426 matches
-
Washingtonul și-a reiterat drepturile conferite de Acordul de la Postdam și și-a mărit bugetul național de apărare cu scopul declarat de a fortifica prezența militară americană În Germania. Dar, neoficial, Statele Unite erau mult mai flexibile. Americanii - spre deosebire de clienții lor vest-germani - acceptau realitatea unui stat est-german și Înțelegeau temerile sovieticilor, inspirate de tonul belicos adoptat de Adenauer și mai ales de ministrul Apărării, Franz Josef Strauss, În alocuțiuni recente. Situația din Germania se cerea clarificată - cum Îi spunea Eisenhower lui Macmillan
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
crizei Berlinului a demonstrat că cele două mari puteri semănau mai mult decât le plăcea să creadă. Dacă Moscova Își propunea să nu redeschidă subiectul statutului Aliaților În Berlin, Washingtonul accepta existența unui guvern est-german și urma să reziste cererii vest-germane de arme nucleare. Stabilitatea În centrul Europei era În interesul ambelor părți; mai la obiect, URSS și Statele Unite erau sătule de solicitările clienților lor germani. Primul deceniu al Războiului Rece le conferise politicienilor germani din Est și din Vest o
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
temerea că americanii se vor hotărî Într-o bună zi să plece. Washingtonul s-a străduit Întotdeauna să asigure autoritățile de la Bonn că aveau sprijinul neprecupețit al Statelor Unite, dar când Zidul a fost construit cu Încuviințarea tacită a americanilor, neliniștea vest-germană a crescut. Au urmat promisiuni repetate de la Washington că Statele Unite nu Își vor părăsi niciodată zona - de unde declarația lui Kennedy, Ich bin ein Berliner (sic), din iunie 1963. Cu 250.000 de soldați În Europa În 1963, americanii, ca și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
20 și Începutul anilor ’30, problema nucleară nu stârnea pasiuni În Europa. Era prea abstractă. Numai britanicii și (În mod oficial) francezii aveau arme nucleare, iar dintre ceilalți nimeni nu Încerca să se Înarmeze, cu excepția unei minorități din clasa politică vest-germană. Italienii, danezii și olandezii se arătau ocazional neliniștiți de prezența bazelor militare americane pe teritoriul lor, care i-ar fi pus În pericol În eventualitatea unui război. Dar armele care suscitau Îngrijorare aparțineau superputerilor, iar europenii au conchis, pe bună
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
siguranța cu o doză masivă de uitare națională. Însă, În vreme ce majoritatea țărilor europene - mai ales Italia - puteau invoca un mit al rezistenței naționale Împotriva ocupației germane, experiența de război a austriecilor nu se preta la astfel de interpretări. și, spre deosebire de vest-germani, ei nu fuseseră constrânși să recunoască, nici măcar formal, crimele comise sau Îngăduite. În mod bizar, Austria semăna cu Germania de Est, și nu numai prin birocrația monotonă a instituțiilor publice. Ambele aveau o realitate geografică arbitrară, a cărei existență postbelică
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
economice germane, În special manipularea prețurilor și Împărțirea de comun acord a pieței. Întrucât, În special la nivel local, majoritatea funcționarilor, oamenilor de afaceri și bancherilor din epoca nazistă rămăseseră În funcții, către sfârșitul anilor ’50 mare parte din economia vest-germană era condusă Într-un mod ce amintea de marile trusturi și carteluri ale deceniilor precedente. Acest corporatism de facto nu fusese probabil preconizat de factorii de decizie americani pentru noua republică germană, având În vedere opinia generală că trusturile și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
vedere opinia generală că trusturile și puterile lor contribuiseră la ascensiunea lui Hitler și erau oricum potrivnice unei piețe libere. Dacă economistul Ludwig Erhard - lider al Partidului Liber-Democrat, al treilea partid al Germaniei - și-ar fi putut aplica ideile, economia vest-germană și, implicit, relațiile sociale vest-germane ar fi arătat cu totul altfel. Dar controlul piețelor și relațiile strânse dintre guvern și lumea afacerilor erau acceptate de creștin-democrați, atât pentru compatibilitatea lor cu principiile sociale generale, cât și din calcul pragmatic. Cel
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și puterile lor contribuiseră la ascensiunea lui Hitler și erau oricum potrivnice unei piețe libere. Dacă economistul Ludwig Erhard - lider al Partidului Liber-Democrat, al treilea partid al Germaniei - și-ar fi putut aplica ideile, economia vest-germană și, implicit, relațiile sociale vest-germane ar fi arătat cu totul altfel. Dar controlul piețelor și relațiile strânse dintre guvern și lumea afacerilor erau acceptate de creștin-democrați, atât pentru compatibilitatea lor cu principiile sociale generale, cât și din calcul pragmatic. Cel mai adesea, sindicatele și grupurile
