KorAP: Find »[drukola/base=tăcut & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...149 150 151 ...276 >

6,881 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389

Valerius stătea ghemuit într-un colț, într-o încăpere îngustă ce mirosea a moarte. Trupul îi fusese chinuit, iar fața îi era umflată. Când Antonius se apropiase de el, îi aruncase o privire teribilă, fără să-i adreseze un cuvânt. Tăcut, își lăsase capul pe brațe. Antonius înălță capul, oftând. Contemplă umbrele lungi ale copacilor pe pajiște, tufele de arcoantus pline de flori albastre. Totul în jurul lui răspândea atâta seninătate... O rază de soare se strecură printre frunzele platanului și îi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
bine pe Valerius și știu că ar putea ajunge un luptător extraordinar. Dar tu știi că m-am retras aici ca să fiu departe de Ludi și de spectacolele pline de cruzime. Începu să mănânce. Până la sfârșitul mesei, cei doi rămaseră tăcuți, aruncându-și din când în când câte-o privire. — Vino cu mine, zise Proculus în cele din urmă. Coborâră în liniște scările spre gymnasium, unde mai mulți tineri se antrenau în atletica grea. Unii se antrenau la korykos, sacii mari

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
pământ cu un geamăt de durere, bătând de mai multe ori cu palma piciorul adversarului - se recunoștea învins. Proculus se așeză pe zidul mic ce înconjura palestra și îi făcu semn lui Antonius să vină lângă el. Rămase o vreme tăcut, privindu-i pe atleți. În cele din urmă i se adresă lui Antonius pe tonul maestrului care trebuie să instruiască un discipol neascultător. — Dictatorul vostru, Lucius Cornelius Silla, a introdus întrecerile astea grecești în amfiteatrele Romei, în deschiderea luptelor de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
cuprins de mânia sacră, înfruntase de unul singur douăzeci de dușmani. Revăzu chipul lui Vitellius; furia și ura se redeșteptară. — Eu răspund violenței cu violență, zise cu glas scăzut. Dar nu știu cum să te conving să-l ajuți pe fratele meu. Tăcut, Proculus întinse o mână și luă sacul lui Valerius. Îl deschise și scoase, pe rând, instrumentele chirurgicale, micile vase sigilate, fașele, săculeții de pânză cu plante mărunțite, carnețelul în care Valerius nota noutățile din arta medicală pe care le afla

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
de râs în fața publicului când îl va pune pe divinul său Skorpius să lupte cu un laș idiot ca mine? Vrei ca toată arena să-l insulte pentru că le oferă oamenilor o luptă de tot râsul? Manteus rămase o vreme tăcut, cu brațele încrucișate, privind încruntat iarba. Valerius se sprijini de un măr și scutură puțin trunchiul, făcând să cadă câteva petale. O văzu pe Velunda în lumina soarelui, venindu-i în întâmpinare într-o zi de primăvară și ridicând brațele

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
care este indispensabilă în arenă? Violența e absolut necesară ca să înveți să fii curajos. Un gladiator care nu e violent este doborât. În clipa aceea îl văzură pe Rubrus apropiindu-se de alți începători, care așteptau în ploaie, nemișcați și tăcuți. — Mai trebuie să vă amintesc că sunteți secutores și că trebuie să alergați? Trebuie să alergați la adăpostul scutului, trebuie să-l prindeți pe rețiar, care aleargă în fața voastră ca un dansator cretan în fața taurului. Rețiarul vă va lovi cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
să-l antrenez. Dacă Valerius este învins și moare în arenă, mânia lui Antonius are să se reverse nu asupra ta, ci asupra mea, pentru că n-am reușit să fac din fratele lui un învingător. Ai înțeles? Manteus rămase multă vreme tăcut, privindu-și mâinile. — Care-i partea ascunsă a ofertei pe care mi-o faci și care ar trebui să mă umple de ușurare? De ce faci asta? întrebă, privind neliniștit chipul impasibil al lui Proculus. O faci pentru Valerius? Pentru mine

