38,205 matches
-
intelectualii, proveniți de obicei din clasa de mijloc, În majoritate evrei. Alte segmente din societate au fost mai puțin afectate. O trăsătură distinctivă a anilor ’50 În teritoriile cehe și slovace a fost mobilitatea socială ascendentă a muncitorilor sau, mai exact, mobilitatea socială descendentă a tuturor celorlalți. Procentul copiilor de muncitori În Învățământul superior cehoslovac a crescut de la mai puțin de 10% În 1938 la 31% În 1956 și aproape 40% În 1963. Distribuția veniturilor În Cehoslovacia anilor ’60 era cea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
atributelor vitale ale sistemului socialist. Cu cât partidul era mai popular, cu atât putea să facă mai multe schimbări În siguranță. Dar, așa cum manifestul lui Vaculík demonstra fără menajamente, popularitatea și credibilitatea partidului depindeau de capacitatea sa de a face exact acele schimbări care riscau să-l scoată din joc. Falia dintre Partidul Comunist și societatea deschisă se căsca acum În văzul tuturor. Ceea ce a atras atenția națiunii, În vara anului 1968, asupra celei de-a treia iluzii și cea mai
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
radicale) era În stradă, mobilizată pentru o cauză. Deflația de cauze și demobilizarea din deceniile următoare conferă, retrospectiv, un aer de eșec acestui deceniu de activitate politică frenetică. Dar În anumite privințe importante, anii ’60 au fost o perioadă vitală, exact din motivul contrar: au reprezentat un moment În care europenii din ambele jumătăți de continent au amorsat abandonul definitiv al politicii ideologice. Așadar, departe de a reînvia tradiția revoluționară, cu simbolurile și limbajul ei pe care se zbăteau să le
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ani Gerry Adams, născut la Belfast și Înrolat În 1965), mai interesată de acțiune decât de doctrină: ei și-au format propria organizație, IRA „Provizorie”8, clandestină. „Provizoriii”, recrutați În special din Derry și Belfast, au apărut la momentul oportun, exact când Nordul era traversat de un val de demonstrații prin care catolicii cereau guvernului nord-irlandez din Stormont Castle drepturi civile și politice și primeau doar bastoane pe spinare. „Tulburările” care au acaparat viața publică nord-irlandeză - și, Într-o oarecare măsură
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
armată Împotriva statului. Negri și partizanii lui au susținut (și susțin și astăzi) că „autonomiștii” radicali, care nu erau nici clandestini și nici Înarmați, nu trebuie confundați cu societățile secrete ilegale și că decizia politică de a-i persecuta reprezenta exact acea breșă În „ordinea burheză” pe care Brigăzile Roșii o profețiseră și căutau să o provoace. Dar Negri Încuraja la Universitatea din Padova atacuri violente asupra profesorilor și personalului administrativ, care nu erau foarte departe de tacticile teroriste. Sloganuri precum
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
modă În multe locuri. Rezultatul acestor tendințe a fost, firește, un scepticism crescând față de orice argument social rațional. Filosoful francez Jean-François Lyotard, care rezuma perfect l’air du temps În eseul său La Condition postmoderne (Condiția postmodernă, 1979), a surprins exact situația: „Postmodernitatea este neîncrederea În metanarațiuni”. Ca de atâtea ori În deceniile trecute, sursa profundă (adesea nemărturisită) a influențelor intelectuale predominant franceze era... germană. Scriitorul italian Elio Vittorini observa cândva că, de la Napoleon Încoace, Franța s-a dovedit impermeabilă la
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
corupția, indusă și amplificată de volumul finanțării disponibile: nevoile locale trebuiau exagerate și chiar inventate, iar de acolo nu mai era decât un pas până la abuzuri venale ce treceau neobservate de diriguitorii de la Bruxelles, dar riscau să discrediteze proiectul european exact În ochii beneficiarilor săi. Prost văzută din cauza politicilor elaborate la distanță de funcționari civili nealeși prin vot și fiindcă dădea apă la moară zvonurilor despre favoruri politice reciproce și avantaje ilicite, „Europa” acelei perioade era minată de propriile realizări. Metehnele
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
1985, este revelatoare În această privință. Conform termenilor acordului, Franța, Germania de Vest și țările Beneluxului Își desființau frontierele comune și inaugurau un regim comun de control al pașapoartelor. Traversarea frontierei din Germania În Franța urma să fie extrem de simplă, exact așa cum se trecea de multă vreme din Belgia În Olanda. Dar semnatarii Acordului Schengen au trebuit să promită În schimb că vor aplica cel mai drastic regim al vizelor și vămilor față de țările neparticipante: fiindcă francezii, de exemplu, Își deschideau
