37,872 matches
-
pe care omul îl poate oferi lui Dumnezeu este durerea”<footnote ARHIMANDRITUL IOANNIKIOS, Patericul atonit, Traducere de: Anca Dobrin și Maria Ciobanu, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, p. 408. footnote>. O sumedenie de sfinți care au răbdat supliciile bolii nu se plângeau de această dureroasă stare, ci își exprimau convingerea că dacă omul ar ști cât de folositoare sunt suferințele pentru suflet, le-ar primi ca pe cele mai mari daruri. În Patericul egiptean, se relatează despre un bătrân care „adeseori pătimea
Mitropolia Olteniei by Liviu PETCU () [Corola-publishinghouse/Science/175_a_169]
-
le-ar primi ca pe cele mai mari daruri. În Patericul egiptean, se relatează despre un bătrân care „adeseori pătimea Și se îmbolnăvea. Și s-a întâmplat într-un an să nu se îmbolnăvească Și s-a întristat cumplit Și plângea, zicând:<<M-a părăsit Dumnezeu Și nu m-a cercetat!>>”<footnote Patericul ce cuprinde în sine cuvinte folositoare ale Sfinților Bătrâni, Ediție îngrijită de Pr. Petru Pleșa, Alba Iulia, 1999, p. 479. footnote>. Însă nu doar călugării îmbunătățiți duhovnicește și
Mitropolia Olteniei by Liviu PETCU () [Corola-publishinghouse/Science/175_a_169]
-
Sau împlinit trei ani și nu m-am îmbolnăvit nici eu, nici vreunul dintre slujitorii mei, nici vreunul din casa mea și cred că Dumnezeu Și-a întors fața de la mine din cauza păcatelor pe care le-am făcut. De aceea plâng, ca să mă cerceteze repede Dumnezeu pe măsura milostivirii Sale>>. Surprins de un așa suflet înțelepțit, am făcut rugăciune pentru ea și am plecat dând slavă lui Dumnezeu”<footnote Pagini necunoscute de Pateric, Traducere: Cristina Dogaru, Editura Cartea Ortodoxă, Galați, 2011
Mitropolia Olteniei by Liviu PETCU () [Corola-publishinghouse/Science/175_a_169]
-
cele mai multe pătrate ale tablei politice de șah, una după alta și, câteodată, simultan: un anarhist, stângist, ostentativ sau deghizat marxist, nihilist, explicit sau cripto antimarxist, tehnocrat în serviciul gaullismului, un nou liberal ș.a.m.d. Un profesor american s-a plâns că un cripto-marxist ca mine a fost invitat în Statele Unite, și am fost denunțat de către presa din țările est-europene ca un complice pentru disidenți. Niciuna dintre aceste descrieri nu este importantă prin ea însăși; luate împreună, pe de altă parte
Foucault, cunoaşterea şi istoria by Lucian-Mircea Popescu [Corola-publishinghouse/Science/1446_a_2688]
-
care pe drept a dezlănțuit-o asupra neamului nostru întreg (2Mac 7,33.37-38, sublinierea este personală). În același fel, Isus a crezut că Dumnezeu se mâniase pe poporul său pentru că i-a refuzat cuvântul. Observăm acest lucru când Isus plânge asupra Ierusalimului (Lc 19,41-44; Mt 23,37-39 = Lc 13,34-35) și în aluzia amenințătoare la păstorul din Zaharia 13,7 pe care Dumnezeu l-a doborât la pământ. Dacă Isus și-a prevăzut moartea, atunci ne putem întreba totodată
Ultimele zile din viaţa lui Isus : ce s-a întâmplat cu adevărat by Craig A. Evans, N. T. Wright () [Corola-publishinghouse/Science/101017_a_102309]
-
că trei femei au văzut unde a fost îngropat Isus și apoi s-au întors la mormânt duminică dimineața devreme (Mc 15,47; 16,1-4). Știau unde a fost îngropat Isus și știau unde să se reîntoarcă pentru a-l plânge lângă mormânt. Dar ar trebui să ținem cont că o povestire inventată despre îngroparea lui Isus i-ar pune cu siguranță ca martori principali pe bărbați, nu pe femei, care, în antichitatea târzie, nu se bucurau de o credibilitate prea
Ultimele zile din viaţa lui Isus : ce s-a întâmplat cu adevărat by Craig A. Evans, N. T. Wright () [Corola-publishinghouse/Science/101017_a_102309]