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
ascuțim la maximum capacitățile... Și nu mă refer doar la cele fizice. 30 Când intrară în cantina aglomerată, toate glasurile amuțiră. Proculus schiță un gest de salut, privind chipurile acelor sclavi obligați să poarte veșminte de eroi. Gladiatorii îl priveau tăcuți. Toți auziseră vorbindu-se despre el, iar unii îl cunoșteau. Cu toții știau că Valerius, cel care atentase la viața lui Vitellius, în scurtă vreme avea să lupte în arenă la Cremona. Proculus era singura lui speranță. Numai el putea să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
și privea mâinile, uimit. — Par diferite. Înainte să încep antrenamentul nu erau așa. Parcă ar fi niște clești. Cu mâinile astea, chiar dacă m-ar fi ținut o sută de oameni, aș fi reușit să-l sugrum pe Vitellius. Proculus rămase tăcut; încerca să aprindă lampa. — Cum te simți? îl întrebă în cele din urmă pe Valerius, așezându-se în fața lui. — Nu mai simt nici oboseala, nici foamea. — Regimul pe care l-ai urmat și disciplina corpului îți dau energii nebănuite. Dar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
de durere continuă, pe care n-o mai percepi, pentru că te-ai obișnuit. Ești pregătit pentru arenă, Valerius. Ești pregătit să urmezi drumul care te va duce la ținta ta. — Nu mi-e teamă că voi muri. Rămaseră multă vreme tăcuți. Valerius scrută chipul maestrului. — Am auzit că de câteva zile Manteus a interzis pedepsele și torturile, așa cum i-am cerut. Tu l-ai convins s-o facă? — Nu cred. Ce surprize mai ai pentru mine, maestre? — Câteva zile de antrenament

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
întoarse cu fața la perete și în scurt timp adormi. Valerius își legă în jurul șoldurilor perizomul de lână albastru-deschis cu fire aurii, care în spate era scurt, ajungându-i imediat sub fese, iar în față avea formă triunghiulară. Văzu că Flamma, care, tăcut, își examina cu atenție echipamentul, purta un perizom roșu. Flamma îi aruncă o privire scurtă, gravă. Valerius își întoarse privirea și continuă să se îmbrace. Își sprijini piciorul stâng pe bancă și-și puse jambiera de piele, care îi ajungea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
ce le promitea viața după moarte. Plecându-și capul, Antonius închise ochii, pentru a se reculege. Unul după altul, soldații din drapelul care îl escorta pe legatul Legiunii a șaptea veniră lângă el, la umbra fagilor de la marginea pădurii. Rămaseră tăcuți, contemplând orașul îndepărtat și gândindu-se la zeul care voia ca ei să fie eroi. — Acolo e, zise Antonius, arătând spre corturile ce se zăreau în depărtare, albe, la marginea câmpiilor arse de secetă. Acela este castrul Legiunii a treisprezecea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
privind nisipul. — Nu ucid, răsună glasul lui Valerius. Se întoarse cu spatele și străbătu arena obosit, amețit de strigătele mulțimii, care îi aclama pe el și pe împărat, confundând învingătorii cu învinșii. În pulvinar, Vitellius și cei din jurul său rămăseseră tăcuți. Nimeni nu îndrăznea să spună ceva, nici măcar Flavius Sabinus. Allius Cerpicus, comandantul pretorienilor, își croi drum spre balustradă și se aplecă spre urechea lui Vitellius. — Iartă-mă, Vitellius. Acum vin de la palat. Am vorbit cu unul dintre mesagerii noștri, care

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
imediat pe vitellieni și a învins. A ocupat toată Umbria, Etruria și, spre apus, Picenum. Ținutul italic e împărțit în două de Appenninus. Spre miazănoapte, toate teritoriile sunt ale noastre. Mai jos de Appenninus stăpânește tot Vitellius. Rămaseră o clipă tăcuți. Caecina și Valens, trufașii generali ai lui Vitellius, ieșiseră din scenă. Lanțul muntos îi despărțea pe flavieni de vitellieni. — Și Mucianus? întrebă deodată Antonius. — A ajuns în Pannonia și i-a învins pe dacii care atacau granițele noastre de pe Danubius

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
în forță... Când ajungem de partea cealaltă, ne croim drum spre Roma. Antonius strânse mâna prietenului său. — Vom trece peste Appenninus repede, până la calendele lui decembrie. Se ridică și se duse să aprindă lampa de pe micul altar al Manilor. Rămase tăcut o vreme, apoi se întoarse spre Arrius. Cât va trebui să plătim pentru vina asta? Foarte mult, Antonius. Îmi doresc să pot plăti împreună cu tine. 39 După victoria asupra lui Antonius și a Cleopatrei, împăratul Augustus adusese la Brixia o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
Roma. Doi soldați călare își făcură apariția dinspre miazăzi, ducând însemnele care arătau că erau ambasadorii lui Vitellius, și se îndreptară spre tabăra flavienilor. După scurt timp, fură conduși în cortul Pretoriului, unde Antonius Primus și Arrius Varus îi primiră tăcuți. La un semn al lui Antonius, cei doi se așezară. Băură vinul pe care li-l oferi un soldat și mâncară pâine și năut. Nimeni nu scotea o vorbă. Antonius îl recunoscu pe cel cu părul alb și creț: era

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
e un semn bun? Nu înseamnă oare că zeii i-au întors spatele? Iar când a săvârșit sacrificiul în cinstea zeilor, taurul a ieșit din altar și a fost ucis în timp ce fugea. E un semn nafast, după cum bine știți. Rămase tăcut, apoi se așeză, fixându-i pe cei doi ambasadori, care îl priveau muți. — Deci? întrebă după câteva clipe. De ce-ați venit? Vinicius Crulpus îi făcu un semn lui Allius Cerpicus. Acesta își drese glasul și îl privi pe Antonius

