4,565 matches
-
a noului secol XXI". Așadar, care să fie acoperirea acestuia? O cale este aceea propusă de Ziauddin Sardar: "Spre deosebire [de postmodernism], transmodernismul trece dincolo de modernism, se ridică deasupra modernismului și se duce în altă stare de existență. Astfel, spre deosebire de postmodernism, transmodernismul nu este o proiecție liniară. Îl putem înțelege mai bine cu ajutorul teoriei haosului. În toate sistemele complexe societăți, civilizații, ecosisteme ș.a. multe variabile independente interacționează în numeroase moduri. Teoria haosului ne arată că sistemele complexe au abilitatea de a
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
postmodernă, pentru că acestea "propovăduiesc o mistică a științei și a experienței, adică "se încearcă înțelegerea unei ființe infinite cu mijloace finite". Așadar, transmodernismul deschide calea cunoașterii speciale, prin revelație, iar nu prin "complexele de cultură" asumate de modernism și de postmodernism, în lumina relativismului care însoțește orice schimbare de paradigmă culturală". Demonstrația lui Theodor Codreanu curge convingător, firesc, precum o curățire a grădinii de buruieni și plante uscate în vederea unei noi însămânțări. Autorul amendează fără complexe "un caz de inadecvare terminologică
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
în lumina relativismului care însoțește orice schimbare de paradigmă culturală". Demonstrația lui Theodor Codreanu curge convingător, firesc, precum o curățire a grădinii de buruieni și plante uscate în vederea unei noi însămânțări. Autorul amendează fără complexe "un caz de inadecvare terminologică: postmodernismul premodern" în care este surprins Constantin Virgil Negoiță ("un remarcabil precursor al transmodernismului"), român din exilul american, autor de romane non-ficționale. El "reprezintă cazul singular al unui "postmodernist" care luptă strălucitor și răpune tocmai postmodernismul", performanță ce "merită cu asupra
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
un caz de inadecvare terminologică: postmodernismul premodern" în care este surprins Constantin Virgil Negoiță ("un remarcabil precursor al transmodernismului"), român din exilul american, autor de romane non-ficționale. El "reprezintă cazul singular al unui "postmodernist" care luptă strălucitor și răpune tocmai postmodernismul", performanță ce "merită cu asupra de măsură să fie remarcată". Și alte atitudini de la noi sau de-aiurea sunt puse sub lupă și așezate unde le este locul în susținerea unei direcții epistemologice muribunde ori în favoarea deschiderii spre un teritoriu
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
din opacitatea lumii, a culturii înseamnă cunoașterea lui Dumnezeu, în ultimă instanță [...] în ce mă privește, am încercat să pun temeliile unei hermeneutici noi, pornind de la distincția capitală dintre "complexele de cultură" (care au traversat culturalul din renaștere și până la postmodernism) și "complexele de profunzime" (zonele de transparență)". Ultimele capitole (XI-XVI) sunt dedicate aplicării acestei "noi hermeneutici", socotind că "premisele românești principale întru întemeierea doctrinei "noului antropocentrism" transmodern sunt ontologia arheității lui Eminescu, filosofia lui Blaga și cea a lui Noica
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
necruțătoare războaie interne după decembrie 1989, este, după opinia noastră, de a fi descoperit adevărata cauză a debusolatei, violentei, amoralei, ateistei, lipsitei de fond și de scop, tranziții de la comunism la democrație și economie de piață. A și numit-o: postmodernismul. Desigur, cel de palat și de consiliere a palatului, și nu momeala lui porno-zgomotoasă, de multe ori prostită, din literatură, mass-media sau teatru. Creat în zona "libertăților permise" de fosta securitate, postmodernismul a fost folosit ca mască, adică și ca
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
