fișier:RacovițaHartăToponimică.svg|400px|right|Racovița - Harta toponimică]] Racovița ilustrează cu certitudine această definiție, drept mărturie stând cele peste 600 toponime inventariate pe hotarul satului, 240 dintre acestea fiind incluse deja într-o lucrare apărută încă din anul [[1987]] la [[Iași]]. Se impune precizarea că toate acestea aparțin
Comuna Racovița, Sibiu () [Corola-website/Science/301729_a_303058]
-
în partea de est a satului se află și o zonă numită "Beșinei", ceea ce ar atesta așezarea mai timpurie în acest loc a unei populații de pecenegi (în maghiară "besenyők"). O altă zonă din Idicel, numită Ifălău, pe baza analizei toponimice arată că aici ar fi locuit și o populație vorbitoare de limbă maghiară (în maghiară "újfálu" însemnând "satul nou", denumirea dând de înțeles că în momentul așezării populației maghiarofone, în zonă ar fi existat și un sat "vechi"); un alt
Idicel-Pădure, Mureș () [Corola-website/Science/300584_a_301913]
-
Lumina, Miron Neagu, Blaj, 1944, pagina 302, "„pe timpul acțiunilor antiunioniste a lui Sofronie, care a poposit cinci luni prin aceste părți iar la plecare a lăsat propagator antiunionist pe aprigul preot protopop Popovici al Idicelului”". Între documentele cu valoare agricolă, toponimică, onomastică, juridică și statistică care se păstrează la Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Mureș din Târgu Mureș sunt cele referitoare la cadastrul funciar. Pentru localitatea Idicel sunt cele inventariate în Colecția de evidență cadastrală sub cotele 2067 - 2081. Documentul inventariat
Idicel-Pădure, Mureș () [Corola-website/Science/300584_a_301913]
-
Lunca Bradului, reședință de comună, are o vatră cu o suprafața de 223 ha. Suprafața totală a localității Lunca Bradului este de 31.032,99 ha 4, suprafață în care sunt incluse și pădurile ce mărginesc vatra. Toponimia localitații. Observații toponimice Din punct de vedere etimologic denumirea satului era Păluta, denumire ce derivă de la un termen specific forestier. În timp acestei denumirii i s-a adăugat și numele principalului afluent al Mureșului din localitate, devenind Palota-Ilva. Denumirea Palota-Poluț-Poluta, este de origine
Lunca Bradului, Mureș () [Corola-website/Science/300586_a_301915]
-
fost Miclăuș faur , în schimbul satului Pleșești pe Caraclău . Acest sat este unul și același cu satul Băhnășeni din ținutul Bacău, fiind pomenit și în alte documente la data de 20 aprilie 1627 și respectiv la 2 aprilie 1628. Conform „ Tezaurului Toponimic al României „ ,Băhnășenii ar fi înghițit satul Pleșești . . La început satul a fost răzeșesc ,apoi a devenit boieresc .În Cronica Liuzilor pe la 1803, era a Banului Constantin Miclescu , același proprietar stăpânindu-l și în anul 1816„. A fost reședință comunală
Băhnășeni, Bacău () [Corola-website/Science/300655_a_301984]
-
1931-1950, înglobând satele învecinate ; pe la 1927 avea peste 500de locuitori , iar în 2002 satul Băhnășeni (din comuna Pârjol ), avea 894 de locuitori. Pe parcursul celor trei veacuri de existență , localitatea a cunoscut mai multe denumiri , variante ale unei grafii diferite a toponimicului Băhnășeni, după cum urmează: Băhnicenii , Bahnașenii, Bahmașemii, Băhnășenii și Cehnășenii. În ce privește izvoarele cartografice , localitatea apare pentru prima dată în anul 1790 în harta lui Otzellowitz. Din punct de vedere al culturii populare materiale și spirituale , localitatea Băhnășeni se încadrează în zona
Băhnășeni, Bacău () [Corola-website/Science/300655_a_301984]
-
cunoscut astăzi sub numele de Coasta Bereștilor, situat peste Tazlău, spre răsărit, pe coasta de vest a dealului Fănăriș, adică exact pe teritoriul actual al satului Enăchești de astăzi, adică la șosea, peste Tazlău. Până astăzi se păstrează denumiri și toponimice care atestă acest lucru; astfel dealul Fănăriș se cheamă și astăzi la fel, cu variantele Dealul Fânăriei, Dealul Fânațului, Valea Fânațului, La Fânaț, iar partea de sus, dinspre apus, se numește Fundu` (Fundătura) Fânațului sau Fundoaia. Partea din margine, mai
Enăchești, Bacău () [Corola-website/Science/300669_a_301998]
-