-
2.205). Filon ne pune la dispoziție, probabil, cea mai convingătoare expresie a sensibilității evreilor cu privire la această chestiune în povestirea imaginară a mâhnirii lui Iacob la vestea că fiul său, Iosif, a fost ucis și devorat de animalele sălbatice. Patriarhul plânge: „Fiule, nu moartea ta mă întristează, ci felul ei. Dacă ai fi fost îngropat (etaphes) în țara ta, aș fi fost mângâiat și aș fi vegheat și te-aș fi îngrijit pe patul tău de suferință; în timp ce mureai, ne-am
Ultimele zile din viaţa lui Isus : ce s-a întâmplat cu adevărat by Craig A. Evans, N. T. Wright () [Corola-publishinghouse/Science/101017_a_102309]
-
fost îngropat (etaphes) în țara ta, aș fi fost mângâiat și aș fi vegheat și te-aș fi îngrijit pe patul tău de suferință; în timp ce mureai, ne-am fi schimbat ultimul rămas bun, ți-aș fi închis ochii, aș fi plâns pe trupul tău care zăcea acolo, te-aș fi îngropat cu fast și n-aș fi lăsat deoparte niciunul dintre ritualurile obișnuite” (De Josepho 22-23). Cântarea funebră închipuită continuă să vorbească despre însemnătatea unei înmormântări cuviincioase: Dacă ai fi murit
Ultimele zile din viaţa lui Isus : ce s-a întâmplat cu adevărat by Craig A. Evans, N. T. Wright () [Corola-publishinghouse/Science/101017_a_102309]
-
mormânt când soarele răsărise” (Mc 16,1b-2). Dorința femeilor de a unge trupul lui Isus arată că aveau intenția de a-l jeli pe învățătorul lor chiar în mormânt, întrucât, în cazul criminalilor osândiți la moarte, era permis a-l plânge în privat. După cum am notat deja, miresmele erau necesare să parfumeze cadavrul ca să mascheze mirosul neplăcut. Când femeile s-au apropiat de mormânt se întrebau: „Cine ne va rostogoli piatra?” (Mc 16,3). Matei spune că, pentru a preveni mutarea
Ultimele zile din viaţa lui Isus : ce s-a întâmplat cu adevărat by Craig A. Evans, N. T. Wright () [Corola-publishinghouse/Science/101017_a_102309]
-
dea naștere la relatările evanghelice actuale. În lumea antică, nimeni nu punea la îndoială faptul că oamenii pot avea experiențe stranii, precum întâlnirea cu cineva mort. Cunoșteau la fel de multe ca și noi despre viziuni, spirite, visuri; știau că, dacă cineva plânge o persoană care abia a murit, pentru scurt timp poate avea impresia că i-a apărut cel dispărut. Nu e o invenție sau o descoperire modernă; astfel de cazuri se întâlnesc deseori în literatura antică, ce avea la îndemână un
Ultimele zile din viaţa lui Isus : ce s-a întâmplat cu adevărat by Craig A. Evans, N. T. Wright () [Corola-publishinghouse/Science/101017_a_102309]
-
de lavandă și chiar funigeii aceia unduind în văzduhul înmiresmat. N-aveam să îndrăznesc niciodată să-i vorbesc despre preștiința mea de copil. În cursul verii următoare, sora mea și cu mine am văzut-o într-o zi pe bunica plângând... Pentru prima oară în viața noastră. Ea era în ochii noștri un fel de divinitate dreaptă și binevoitoare, mereu stăpână pe sine și extraordinar de senină. Povestea ei, devenită de mult o legendă, o punea mai presus de grijile muritorilor
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
insuportabilă pentru noi. Nu, bunica noastră nu era o zeiță impasibilă. Așadar, și ea putea să cadă pradă suferinței, nefericirii neașteptate. Ea, care părea să înainteze atât de lin prin șirul domol al zilelor, era uneori și ea gata să plângă! Din vara aceea, viața bunicii mele mi-a dezvăluit fațete noi, neașteptate. Și, mai ales, mult mai personale. Înainte, trecutul i se rezuma la câteva talismane, la câteva relicve de familie, ca evantaiul de mătase care îmi amintea de o