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de lungă a avut explicații diverse. Una dintre ele era influența Bisericii Catolice În Germania de Vest postbelică: cum regiunile predominant protestante (Brandenburg, Prusia și Saxonia) se aflau acum În mâinile comuniștilor, catolicii reprezentau mai mult de jumătate din populația vest-germană. În Bavaria, unde conservatorii catolici formau majoritatea covârșitoare a electoratului, Uniunea Creștin-Socială (UCS) avea o impresionantă bază de putere locală, pe care a folosit-o ca să-și adjudece un loc permanent ca partener minoritar În guvernele de coaliție ale lui
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
recunoscuse Germania de Est. Relațiile Germaniei cu Europa de Est au fost efectiv Înghețate de-a lungul următorilor zece ani. Pe plan intern, pe lângă alocarea de resurse considerabile pentru a ajuta refugiații, prizonierii repatriați și familiile lor să se integreze În societatea vest-germană, guvernele anilor ’50 au Încurajat o abordare evident necritică a trecutului recent al Germaniei. În 1955, Ministerul de Externe a protestat formal Împotriva selecționării documentarului Nuit et brouillard (Noapte și ceață) de Alain Resnais la Festivalul de Film de la Cannes
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
are rădăcini istorice adânci În Germania. Deși acest fapt pare să confirme ideea că Germania postbelică suferea de amnezie colectivă, realitatea era totuși mai complicată. Germanii nu uitaseră, ci mai degrabă Își aminteau selectiv. De-a lungul anilor ’50, oficialitățile vest-germane au Încurajat o viziune reconfortantă despre trecut conform căreia Wehrmachtul se comportase eroic, iar naziștii reprezentau o minoritate ce fusese pedepsită cum se cuvine. Printr-o serie de amnistii, criminalii de război aflați În Închisoare au fost treptat eliberați și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
către evreii supraviețuitori a unei sume ce avea să atingă, de-a lungul anilor, 100 de miliarde de mărci. Prin acest acord, Adenauer și-a asumat un risc politic: Într-un sondaj de opinie din decembrie 1951, doar 5% dintre vest-germani admiteau că se simt „vinovați” față de evrei, iar alți 29%, că Germania era datoare cu o despăgubire față de poporul evreu. Restul respondenților erau Împărțiți În cei care considerau că numai cei „care făcuseră ceva” erau vinovați și trebuiau să plătească
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
situația În capital politic, reamintind electoratului cât de nestatornici sunt aliații Germaniei și cum el e singurul de Încredere În privința protejării intereselor naționale. Reînarmarea Germaniei nu a avut un sprijin intern foarte puternic În anii ’50, iar crearea unei armate vest-germane (Bundeswehr) În 1956, la doar unsprezece ani după Înfrângere, nu a stârnit prea mult entuziasm. Adenauer a avut o poziție ambiguă, insistând - cu o sinceritate moderată - că nu făcuse decât să răspundă presiunii internaționale. Una dintre reușitele Mișcării pentru pace
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a avut o poziție ambiguă, insistând - cu o sinceritate moderată - că nu făcuse decât să răspundă presiunii internaționale. Una dintre reușitele Mișcării pentru pace (sprijinită de sovietici) de la Începutul anilor ’50 fusese aceea că izbutise să-i convingă pe mulți vest-germani că țara lor ar fi putut obține atât reunificarea, cât și garanții de securitate dacă s-ar fi autodeclarat „neutră”. La Începutul anilor ’50, mai mult de o treime din germanii chestionați În sondajele de opinie optau pentru o Germanie
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
l-a exploatat cu măiestrie În eforturile sale de a Îndepărta Bonnul de prietenii americani. Conform lui de Gaulle (În aceeași conferință de presă din 14 ianuarie 1963 la care spusese „Non!” candidaturii Marii Britanii la CEE), el „simpatiza” cu aspirațiile vest-germane spre un statut nuclear. În săptămâna ce a urmat avea să transforme „simpatia” Într-un Tratat de Prietenie Franco-Germană. Dar, cu toate surlele și trâmbițele, tratatul era lipsit de substanță. Schimbarea de orientare a lui Adenauer a fost dezaprobată de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ein grosses Volk! („Trăiască prietenia franco-germană! Sunteți un popor măreț!”), adăugând către un adjutant: „Dacă ar mai fi un popor măreț, nu m-ar aclama chiar așa”. În orice caz, oricât de reci ar fi fost relațiile bilaterale, nici un lider vest-german n-ar fi Îndrăznit să rupă relațiile cu Washingtonul pentru o iluzorie alternativă franceză. Cu toate acestea, intrigile lui Adenauer din politica externă erau menite să rezoneze cu un sentiment profund de nemulțumire față de inevitabila subordonare a Germaniei față de SUA
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
se supuseseră orbește unor ordine imorale, germanii au convertit astfel obediența sârguincioasă dintr-un defect Într-o virtute națională. Cum puțini și-ar fi imaginat cu un deceniu Înainte, efectul zguduitor al Înfrângerii și ocupației ulterioare i-a făcut pe vest-germani să accepte o democrație impusă din afară. În loc de „devotamentul pentru conducători” pe care Heine Îl observase la poporul german cu un secol În urmă, germanii anilor 1950 și-au atras respectul internațional printr-un devotament la fel de sincer față de eficiență, detaliu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