de migrațiile românilor, care nu s-au produs numai peste munți, ci și între satele din vecinatatea Livadiei spre zona Văii Jiului, unde existând plaiuri întinse cu pășuni, au atras pe locuitorii păstori din aceste sate. Așa se explică asemănarea toponimică a localităților dintre cele două zone apropiate: - Livadia-Livezeni, - Petros-Petroșani, - Uric-Uricani, - Valea Lupului-Lupeni. Probabil că acolo existând pășuni întinse nelocuite, mulți locuitori de pe Valea Streiului superior au emigrat acolo, dezvoltând în timp noile localități. De asemenea trebuie amintit că în acea
Livadia, Hunedoara () [Corola-website/Science/300552_a_301881]
-
din Căianu Mic, întocmit de Sigismund Haler, o posibilitate fiind ca numele sa provină de la acestă familie. Există o varianta slavă a numelui “Calu, Calen”, care înseamnă “noroi” sau “noroios”, dar în toată zona Căianului nu există decât două denumiri toponimice slave: Prihodiste și Zapodine, celelalte sunt de origine latină și românească. Denumirea de “mic” este dat de populația așezării vecine Căianu Mare, lucru plauzibil din moment ce toți locuitorii erau iobagi în Căianu Mare, având mai mulți copii, populația fiind mai mare
Căianu Mic, Bistrița-Năsăud () [Corola-website/Science/300868_a_302197]
-
sat în comuna Hoghiz din județul Brașov, Transilvania, România. În prima atestare documentară (în anul 1372) Cuciulata purta numele de "Kotzalad". Denumirea este de origine maghiară, vine din antroponimul de origine turcica Kocsola "Chociola" la care s-a adăugat sufixul toponimic maghiar -d (echivalent al românescului -ești). Alte menționări: în 1589 - "Kucsalota", în 1637 "Kucstulata", iar în 1648 "Kociulata". Cuciulata este situată pe malul sudic al Oltului, la poalele munților Perșani, fiind traversată de pârâul Lupșa. Drumul Județean 104 trece prin
Cuciulata, Brașov () [Corola-website/Science/300939_a_302268]
-
comună “uci”. Walter Scheiner afirma într-un articol dintr-o enciclopedie că denumirea de Ucea ar proveni din limba turcă sau tătară și trebuie pusă în legătură cu celelalte denumiri amintite. În Polonia există chiar o regiune întreagă denumită Uci. Explicarea etimologică, toponimică, istorică și relațională a numelui de Ucea rămâne pe seama specialiștilor. În București există „Strada Ucea“, din care se desprinde „Aleea Ucea“. O vale din Munții Făgăraș se numește „Ucea Mare“, iar alta „Ucișoara“. De la denumirea satului se trage și numele
Ucea de Jos, Brașov () [Corola-website/Science/300976_a_302305]
-
comună “uci”. Walter Scheiner afirmă într-un articol dintr-o enciclopedie că denumirea de Ucea ar proven din limba turcă sau tătara și trebuie pusă în legătură cu celelalte denumiri amintite. În Polonia există chiar o regiune întreaga denumită Uci. Explicarea etimologica, toponimica, istorică și relaționala a numelui de Ucea rămîne pe seama specialiștilor. În București există „Stradă Ucea“, din care se desprinde „Aleea Ucea“. O vale din Munții Făgăraș se numește „Ucea Mare“, iar alta „Ucișoara“. De la denumirea satului se trage și numele
Comuna Ucea, Brașov () [Corola-website/Science/300975_a_302304]
-
proprietar cunoscut al moșiei Șmig menționat documentar, este nobilul Symon de Szalók, care deținea proprietăți și în comitatul "Somogyi" de pe teritoriul Regatului Ungariei, iar asemănarea dintre cele două denumiri ("Somogyi" - "Somogyom") nu poate să fie întâmplătoare. Este posibilă o apropiere toponimică între "Somogyi" și "Somkút" (Șmocuta Mare - Șomcuta Mică), de la mag. "som" = corn și "kút" = fântână[3]. Numele localității este pomenit prima dată într-un document datat în 29 martie 1317. La acea dată, moșia Sumugun aparținea, alături de Dârlos și Alma
Șmig, Sibiu () [Corola-website/Science/301743_a_303072]
-
făpturi. A trecut vremea zi de zi... Dar într-o zi uriașii și-au strâns lucrurile și au plecat... Unde? Nu se știe... Cine nu crede povestea, spune Moș Dănilă povestitorul nostru, să ia un băț, să urce pe Hagău (toponimic dat de slugile grofului Banfy în sec al XV-lea, adoptat de români și care înseamnă urcuș, povârniș) apoi drept în sus pe culmea dealului Vârful și după ce trece de cele trei vârfuri și de poieni, ajunge la un podiș
Căpâlna, Sălaj () [Corola-website/Science/301782_a_303111]