și economie de piață. A și numit-o: postmodernismul. Desigur, cel de palat și de consiliere a palatului, și nu momeala lui porno-zgomotoasă, de multe ori prostită, din literatură, mass-media sau teatru. Creat în zona "libertăților permise" de fosta securitate, postmodernismul a fost folosit ca mască, adică și ca substanță (fiindcă fenomenul nu are nici grund, nici materie, fie și amorfă, nici câmp al devenirii, nici Dasein, nici Kehre, nici opreală transcendentă, nici măcar mit al reîntoarcerii și revenire la zeii precreștini
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
Constantinescu) . După o asemenea intrare în forță pe terenul controlat de rețeaua postmodernistă românească (autorul o definește ca o adevărată rețea Al-Qaeda), câteva precizări se cer făcute. Și Theodor Codreanu le face. Apărut ca o reacție postindustrială la modernismul industrial, postmodernismul s-a instalat prin 1976 în ochii opiniei publice internaționale, mai ales europene, prin cartea lui Jean Francois Lyotard, La condition postmoderne. Rapport sur le savoir, și "a ispitit mai mulți reprezentanți ai modernismului înalt, între care Derrida, Gilles Deleuze
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
a stins foarte repede, fapt confirmat și de născătorul fenomenului, în 1986 și 1988, prin două cărți în care preciza că "el nu este groparul modernității". Cu toate astea, mai ales în România, și, după 1989, nu numai în România, "postmodernismul și-a continuat cariera și după moartea autorului". În timp ce "reprezentanții săi de frunte... se vor lepăda rând pe rând de credința că noul canon a răsturnat tot ce a gândit Europa în apogeul ei cultural din secolul al XX-lea
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
și-a continuat cariera și după moartea autorului". În timp ce "reprezentanții săi de frunte... se vor lepăda rând pe rând de credința că noul canon a răsturnat tot ce a gândit Europa în apogeul ei cultural din secolul al XX-lea." Postmodernismul românesc a fost promovat, arată Theodor Codreanu, până la condiția de politică de stat și drum spre o democrație haosmică, fără tradiție, fără repere culturale și istorice, fără respect, mai ales, pentru valorile naționale, inclusiv pentru limba română și istoria românilor
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
ales, pentru valorile naționale, inclusiv pentru limba română și istoria românilor, iubirea de Patrie și ortodoxie. Dar cum s-a instalat acest "vsio pozvoleno" al lui Ivan Karamazov ("Dacă Dumnezeu nu-i, totu-i permis!") anume în România? "Conceptul de postmodernism a fost consacrat după 1980, cu precedente în strădaniile lui Marin Mincu, preluate, apoi de alții, printre care Nicolae Manolescu și Eugen Simion, ultimul luând hotărârea de a-i consacra un întreg număr din prestigioasa revistă Caiete critice (nr. 1-2
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
consacra un întreg număr din prestigioasa revistă Caiete critice (nr. 1-2/1986)". Susținut din "arhi-umbră" (ca să nu spunem ca și Derrida, urmă și arhi-urmă) de securitate în anii dictaturii comuniste (diversiunea Gogu Rădulescu), apoi nuanțat sau pe de-a dreptul, postmodernismul românesc (înțelegându-i esența inumană, și Eugen Simion, și Nicolae Manolescu s-au distanțat de el) și-a revendicat, ca și în alte părți, rădăcini din Nietzsche și Heidegger, alți gânditori moderni, dar, uneori și din cei vechi, cum ar
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
paranoia "nihilismului dus până la capăt, cu eliminarea identicului (Dumnezeu)" (op. cit., p. 62). Declarând un adevărat război avangardei moderniste, fundată pe tradiție și renovatoare a tradiției (vezi, de pildă relația dintre tradiție și modernitate la Picasso, Joyce, Ezra Pound sau Brâncuși), postmodernismul a proclamat ca logică a ființării lepădarea de Dumnezeu și de orice tradiție, adică demitizarea totală, lichidarea cultului strămoșilor, distrugerea identicului și a etnicului, a spațiilor culturale și morale, clădite de veacuri și milenii, a filozofiei ca înțelepciune a ființării
