5,132 matches
-
minunilor, își redobândește libertatea pierdută. La această margine de lume populată de fantome se ivesc, în sfârșit, spectatorii așteptați - Uriașii munților. Un pâlc de călăreți bizari intră în scenă făcând un zgomot asurzitor, în acordurile unei muzici „aproape sălbatice”. Strigăte răsună de pretutindeni, vacarmul ia proporții apocaliptice. În fața lor, în fața acestor făpturi telurice care amintesc de primele generații mitologice, „ai zice”, observă Cromo, „că asiști la năvala unei hoarde barbare”. Cum am putea să nu apropiem tabloul final din Uriașii munților
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
sens, o ciudată relatare a lui Fotios (istoric bizantin din vremea lui Septimius Sever) despre apariția la poalele muntelui a unui betil 1 însuflețit, semănând cu un rotocol de foc ce-și schimbă mereu forma și culoarea și din care răsună voci cu timbru oracular. Un veritabil colossos aniconic care se mișcă și vorbește... Iar lui Artaud îi pasă prea puțin dacă istorisirea bizantinului este sau nu o născocire, căci legendele (ca și „feeriile” shakespeariene sau ca și poveștile cu personaje
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
momente de imobilitate absolută. În ultimul act din Sonata, mișcarea se va reduce la maximum, actorii se vor deplasa ca niște oameni care și-au pierdut memoria și abia în final, în secvența „invocației către moarte”, va fi nevoie să răsune „o voce plină, cu inflexiuni bogate, o voce omenească”. Tensiunea dintre inert și viu se menține astfel până la capăt. Importanța manechinului ca dublu al actorului capătă deja, în proiectul lui Artaud, accente kantoriene. Pentru finalul celui de-al doilea act
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
mistic al corpurilor”, în acel moment când „războinicii intră în pădurea mentală prinși în vârtejul spaimei” și când o imensă tresărire, o rotație parcă magnetică „ce dă impresia că s-ar prăbuși meteori animali sau minerali” pune stăpânire pe ei, răsună o muzică bizară, „evocatoare a unui spațiu nedefinit, unde pietricele fizice par a înceta să se mai rostogolească”. Cum am putea să nu auzim aici ecourile, repetate la nesfârșit, ale tensiunii dintre dublu și piatră, ecourile peste timp ale tragediei
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
o anumită materialitate: „Credința într-o materialitate fluidă a sufletului este indispensabilă meseriei de actor”. Actorul trebuie „să vadă ființa umană ca pe un Dublu, ca pe acel Kha al Îmbălsămaților din Egipt, ca pe un spectru etern dinăuntrul căruia răsună forțele afectivității”. „Asupra acestui dublu acționează teatrul, asupra acestei efigii spectrale pe care o construiește și o modelează și care, ca toate spectrele, are o memorie veșnic vie și o existență nepieritoare.” Corpuri redevenite capabile să provoace apariția dublului, să
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
tehnicile cel mai frecvent utilizate și vom da exemple de companii care utilizează aceste tehnici.” Explozia bulei tehnologice în 2000 și 2001 și scandalurile financiare de la WorldCom, Enron, Vivendi, Parmalat și Tyco au făcut ca în literatura de specialitate să răsune mai mult decât oricând scrieri despre contabilitatea creativă. J.E. McEnroe (2007)<footnote McEnroe J.E., „Individual Investors’ Perceptions Involving the Quality and Usefulness of Audited Financial Statements”, Advances in Public Interest Accounting, Vol. 13, 2007, pp. 63-79. footnote> arată că astfel
Contabilitate creativă – de la idee la bani. Cu exemple practice by Adriana-Sofia Dumitrescu () [Corola-publishinghouse/Science/223_a_173]
-
