4,117 matches
-
1995, China a cooperat și cu SUA în exercitarea presiunilor asupra Coreei de Nord, pe tema proliferării nucleare. Totuși, aceste evoluții pot fi explicate cu ajutorul teoriei neorealiste. Ca putere nucleară în cadrul regimului, NPT și extinderea NPT din 1995 nu au constrâns în nici un fel capacitatea Chinei de a dezvolta arme nucleare (Godement, 1997, p. 103). Acțiunile Chinei de a controla proliferarea nucleară în Coreea de Nord sunt în totalitate compatibile cu predicțiile neorealiste datorită interesului ei față de luarea unor astfel de măsuri. Mai
by Ewan Harrison [Corola-publishinghouse/Science/1059_a_2567]
-
pentru a rezolva dispute regionale implică riscuri majore. Gallagher aplică această logică în cazul disputei privitoare la Insulele Spratly. Segal concluzionează, în urma opțiunii Chinei de a nu recurge la amenințările cu acțiunea unilaterală asupra Hong Kong, că comportamentul chinez a fost constrâns într-o anumită măsură (Gallagher, 1994; Segal, 1996, p. 21). În cazul Taiwanului se pot face afirmații similare. Vitalitatea economică viitoare a Chinei este strâns legată de comerțul extins și în rapidă creștere, și de investițiile cu Taiwan. Invadarea sau
by Ewan Harrison [Corola-publishinghouse/Science/1059_a_2567]
-
în 1976. Totutși, în toate cele trei cazuri, intervalul de timp dintre 1989 și 1991 s-a dovedit a fi o perioadă decisivă de tranziție. Pentru Germania, costurile unificării și poziția sa mai proeminentă în sistemul internațional european i-au constrâns în mod hotărâtor capacitatea de a-și urmări politica externă tradițională. În cazul Japoniei, sfârșitul Războiului Rece a modificat radical contextul în care aceasta și-a menținut relațiile cu SUA; adică, înlăturarea amenințării sovietice a făcut ca principiile Doctrinei Yoshida
by Ewan Harrison [Corola-publishinghouse/Science/1059_a_2567]
-
primul este principiul organizator al sistemului. Pentru sistemul politic internațional, principiul organizator este anarhia: nu există nici o autoritate deasupra statelor. Astfel este separat domeniul politicii internaționale de cel al politicii interne, organizată ierarhic. Pentru a ilustra modul în care anarhia constrânge comportamentele actorilor, Waltz recurge la analogia cu echilibrul pieței din teoria economică neoclasică un domeniu similar din punct de vedere structural (ibidem, p. 89) cu sistemul politic internațional, în sensul că în ambele funcționează principiul autoajutorării. Piața condiționează comportamentul actorilor
RELATII INTERNATIONALE by Lucian-Dumitru Dîrdală () [Corola-publishinghouse/Science/798_a_1513]
-
cu teza În căutarea timpului pierdut în nuvelistica lui Ștefan Bănulescu. Între timp funcționase ca bibliotecar comunal (1958- 1959) în Glodeanu Sărat din județul Buzău. Din cauza „dosarului politic” a fost exclus, prin ordin ministerial, din învățământul postliceal și superior, fiind constrâns să exercite diverse funcții, precum aceea de impiegat de mișcare CFR (1960-1962). După absolvirea facultății a fost redactor la „Scânteia tineretului”, la „Radio Teleșcoală”, la „Tribuna României”. Începând cu decembrie 1989 editează, din proprie inițiativă, periodicul lunar „Curierul românesc”, preluat
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287632_a_288961]
-
ceea ce se cuvine sau nu. În legătură cu toate acestea suntem stăpâni sau liberi. De unde provine această libertate? Dumnezeu însuși ne-a acordat-o, se menționează în Ecleziast. Dar atotputernicia divină nu intră în contradicție cu liberul arbitru pentru că divinitatea nu-l constrânge pe om să aleagă un anumit lucru și nu altul. Omul posedă liber arbitru, deoarece alegerile sale nu sunt dictate de instinctul natural, ci de judecată. Toma susține că omul fiind rațional este necesar să fie înzestrat cu liber arbitru
Conceptul de libertate în filosofia modernă by Irina-Elena Aporcăriţei () [Corola-publishinghouse/Science/663_a_1310]
-