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
ea s-a dovedit a fi și la hotarul civilizației europene, și la cel al pustei nomade, și la Porțile Orientului. "Literatura și arta", nr. 18, 4 mai 2006 Horia MUNTENUȘ Noua paradigmă a secolului XXI Consfințit în Occident, sfârșitul postmodernismului este atât de greu de acceptat în România încât, în dimensiunea lozincilor clamate de mai mult de 15 ani, nu putem distinge decât gregaritatea limbilor de lemn și impostura. Plasați în turnul grandomaniilor, mușteriii fandoselilor au falsa senzație a conexiunii
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
vorbind despre "racordarea la valorile europene". "Revoluțiune cu voie de la polițiune", produs al aparatului de partid și de stat al deceniului 8 din secolul XX, kitsch-ul postmodern a continuat să bântuie România ca o fantomă leninistă. [Secvențe despre evoluția postmodernismului și a postmoderniștilor români din vol. Transmodernismul, Iași, Ed. Junimea, 2005, de Theodor Codreanu (n.ed.,L.C.)] Am citat din cartea semnată de Theodor Codreanu, Transmodernismul, carte apărută la Editura Junimea, la sfârșitul anului 2005. Și este, într-adevăr o imagine
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
și în desuetitudinea însoțitoare. Orice platitudine așezată în vers alb era prezentată ca o mare reușită estetică. Alungarea metaforei, epicizarea, demitizarea și persiflarea (peiorativul și ironiile, oricât de ieftine, brutale sau nu), constituiau, laolaltă adunate, calificativele unui atu exprimat de "postmodernism". Și cu cât era mai imprecisă definiția "curentului", cu atât creșteau posibilitățile și spațiul de manevră ale "noii grupări". Rețeta implica un comportament al solidarităților, gruparea trebuia să fie de monolit iar manifestările de "gașcă". Nu era mult de studiu
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
tăvălugul optzecist înlocuia tăvălugul proletcultist. Numărate pe degete, talentele nimerite în mișcare au rămas pentru multă vreme amețite de drogul ideologic. După 1989, prelungirea acestei agonii culturale a fost posibilă datorită ciudățeniilor oferite tot de un post: postcomunismul, grație căruia postmodernismul se transforma într-un cripto-postmodernism. De altfel, bine îl citează Theodor Codreanu pe Adrian Dinu Rachieru: "gestionarea dezastruoasă a țării, dizolvarea autorității, multiplicarea centrelor decizionale, instalarea haosului fac din România, prin excelență, o țara postmodernă" (p. 123). Și, în acest
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
multiplicarea centrelor decizionale, instalarea haosului fac din România, prin excelență, o țara postmodernă" (p. 123). Și, în acest orizont criptopostmodernist, universitatea, în special cea bucureșteană (dar, prin contaminarea unor paliere, și cea din "provincie"), devine o adevărată uzină, fabrică de postmodernism, astfel încât asaltul "generaționist" naște, în ordine, concepte stupide: "nouăzecism", "douămiiism", "fracturism", "postpostmodernism" etc.; toate nu doar subsumate "optzecismului" ci construite și ca "armate ajutătoare". Ceea ce-l face pe Th. Codreanu să considere cu amărăciune: "postmodernismul, biruitor prin revoluția din 22
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
o adevărată uzină, fabrică de postmodernism, astfel încât asaltul "generaționist" naște, în ordine, concepte stupide: "nouăzecism", "douămiiism", "fracturism", "postpostmodernism" etc.; toate nu doar subsumate "optzecismului" ci construite și ca "armate ajutătoare". Ceea ce-l face pe Th. Codreanu să considere cu amărăciune: "postmodernismul, biruitor prin revoluția din 22 decembrie 1989". Dar, în oglindă, pentru resuscitarea spirituală, îl citează pe Ihab Hassan, unul dintre fondatorii importanți ai doctrinei postmodernismului: Sincer vorbind nu mă mai interesează așa de mult postmodernismul. Acum mă interesează mai degrabă