și ranița mică pe spate, cu părul de culoarea grâului copt Împletit În două cozi, picioarele lungi și zvelte ascunse În blugi, tenișii albi sub care scrâșneau pietricele În care mortierele spărseseră șoseaua. Pe măsură ce se apropiau de front și bătălia răsuna mai aproape, pasul Îi părea mai viu și mai ferm, de parcă se străduia pe neștiute să ajungă la vreme la Întâlnirea inevitabilă care o aștepta peste trei zile pe șoseaua ce ducea la Borovo Naselje. Urcând pe costișa care Îi
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
să mai Încerce, Faulques admirase fresca aceea enormă aproape o jumătate de oră, trântit pe spate pe o bancă lângă Olvido, până Își Întipărise În memorie toate amănuntele. Și am văzut asta Înainte, a spus deodată, iar glasul i-a răsunat În ecoul boltei pictate. Am fotografiat-o de multe ori, și niciodată n-am putut obține o imagine care s-o exprime cu atâta precizie. Uită-te la fetele astea. Bărbatul care ucide și moare, supărat, orb, legat de dușmanul
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
Încă Încă șiroind pe el, a intrat În peisajul nocturn cu pași lungi și molcomi, cu mâinile ude În buzunare, pe când briza mării Îi răcorea fața și torsul gol, iar greierii, asurzitori, chicoteau prin tufe și pădurici Întunecate. Zgomotul resacăi răsuna jos, printre pietrele golfului invizibil. S-a dus spre buza falezei - s-a oprit puțin mai Înainte, precaut, Încă orbit de strălucirea reflectoarelor halogene - și a stat acolo până când retina i s-a obișnuit cu Întunericul, privind licărul Îndepărtat al
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
mai fi niciodată alt război ca ăsta, spusese melancolic și surâzând ciudat. Îl sărutase pe obraz, repetase „niciodată” În șoaptă și plecase În urma ostașilor pe când, printre toate siluetele ce păreau suspendate pe mantaua de ceață care acoperea malul, Începeau să răsune, Întâi unul izolat, apoi două-trei și, În fine, Înmulțindu-se În jur, trăgacele armelor, care ciocăneau. Tonuri portocalii și aurii se insinuau pe cer, spre răsărit, când intraseră până la brâu În apă, trecând peste molozul podului cu ajutorul frânghiilor montate Întreaga
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
E mai mult o chestiune de imaginație decât de optică, zisese. Apoi tăcuse, uitându-se la locul acela sumbru, ținând camera foto deschisă În mâini, cu rollfilmul pe jumătate Încărcat. Închisese zgomotos capacul motor de arrast a obiectivului, făcuse să răsune antrenarea automată și Îi zâmbise lui Faulques distrată, ca și cum tot ce avea atunci În minte ar fi fost departe. Tipii ăia, adăugase brusc, Géricault și Rodin, aveau dreptate: numai artistul e cinstit. Fotografia e mincinoasă. Mai târziu, tot În acea
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
urmelor, gândea, ceea ce urma să se Întâmple se Întâmpla de patru sute cincizeci de milioane de ani. Era ceva la fel de comun ca viața și universul. Și era târziu pentru orice, a mai gândit. Mai ales pentru el. Vocea lui Markovic a răsunat stinsă, gânditoare. În loc să stea de vorbă, părea că-și exprima un gând cu glas tare. Farul și-a arătat iar conturul, În racursiu. Croatul se ridicase un pic. - Când am venit să te caut, domnule Faulques, Îmi spuneam că o să
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
intervine mai întâi ca supraveghere prealabilă, iar tehnicile ei, deși variate, urmăresc toate același scop: să înăbușe în fașă germenii capabili a suscita acele reacții colective pe care Puterea dorește să le evite. Cuvintele dramaturgilor sunt supravegheate încă înainte de a răsuna pe scenă. Nici o societate totalitară nu s-a privat de un asemenea exercițiu, care se realizează, în mod simptomatic, pe baza acelorași interdicții, oricare ar fi ideologia de la care se revendică puterea. Toate dictaturile detestă aceleași abateri față de normele în