urmă tot de mine, îmi aparțin, deoarece caracterul lor decurge din proiectele și dorințele mele. Concluzia este că, nu există constrângeri exterioare , și omul nu-și poate justifica actele de bază unor atari constrângeri: Ideea că omul nu poate fi constrâns de împrejurări exterioare conduce la concluzia că el este, totdeauna și pe deplin liber; el este totdeauna responsabil de actele sale, pe care nu le poate justifica, evocând constrângeri exterioare. Omul este condamnat la libertate, neputând nicicând elucida libertatea și
Conceptul de libertate în filosofia modernă by Irina-Elena Aporcăriţei () [Corola-publishinghouse/Science/663_a_1310]
-
alege, el împiedică într-un oarecare fel faptele acestuia când este cazul, când contravine proiectului divin. Divinitatea ajută pe fiecare să aleagă ceea ce acesta vrea să aleagă. Atotputernicia divină nu intră în contradicție cu liberul arbitru, căci divinitatea nu-l constrânge pe om să aleagă un anumit lucru și nu altul. Cea mai bună dovadă a existenței liberului arbitru este rațiunea sau judecata omului, idee prezentă la Descartes. Așadar, omul posedă liber arbitru căci alegerile sale nu sunt dictate de instinctul
Conceptul de libertate în filosofia modernă by Irina-Elena Aporcăriţei () [Corola-publishinghouse/Science/663_a_1310]
-
a oricărei cauze sau necesități decurgând din însăși natura internă a omului. În primul înțeles libertatea există, omul poate fi liber , în cel de-al doilea însă nu. Omul poate fi liber în senul că nici o forță exterioară nu l constrânge să facă sau nu un anumit lucru. Vasile Conta, autor al unei teorii a fatalismului, afirmă că nu există nici cea mai mică deosebire între legile fenomenelor sociale și acelea ale lumii fizice propriu-zise, și unele și altele sunt exacte
Conceptul de libertate în filosofia modernă by Irina-Elena Aporcăriţei () [Corola-publishinghouse/Science/663_a_1310]
-
iar prin înțelegerea necesității cauzale a lui Dumnezeu ea depășește efemerul, atingând voința eternă și de neclintit a divinului. Dumnezeu , ca singura substanță creatoare, este numit Natura Naturans, în timp ce modurile și atributele, ca substanțe create, sunt Natura naturata. Ceea ce este constrâns în natură este lucrul și la jumătatea distanței dintre lucru și Dumnezeu se află omul care se mișcă între cauzalitatea lucrului și libertatea divină. Raportul dintre cauzalitate și libertate este rezolvat de Spinoza prin cunoaștere. El definește libertatea ca fiind
Conceptul de libertate în filosofia modernă by Irina-Elena Aporcăriţei () [Corola-publishinghouse/Science/663_a_1310]
-
cunoașteri pe jumătate. Spinoza vorbește de o libertate relativă. Omul posedă libertatea, o libertate oferită în sensul liberului arbitru. Liber este doar acel om în care voința acționează constrânsă de propria ei natură, și nu acela a cărui voință este constrânsă exterior. Pentru noi oamenii, adevărata libertate nu poate fi altceva decât necesitatea divină. Și aceasta pentru că nu te poți împotrivi libertății Lui, pentru că El este totul, care ne include ți pe noi ca moduri. Omul spinozist, care-și dobândește umanitatea
Conceptul de libertate în filosofia modernă by Irina-Elena Aporcăriţei () [Corola-publishinghouse/Science/663_a_1310]
-
Dependența de cei din jur face din ființa umană, un prizonier de frica singurătății. Un om singur iese de sub tiparul ființei pe care o reprezintă, se dezumanizează. Legile, paradoxal, chiar și cele care asigură libertatea individuală, nu fac decât să constrângă oamenii, să-i supună unor acțiuni ce nu le stau mereu în fire. Libertatea cea mai aproape de cea totală este în gândire, în suflet, în sentimente. Rousseau propune un Contract social, o formă de asociere, prin care se realizează un
Conceptul de libertate în filosofia modernă by Irina-Elena Aporcăriţei () [Corola-publishinghouse/Science/663_a_1310]
-
loc cea mai răspândită trăsătură, vanitatea”. Și dat find faptul că nu te poți impune dacă Îți afișezi ostentativ vanitatea, de cele mai multe ori aceasta se camuflează, luând diferite trăsături. Poți fi vanitos și sub masca unei anumite modestii. Vanitatea Îl constrânge pe om la tot felul de demersuri și efortutri care vizează mai mult aparența decât ființarea autentică și care Îl face să se gândească mai mult la sine și să nu țină seama de ceilalți decât, cel mult, de felul