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
construite și ca "armate ajutătoare". Ceea ce-l face pe Th. Codreanu să considere cu amărăciune: "postmodernismul, biruitor prin revoluția din 22 decembrie 1989". Dar, în oglindă, pentru resuscitarea spirituală, îl citează pe Ihab Hassan, unul dintre fondatorii importanți ai doctrinei postmodernismului: Sincer vorbind nu mă mai interesează așa de mult postmodernismul. Acum mă interesează mai degrabă ideea căutării și găsirea unui sens definit al existenței" (p. 140). Și Codreanu identifică într-un Ihab Hassan recent "o recuperare a sacrului abandonat de
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
Codreanu să considere cu amărăciune: "postmodernismul, biruitor prin revoluția din 22 decembrie 1989". Dar, în oglindă, pentru resuscitarea spirituală, îl citează pe Ihab Hassan, unul dintre fondatorii importanți ai doctrinei postmodernismului: Sincer vorbind nu mă mai interesează așa de mult postmodernismul. Acum mă interesează mai degrabă ideea căutării și găsirea unui sens definit al existenței" (p. 140). Și Codreanu identifică într-un Ihab Hassan recent "o recuperare a sacrului abandonat de ateismul rafinat al postmoderniștilor. Ihab Hassan privește lumea ca lumen
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
ateismul rafinat al postmoderniștilor. Ihab Hassan privește lumea ca lumen, ca "miracol incredibil", simțindu-se atras de "Problema spirituală a materiei și a genezei acestei lumi"" (p. 140). Dar Theodor Codreanu bănuiește o retragere și a lui Mircea Cărtărescu din postmodernism, recentă, dat fiind că postmodernismul e foarte departe de a cultiva toleranța și pluralismul; și îl numește pe Eugen Simion "spirit echilibrat și transmodernist", delimitat "față de excesele culturii postmoderniste". Și unul dintre marile excese este acela că "Omul postmodern a
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
Hassan privește lumea ca lumen, ca "miracol incredibil", simțindu-se atras de "Problema spirituală a materiei și a genezei acestei lumi"" (p. 140). Dar Theodor Codreanu bănuiește o retragere și a lui Mircea Cărtărescu din postmodernism, recentă, dat fiind că postmodernismul e foarte departe de a cultiva toleranța și pluralismul; și îl numește pe Eugen Simion "spirit echilibrat și transmodernist", delimitat "față de excesele culturii postmoderniste". Și unul dintre marile excese este acela că "Omul postmodern a ajuns să se identifice cu
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
Ceea ce aduce Carta transdisciplinarității și Manifestul transdisciplinarității este o preconceptualizare a transmodernismului, deși premisele unui enunț sunt identificate de către Theodor Codreanu în preocupările sale care datează încă din 1984, în preocupările lui Radu Enescu (istoricul și criticul literar) care "reproșa postmodernismului dezexistențializarea și dezontologizarea limbajului și așezarea lui sub semnul nominalismului și formalismului 10. Criticul opunea acestor primejdii culturale o posibilă perspectivă "transmodernistă", ale cărei semne le identifica deja în revalorificarea poeziei lui Ion Barbu, iar la contemporani în lirica recuperatoare
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
de la Bistrița, a tinerilor scriitori brașoveni, a scriitorilor băimăreni. La Cluj, aderența la noua concepție e manifestă la scriitorii Virgil Bulat, Ioan Constantinescu, Teofil Răchiteanu. Declarat mort în Occident (certificatul de deces este semnat printre alții și de Raymond Federmann), postmodernismul se încăpățânează transpirând inutil în România. La pagina 138 din cartea sa, Transmodernismul, Theodor Codreanu descrie un episod de îngropăciune a postmodernismului: "În 1991, în Germania, cu ocazia Seminarului de la Stuttgart, Ion Bogdan Lefter a avut șansa să-i întâlnească
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]