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
dumnezeu; căci, dacă n-ar mai exista nici unul, pe cine ar putea el fi gelos?”33. În HA34, avortonul pocit al Sophiei devine trufaș de cum deschide ochii și se laudă: „Eu sînt Dumnezeu și nu există nimeni În afară de mine!” „Atunci răsună de sus o voce, a autorității supreme, rostind: «Te Înșeli, Samael!» - adică, «Dumnezeu al Orbilor». Iar el zice: Dacă mai există cineva, pe lîngă mine, să se arate!» și pe dată, Sophia Întinde degetul, introducînd lumină În Materie”. 3. Crearea
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
putere (8); natură (5); sperietură (5); groază (4); neliniște (4); vreme (4); înfricoșător (3); scînteie (3); strașnic (3); alb (2); bubuitură (2); Dumnezeu (2); frumos (2); furie (2); grozav (2); înspăimîntător (2); mare (2); noapte (2); nor (2); pește (2); răsună (2); speriat (2); vara (2); zgomotos (2); afară; ascuns; așteptare; aur; bate; bine; bum-bum!; bum!; cal; calm; creion; drum; durere; eliberare; fior; forță; frică, plăcere; fricos; fulgere; furtuna; gălăgios; gîndire; groaznic; iarbă; Ilie; instant; interesant; înfricoșare; înfricoșător; întunecare; liniște; lumina
[Corola-publishinghouse/Science/1496_a_2794]
-
glas; glas ridicat; greu; imaginară; interiorul meu; intonație; încîntare; îngrozitoare; joasă; limbă; liniște; lume; melodioasă; melodios; mirare; mirifică; mister; muzicală; moarte; multe; muzicalitate; nădejde; neauzită; nervoasă; nevoie; oameni; odihnă; oratorie; pace; părere; pedeapsă; pisica; plăcute; popor; poveste; prietenoasă; profesor; puternic; răsună; răsunător; răsunet; reacție; rece; recunoaștere; scenă; scumpă; sensibilitate; sfat; simț; slabă; slavă; solfegiu; spirit; spune; stranie; striga; strigă; suavitate; susul; șoapte; tăcere; taină; talentat; televizor; timbru vocal; timid; tonalitate; trai; uimitoare; undă; ușor; viață; vorbărie; vorbește; vorbi; a vorbi; vorbire
[Corola-publishinghouse/Science/1496_a_2794]
-
sămânța oricărei rugăciuni” (II, 295). La el, deznădejdea e legată chiar de neputința de a-l găsi pe Dumnezeu, de sentimentul vidului. Strigă la un moment dat: „Puteri ale cerului! Tânjesc după vremea când puteați fi invocate, când strigătul nu răsuna în vid, când vidul însuși încă nu exista!” (I, 23). Altundeva, i se adresează direct lui Dumnezeu spunând „Doamne!”, pentru ca imediat, în paranteză, să comenteze, detașându-se: „De-aș putea descrie cu exactitate starea în care ne aflăm când scoatem
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
integrat în cotidian, ca remediu al uitării, înstrăinării sau al destrămării lăuntrice: "Acolo-n vale, la pârâu, / Spală mândra dorul meu; / Tot îl spală și-l albește / Și-n izvor îl limpezește, / Tot pe mine mă iubește. "173; Auzi cum răsună valea / Și mândra cântându-și jalea; Auzi cum sună izvoru / Și mândruța-și cântă doru: / Turturică de pe baltă, / Vină, puică, și te scaldă, / Că apele s-o-ncălzit, / Dorurile s-o-nvăluit. / Leagă doru-ntr-o năframă / Și-i dă drumul pe Suceavă, / Și-i dă
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
fost la furat, încheiată, după cum știți, cu vizita mea la miliție. A fost atunci și nebunia cântecului pe bulevard, când mulți dintre noi, aburiți după o halbă de bere, am pornit în noapte cântând, culmea, un cântec rusesc ce îmi răsună și acum în urechi: ”Prosciai libimâi gorod”. Era perioada când încă mai trăia Stalin. A fost ultima noapte lipsită de griji.... Imi amintesc cum în vara lui 1952 facultățile organizau, înainte de examen, acele cursuri de pregătire pentru candidați. Mă gândeam