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
viziuni, în lumea asta plină de zeități. Și mai există oameni care omoară, fură, siluiesc și mint, dar continuă să fie în legătură cu lumea supranaturală deoarece fac apel la demoni răi. Dar eu mă refer la cu totul altceva. Marcus asculta tăcut, privindu-l încruntat. Valerius se așeză pe băncuță. „Da, gândi, așa e.“ Înălță capul și se uită la Marcus. Puterea ce izvorăște din conștiința curată îmi îngăduie să percep armonia cerului de deasupra capului meu și legea morală pe care

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
pe Flavius Sabinus și Quintius Atticus, puși în lanțuri. Capitolium-ul continua să ardă. Soldații se opriră în fața lui Vitellius și îl aclamară ca învingător. Mulți îi insultau pe cei doi prizonieri. Unii ridicară săbiile, gata să-i ucidă. Vitellius rămase tăcut, cu mâinile în șolduri, uitându-se cum soldații îi omorau pe prefectul Romei și pe consul, cărora apoi le tăiară capetele. Vitellius făcu semn ca trupurile celor doi să fie duse de acolo. Urcă treptele ce duceau la palat și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
îl așteptau două persoane. Calvia Crispinilla, înfășurată într-o mantie de blană, privea flacăra micuță din fața altarului Manilor. La masă stătea un bărbat care ținea în mână un pergament. Îl privi grav pe Antonius, care se îndrepta spre Calvia. Ascultă tăcut discuția celor doi. — O să pun pe cineva să te însoțească înapoi la Perusia, spuse Antonius pe un ton sever. Ai fost imprudentă. Aici femeile nu au ce căuta. În plus, îți aduc aminte că femeile nu sunt primite în taberele

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
mine? De ce stă la adăpost, fără să riște? — Te trimite pe tine înainte. El va veni în urma ta, să culeagă laurii victoriei. Va face orice ca să-l întoarcă pe Vespasianus împotriva ta. Auzind acele cuvinte, bărbatul așezat la masă încuviință, tăcut. — Și ce-ar trebui să fac? întrebă Antonius nervos. Ar fi trebuit să atac imediat Roma... Poate aș fi reușit să-l salvez pe Flavius Sabinus și Capitolium-ul. Dar, din cauza Saturnaliilor, armata mea a rămas pe loc o zi întreagă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2296_a_3621

printre ei, în starea lui obișnuită de stupoare vegetativă. Orașul specula din plin drama. Vecinii veneau regulat să afle vești și toți își declarau sus și tare sprijinul în drum spre piață și la întoarcere. În unele locuri există oameni tăcuți, ce rostesc cuvinte puține, dar în împrejurimile Shahkot-ului aceștia erau o excepție extrem de rară. Oamenii își vizitau adesea prietenii și, când îi vizitau, vorbeau tot timpul, astfel că o mare cantitate de informații trecea dintr-o parte în alta, ajungând

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2296_a_3621]
e rușine, spuse ea cu amărăciune. — Hai, vino jos, Sampath, te rog, exclamă bunică-sa. O să ți se facă rău acolo sus. Uite ce față palidă și trasă ai! Mai bine te ducem imediat la doctor. Și totuși, el rămase tăcut. Privindu-și fiul, Kulfi își simți trecutul revenind în viteză, învăluind-o în amintirea unor vremuri când era tânără, când mintea-i era plină de cotloane întunecate, când gândurile îi erau profunde și veneau din adâncuri și nu puteau fi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2296_a_3621]
la care ei înșiși au picat în gimnaziu. Nu trebuie să fie șchioapă. Trebuie să meargă delicat, cu pași mici pe sub sari. Să nu facă pașii mari și nici să nu dea din picioare ca un cal. Trebuie să stea tăcută, cu genunchii strânși. Trebuie să vorbească puțin, ca să arate că poate, dar nu prea mult. Trebuie să spună un cuvânt, poate două, după ce a fost conjurată și implorată de câteva ori: — Doar câtva propoziții. Doar o propoziție. Mama ei trebuie

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2296_a_3621]
să fie grasă. Trebuie să fie durdulie în mod plăcut, cu șolduri late și sâni mari, dar cu talie mică. Deși generoasă și bine-crescută, fata asta trebuie să fie econoamă, genul care nu irosește averea familiei. O fată care, deși tăcută, să poată să strige cu glas tare prețurile legumelor și să se târguiască abil cu toți vânzătorii, să le recunoască toate trucurile murdare și să le dea în vileag. Discuțiile despre soț și despre copii trebuie s-o jeneze și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2296_a_3621]