BULETIN DE PSIHIATRIE INTEGRATIVĂ 2003, an IX, volumul VIII, numărul 1 (15) by Bivol O., Magda Luchian () [Corola-publishinghouse/Science/574_a_1474]
-
enerva sau ar obosi, ar avea un atac cerebral și ar muri, acesta ar fi un mod decent de a muri: în plină activitate. Wittgenstein avea sentimentul că era necuviincios ca Moore, cu marea lui iubire de adevăr, să fie constrâns să întrerupă o discuție mai înainte ca ea să-și fi găsit sfârșitul firesc. Cred că reacția lui Wittgenstein față de această prescripție a fost foarte caracteristică pentru modul în care vedea el viața. Un om trebuie să facă acel lucru
Gânditorul singuratic : critica ºi practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2719]
-
metafizicii nu spun, strict vorbind, nimic. În onestitatea lui absolută față de sine, el nu a dorit să închidă ochii în fața acestei idei. Acest rezultat a fost însă extrem de dureros pentru el din punct de vedere emoțional, ca și cum ar fi fost constrâns să recunoască o slăbiciune a unei persoane iubite.“ (R. Carnap, „Intellectual Autobiography“, în (ed.) P. A. Schilpp, The Philosophy of Rudolf Carnap, Open Court, La Salle, Illinois, 1963, p. 27.) În cele ce urmează, se va vedea că nu poate fi
Gânditorul singuratic : critica ºi practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2719]
-
filozofii, pot fi fascinați de o anumită folosire a unei expresii și înclinați să formuleze definiții și teorii care să reglementeze această folosire, îngustând-o în acest fel. Cei care au luat contact cu asemenea definiții și teorii se simt constrânși „să privească într-un anumit mod spre o noțiune“, să treacă cu vederea alte folosiri ale expresiei, care sunt tot atât de legitime. Referindu-se la cele trei teorii ale adevărului pe care le-am menționat, Wittgenstein remarca în una din lecțiile
Gânditorul singuratic : critica ºi practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2719]
-
Adunării Naționale. Deputații pot, dacă reunesc 58 de semnături, să formuleze o moțiune de cenzură, care e apoi supusă votului. Dacă moțiunea obține mai mult de jumătate din voturi, primul-ministru trebuie să-și prezinte demisia președintelui republicii, care nu e constrîns însă să o accepte (așa cum s-a întâmplat în 1962). Datorită sistemului electiv, expresie directă a suveranității poporului, Adunarea Națională constituie inelul principal al așa numitului regim majoritar. În cursul alegerilor legislative, alegătorii vor desemna în funcție de propriile opțiuni politice persoane
by Gabriel-Liviu Ispas [Corola-publishinghouse/Science/1020_a_2528]
-
suveranitate a Parlamentului. Parlamentul se compune din 179 membri aleși pe baza sistemului proporționalității; alegerile legislative se țin o dată la patru ani, dar primul ministru poate convoca, în cazul în care consideră necesar, alegeri anticipate. Parlamentul are puterea de a constrânge întregul guvern să demisioneze în cazul votului de neîncredere. Sistemul politic danez tinde în mod tradițional să privilegieze coalițiile. În unele cazuri, aceste coaliții se bucură de majoritate parlamentară dar deseori, în perioada postbelică, guvernele au reprezentat coaliții minoritare și
by Gabriel-Liviu Ispas [Corola-publishinghouse/Science/1020_a_2528]
-
important pentru Comisie 130. O actualizare a rolului Consiliului European a fost respinsă, deoarece acesta a fost privit ca și cum ar consolida poziția statelor membre mari. Parlamentul federal belgian își lasă reprezentanții lui în Parlamentul European să delibereze fără să îi constrângă anumite mandate și fără ca munca lor să fie însoțită de dezbateri. În fapt, unul din reprezentanții Parlamentului belgian a fost un membru al parlamentului subnațional, în timp ce celălalt nu a fost membru al niciunui parlament. Aceasta ne arată nu numai că