lor lumești sunt distruse de o neatenție: o scăpare la țeava de gaze (sic) din bucătăria lor ultramodernă. Pe fundal, radioul aclamă isteric victoria Republicii Federale la campionatul mondial de fotbal din 1954. Pentru Fassbinder și tânăra generație de contestatari vest-germani, noile calități ale noii Germanii din noua Europă - prosperitate, compromis, demobilizare politică și angajamentul tacit de a nu trezi fantomele memoriei naționale - nu puteau masca vechile defecte. Erau vechile defecte, Într-o formă nouă. IXtc "IX" Iluzii pierdutetc "Iluzii pierdute
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
acești ani. În 1965, hrana și Îmbrăcămintea reprezentau doar 31% din cheltuielile de consum În Marea Britanie; În 1980, media pentru nordul și vestul Europei era mai mică de un sfert. Oamenii aveau bani disponibili și Îi cheltuiau. În 1950, comercianții vest-germani au vândut 900.000 de perechi de ciorapi de damă din nylon (articolul de „lux” emblematic din anii de după război). Patru ani mai târziu, În 1953, s-au vândut 58 de milioane de perechi. Pentru produsele tradiționale, revoluția În cheltuirea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
bursele Fulbright. În unele locuri - cu deosebire Republica Federală Germană - consecințele au fost serioase: Între 1948 și 1955, 12.000 de germani au fost aduși În America pentru șederi prelungite de o lună sau mai mult. O generație Întreagă de vest-germani a crescut În umbra militară, economică și culturală a Statelor Unite; Ludwig Erhard se descria cândva pe sine drept „o invenție americană”. Dar este important să subliniem că acest tip de influență și exemplu american a depins curios de puțin de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
locale, toată Europa de Vest (filmele americane și produsele etalate de ele nu se găseau În Est). Era o parte dintr-un fenomen mai amplu. Temele filmelor americane obișnuite - science-fiction, povești polițiste, western - au fost aclimatizate În versiuni europene stilizate. Milioane de vest-germani au aflat despre cowboy din romane ieftine scrise de autori locali care nu fuseseră niciodată În America; În 1960, numai În RFG se vindeau anual 91 de milioane de romane „western” de limbă germană. Al doilea personaj de desen animat
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
mine - supraviețuise intactă. Cu toate acestea, la Începutul anilor ’60, Republica Federală era forța motrice a Europei, expansivă și prosperă, În timp ce Marea Britanie era Întârziată și neperformantă, cu o rată de creștere mult În urma celorlalte țări occidentale 1. În 1958, economia vest-germană era deja mai prosperă decât cea a Marii Britanii. În ochii multor observatori, Regatul Unit avea toate șansele să devină oaia neagră a Europei. Sursele acestei răsturnări ironice de situație sunt instructive. Premisa „miracolului” economic german al anilor ’50 a fost
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
așa cum făcuseră naziștii Înainte, alimentându-i În primii ani cu Împrumuturi preferențiale și Încurajând nucleul pieței bancare care a furnizat prompt capital pentru investiții companiilor germane. În cazul Volkswagen, startul s-a dat din 1945. Ca mare parte din industria vest-germană postbelică, Volkswagen a beneficiat de toate avantajele unei economii cu piață liberă - mai ales de o cerere crescândă pentru produsele sale -, fără a suferi dezavantajul competiției sau al costurilor de cercetare, dezvoltare și retehnologizare. Compania primise resurse inepuizabile Înainte de 1939
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Înregistra un divorț la 58 de căsătorii, patruzeci de ani mai târziu proporția era de unul la trei. Reformele liberale și liberalizante din Anglia anilor ’60 au fost aplicate În tot nord-vestul Europei, Însă la distanțe variabile În timp. Social-democrații vest-germani conduși de Willy Brandt au introdus schimbări similare spre sfârșitul deceniului și În anii ’70, stânjeniți mai puțin de lege sau precedent cât de ezitările partenerilor de coaliție - mai ales liber-democrații, liberali În probleme economice, dar conservatori În cele sociale
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a se limita la cei 23 de acuzați (22 de membri SS și un șef de lagăr). În 1967, Alexander și Margarete Mitscherlich au publicat studiul extrem de influent Die Unfähigkeit zu trauen (Neputința de a jeli), afirmând că recunoașterea oficială vest-germană a răului nazist nu a fost Însoțită de o autentică asumare individuală a responsabilității. Intelectualii vest-germani au Îmbrățișat ideea cu Însuflețire. Scriitori, dramaturgi și cineaști consacrați - Günther Grass, Martin Walser, Hans-Magnus Enzensberger, Jürgen Habermas, Rolf Hochhuth, Edgar Reitz, toți născuți
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]