NU PUNE, DOAMNE, LACÃT GURII MELE by Servilia Oancea () [Corola-publishinghouse/Science/1835_a_3165]
-
grele decât cele pe care eu le-am trecut. Deși știam că Mihai Eminescu spunea: „ceea ce istoria nici unui popor din lume n-a scuzat vreodată e lașitatea”. Ii iubesc pe timișoreni pentru că n-au fost lași. Din piepturile lor a răsunat atunci sublimul îndemn: -“Vom muri și vom fi liberi!” Poate din acest motiv, după 1990, când vremurile mi-au permis, m-am angajat să sprijin, măcar în ceasul al doisprezecilea, atât cât pot, libertatea cucerită în 22 decembrie 1989 și
NU PUNE, DOAMNE, LACÃT GURII MELE by Servilia Oancea () [Corola-publishinghouse/Science/1835_a_3165]
-
I. Drăgănoiu un romantic. Și în al doilea ciclu al volumului, "Duhul amforelor", marile plecări deslușesc același sentiment al incertitudinii acestora: Când am plecat în zorii zilei/ Mă legănam în șa incert... Erau câțiva singur eram/ drumul făcându-l să răsune". Ion Drăgănoiu reușește să fie autentic atunci când îmbrățișează două fapte existențiale: chemarea depărtărilor, a drumurilor confuze, și umbrele, care sunt niște întrupări alegorice ale existenței: astfel văzutele se micșorează, din sunete ceva rămâne în urechi, multul și nimicul devin egale
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
un cumplit infern dantesc se constituie ca o componentă a existenței noastre: "Unul după altul gâfâind/ cară un munte spre celălalt/ La noi se opresc din când în când,/ să ardă sicriele copiilor care-au murit pe drum". Întreaga noapte răsună ca o "țară pustie în care toate privighetorile/ au murit". Satul ardelean " În cumpăna fântânii/ tatăl meu răstignit,/ pârghie subțire e mama tânără/ înșurubată în brațele noduroase de lemn." Cu Ioan Alexandru descindem într-un univers propriu mai ales poeziei
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
locală e o metonimie, acea figură poetică mobilizează un singur element pentru a evoca un ansamblu: la partie pour le tout! Partea pentru tot... amprenta pentru o reprezentație! Memoria mea e metonimică! Din Meșterul Manole a lui Alexa Visarion, îmi răsună încă și azi în urechi zgomotul agitat al acelei înălțări febrile, executate sub ochii noștri, a unui zid făcut din planșe de lemn, echivalentul mănăstirii...atunci cadrul scenei se închidea progresiv și în gesturile precipitate recunoșteam dăruirea până la moarte a
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
zgomotul agitat al acelei înălțări febrile, executate sub ochii noștri, a unui zid făcut din planșe de lemn, echivalentul mănăstirii...atunci cadrul scenei se închidea progresiv și în gesturile precipitate recunoșteam dăruirea până la moarte a meșterilor și a lui Manole... Răsună și acuma în mine furia construcției, retrăiesc agitația zidarilor, căci teatrul, în prezența mea, devenea metafora vie a sacrificiului pentru creație. A devoțiunii dincolo de viață și moarte. Nu auzeam un discurs, ci eram martorul unui act. De câte ori mă gândesc la
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
săbii. ...mesaj dramatic din România îndepărtată ce-mi parvenea avându-l pe Alexa așezat lângă mine, urmărindu-i filmul. Un moment de afecțiune complice și exaltată. O însângerare... o răscumpărare. Pe de o parte mă tulbura cruzimea acestei istorii care răsuna în privitorul ce eram ca o reverberație de acolo, din lumea părăsită dar definitiv conservată a țării, iar pe de alta mă bucuram să-l regăsesc pe Ștefan Iordache al cărui admirator pasionat n-am încetat să fiu. După-amiază rămasă
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]