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
să-l cunosc dinainte mi-a părut dintr-o dată atât de absurd și de nedrept, mai ales în plină sărbătoare, în mijlocul luminilor Comediei-Franceze - încât am izbucnit în hohote de plâns și, împingându-mi scăunelul, am fugit în bucătărie. Niciodată nu plânsesem atât de mult. Îndepărtam cu furie mâinile surorii mele, care încerca să mă consoleze (îmi era așa de ciudă pe ea, care încă nu știa nimic!) Printre lacrimile mele, au răzbătut câteva strigăte disperate: - Totul este fals! Trădătorilor, trădătorilor! Mincinosul
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
schijă înfiptă sub genunchiul lui sfărâmase lingura de lemn pe care o purta vârâtă în tureacul lung al cizmei. Rana nu era gravă, dar trebuia să i se scoată sfărâmăturile. „Toate așchiile acelea”, cum spunea Charlotte. Un alt rănit se plângea, cât era ziua de lungă, afirmând că, sub ghips, piciorul îl mânca îngrozitor. Se răsucea, scărpina carapacea albă ca și cum unghiile i-ar fi putut pătrunde până la rană. „Scoateți-l, implora el. Mă roade. Scoateți-l, sau îl sparg eu cu
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
Mă roade. Scoateți-l, sau îl sparg eu cu un cuțit!” Medicul-șef, care nu lăsa din mână bisturiul douăsprezece ore pe zi, nici nu voia să audă, crezând că are de-a face cu un văicăreț. „Samovarele nu se plâng niciodată”, își spunea el. Charlotte a fost cea care l-a convins în cele din urmă să facă o gaură în ghips. Și tot ea, cu o pensetă, a scos din carnea sângerândă niște viermi albi și a spălat rana
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
și ar fi intrat, așa cum făceau toți soldații când se întorceau de la război, în viață sau în filme, atunci ar fi scos probabil un strigăt, s-ar fi aruncat spre el, s-ar fi agățat de centironul lui, ar fi plâns... Dar el a apărut foarte departe, îngăduind să fie recunoscut puțin câte puțin, lăsându-i soției lui timp să se obișnuiască cu strada aceea devenită de nerecunoscut datorită siluetei unui bărbat căruia îi remarca deja zâmbetul nehotărât. N-au alergat
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
scurt și parcă presărat cu cretă este soțul meu. Nu l-am mai văzut de patru ani. L-au îngropat de două ori - în bătălia pentru Moscova mai întâi, apoi în Ucraina. E aici, s-a întors. Ar trebui să plâng de bucurie. Ar trebui... Are părul cărunt de tot...” Ghicea că și el era cu gândul departe de conversația aceea despre cartele. Se întorsese după ce luminile Victoriei se stinseseră de mult. Viața își relua cursul ei cotidian. Se întorcea prea
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
rămas bun de la ultimii musafiri întârziați. „Probabil că îi par foarte bătrână”, s-a gândit brusc Charlotte, dar nici măcar ideea aceasta nu a putut să curme ciudata lipsă de emoție din inima ei, indiferența aceea care o lăsa perplexă. A plâns numai când i-a văzut trupul. După masă, a încălzit apă, a adus un lighean de tablă zincată, vănița de copil, pe care a pus-o în mijlocul încăperii. Fiodor s-a ghemuit în recipientul acela cenușiu, al cărui fund îi
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
a ghemuit în recipientul acela cenușiu, al cărui fund îi ceda sub picioare scoțând un sunet vibrant, și, în timp ce turna un firicel de apă caldă pe trupul soțului ei, care, stângaci, își freca umerii și spatele, Charlotte a început să plângă. Lacrimile îi brăzdau chipul, ale cărui trăsături rămâneau nemișcate și curgeau, amestecându-se cu apa cu săpun din lighean. Trupul acela era al unui bărbat pe care nu îl cunoștea. Un trup plin de cicatrice, de tăieturi - când adânci, cu