by Gabriel-Liviu Ispas [Corola-publishinghouse/Science/1020_a_2528]
-
raționale” ce constituie structura formală. Elemente de organizare a relațiilor sociale (spre exemplu raționalizări precum Împărțirea pe departamente standardizate, selecția științifică a resurselor umane, managementul democratic) se Întemeiază pe Rațiune, pe Modernitate și ajung să fie luate ca atare, să constrângă cognitiv și astfel, să producă predictibilitate, să reducă incertitudinea și să genereze ordine socială. În toate aceste abordări, instituțiile se manifestă la toate nivelurile de agregare ale sistemului social și pot Îndeplini anumite funcții sociale: instituțiile sunt constitutive pentru agregarea
[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
-
diverse nivele de agregare (câmpul organizațional, profesiile, sistemul social În ansamblu) și devin oarecum independente de actorii sociali, deși se Înfăptuiesc inițial prin acțiunile acestora. Instituționalizarea este procesul prin care acțiunile anumitor actori limitează sistematic capacitatea de alegere a altora (constrângându-i Într-un fel sau altul). Instituționalizarea se realizează fie prin mimetism (când acțiunile actorilor cu prestigiu sunt copiate de alții În căutare de legitimitate), fie prin legiferare, autorizare, certificare etc. Acțiunile presupun investirea permanentă de resurse (energie, efort etc.
[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
-
și sociologică. Dacă sociologia economică accentuează mai mult rolul rețelelor de relații sociale și al capitalului social În producerea cooperării, instituționalismul consideră că ordinea socială ce instituite relații de cooperare non-conflictuale este produsă de modul În care instituțiile structurează și constrâng acțiunea prin recompense și sancțiuni, dar și prin inculcarea anumitor modele mentale (ideologii). Acest ultim mecanism este Împărtășit și de Bourdieu care Îl asimilează conceptului de habitus. Fligstein (1996) adaugă studierii instituțiilor o componentă politică referitoare la stabilirea și acceptarea
[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
-
de proprietate, regulile de cooperare și structurile dintr-un anumit câmp. Apar astfel reguli constitutive care vor defini tipurile de actori colectivi și relații dintr-un anumit câmp, reguli ce reflectă raporturile de putere Între actorii individuali. Regulile ajung să constrângă cognitiv actorii și să constituie instituțiile sociale. Astfel, acțiunea indivizilor creează instituțiile, dar este În același timp implicată Într-un set de relații sociale. Instituțiile intervin apoi În constrângerea acțiunii prin limitarea alegerilor posibile. Există astfel o dinamică a condiționării
[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
-
public. Unii autori Însă, printre care Îi amintim pe Berger și Luckmann (1999) consideră relația dintre acțiune și instituții ca fiind una dialectică: instituțiile se Înfăptuiesc prin acțiunea interesată a agenților, dar devin relativ independente față de aceasta ajungând să o constrângă (În primul rând) cognitiv. Alții, printre care Friedland și Alford (1991), Meyer și Jepperson (2001) consideră că instituțiile sunt imersate În sisteme instituționale integrante și nu se explică În primul rând sau mai ales prin acțiuni, ci prin integrarea Într-
[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
-
folosește de tipare, dar În același timp, modifică tiparele prin negociere. Relația dintre instituții și acțiune este, mai presus de orice una dialectică: instituțiile se Înfăptuiesc prin acțiunea interesată a agenților, dar devin relativ independente de aceasta ajungând să o constrângă (În primul rând) cognitiv. Putem asuma o analogie Între relația acțiune - instituții și cea dintre cunoaștere și producția socială a acesteia. Instituțiile sunt, spun Berger și Luckman, În primul rând cunoaștere și abia apoi valori, norme. Anumite concepții sunt instituite
[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]