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
A fost urmat de rușine: mama murea, iar eu, într-o mulțumire egoistă, mă bucuram de libertatea mea, reconstituind toamna pariziană sub ferestrele muzeului ateismului. În timpul acelor zile triste și în ziua înmormântării, Charlotte a fost singura care nu a plâns. Cu un chip de nepătruns, cu privirea liniștită, a văzut de treburile casei, primind vizitatorii, instalând rudele venite din alte orașe. Sobrietatea ei le displăcea profund oamenilor... „Poți să vii la mine când vrei”, mi-a spus ea la plecare
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
gândurilor mele fără mască, al mărturisirilor fără ocolișuri - în sufletul meu -, dispariția părinților mei nu lăsase răni nevindecabile. Da, îmi mărturiseam în acele dialoguri secrete cu mine însumi că nu sufeream peste măsură. Și, dacă mi s-a întâmplat să plâng, nu plângeam pentru că îi pierdusem. Erau lacrimi de neputință în fața unui adevăr stupefiant: o întreagă generație de oameni uciși, mutilați, „fără tinerețe”. Zeci de milioane de ființe radiate din viață. Cei care căzuseră pe câmpul de bătaie aveau măcar privilegiul
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
fără mască, al mărturisirilor fără ocolișuri - în sufletul meu -, dispariția părinților mei nu lăsase răni nevindecabile. Da, îmi mărturiseam în acele dialoguri secrete cu mine însumi că nu sufeream peste măsură. Și, dacă mi s-a întâmplat să plâng, nu plângeam pentru că îi pierdusem. Erau lacrimi de neputință în fața unui adevăr stupefiant: o întreagă generație de oameni uciși, mutilați, „fără tinerețe”. Zeci de milioane de ființe radiate din viață. Cei care căzuseră pe câmpul de bătaie aveau măcar privilegiul unei morți
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
cele două ființe atât de diferite și atât de apropiate prin tinerețea lor mutilată s-au întâlnit. Și ne-am născut noi, sora mea și cu mine, iar viața a continuat, în ciuda războaielor, a satelor arse, a lagărelor. Da, dacă plângeam, o făceam în fața resemnării lor tăcute. Nu purtau pică nimănui, nu cereau despăgubiri. Trăiau și încercau să ne facă fericiți. Tatăl meu își petrecuse toată viața străbătând spațiile nemărginite dintre Volga și Ural, montând cu brigada lui linii de înaltă
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
Și foarte personal! Rusia, asemenea unui urs după o iarnă îndelungată, se trezea în mine. O Rusie nemiloasă, frumoasă, absurdă, unică. O Rusie opusă lumii prin destinul ei tenebros. Da, dacă la moartea părinților mei mi s-a întâmplat să plâng e pentru că m-am simțit rus. Si pentru că grefa franceză din inima mea a început, din când în când, să mă doară foarte tare. Sora tatălui meu, mătușa mea, contribuise inconștient la această schimbare totală... S-a instalat în apartamentul
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
lor masivă. Începeau să apară muncitorii la ușile atelierelor. Câteva zile mai târziu, în învălmășeala nocturnă de pe Munte, am auzit conversația colegilor mei de școală, care nu-mi remarcaseră prezența prin apropiere. Una dintre dansatoarele din micul lor cerc se plânsese, spunea, de partenerul ei, care nu știa să facă dragoste (ei exprimau ideea mult mai verde) și le încredințase, pare-se, amănunte comice („haioase”, a afirmat unul) despre comportarea lui. Îi ascultam sperând ceva revelații erotice. Deodată, a fost menționat
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]