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
PIB, datoria guvernului a atins la mijlocul anilor ’80 un nivel record - În cazul Italiei, 85%. În Suedia anului 1977, o treime din PNB era alocată cheltuielilor sociale, povară bugetară care nu putea fi susținută decât cu prețul deficitului sau impozitând exact acele categorii (muncitori, funcționari civili și specialiști) pe care se bazase până atunci consensul social-democrat. Politicile publice se bazau din anii ’30 pe un acord „keynesian” cvasiunanim. Se Înțelegea de la sine că planificarea economică, finanțarea deficitului și ocuparea deplină a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În administrație, ea a centralizat instinctiv. Pentru a se asigura că măsurile luate au efect În toată țara, a redus puterea și bugetele administrației locale (Legea Adminstrației Locale din 1986 desființa autoritățile din marile orașe britanice, transferând Londrei prerogativele lor, exact În timp ce Europa proceda la descentralizarea puterii pe scară largă). Politica educațională și planificarea economică regională s-au Întors la secretariate de stat aflate sub control politic direct, iar ministerele și-au văzut tradiționala libertate de manevră limitată treptat de un
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
serviciilor vitale: educația gratuită, medicamentele compensate și transportul subvenționat. Când Margaret Thatcher și apoi John Major au făcut aluzie la posibila privatizare a Serviciului Național de Sănătate sau la introducerea taxelor În Învățământul de stat, sprijinul public s-a evaporat - exact În acele sectoare ale populației, recent Îmbogățite, dar foarte vulnerabile, care fuseseră atrase inițial de thatcherism. La cinci ani după plecarea doamnei Thatcher, John Major a reușit și el să impună privatizarea căilor ferate. Profitul obținut prin transferul bunurilor publice
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
aveau idei, nu aveau obiective - și nu aveau stil6. Dacă Margaret Thatcher a distrus Partidul Conservator, ei i se datorează În schimb salvarea și renașterea Partidului Laburist. Bineînțeles, pe termen scurt, ea și-a eclipsat complet opozanții de stânga - mai exact, nu ar fi putut Înfăptui toate acele schimbări fără incompetența lor prodigioasă. Deși unii membri din conducerea Partidului Laburist Înțelegeau În 1979 problemele cu care se confruntau, lor le-au lipsit convingerea și sprijinul popular. În perioada guvernelor Thatcher, stânga
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
era exclus. Ascunși după zidurile protectoare ale unei economii Închise, izolaționiștii din stânga britanică voiau să Înalțe În sfârșit Noul Ierusalim pe care colegii lor Îl trădaseră de atâtea ori. Manifestul laburiștilor la alegerile din 1983 a fost descris succint și exact (chiar de un parlamentar din partid, decepționat) drept „cel mai lung bilet de sinucigaș din istorie”. Propulsată de recenta victorie În războiul pentru insulele Falkland, prin care stabilise monopolul partidului asupra sentimentelor patriotice și Își dovedise Încă o dată gustul pentru
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
putere În 1997, Învingând fără drept de apel un Partid Conservator epuizat, nu s-a pus problema contracarării revoluției thatcheriste. Dimpotrivă, campania noilor laburiști, care viza aproape exclusiv alegătorii conservatori marginali, „oscilanți”, a protestat Împotriva fiscalității excesive, corupției și ineficienței - exact așa cum făcuse cu o generație Înainte doamna Thatcher. Nu Întâmplător Tony Blair și colegii lui au tras un văl discret peste era thatcheristă. Succesele lui Blair se bazau integral pe tripla moștenire a doamnei (acum Lady) Thatcher. În primul rând
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Drept cu simpatii conservatoare și activa În mișcările antidemocratice cele mai extremiste din epocă. și-a petrecut cea mai mare parte a celui de-al doilea război mondial ca tânăr funcționar În guvernul colaboraționist de la Vichy, trecând În tabăra opusă exact la timp pentru a ieși din război ca membru al Rezistenței. A Patra Republică i-a adus o carieră parlamentară și ministerială În diverse partide de centru-stânga, dintre care nici unul nu avea orientare marxistă. Chiar În 1965, când s-a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
schimbat și altceva decât componența guvernului. În realitate, era clar Încă de la Început pentru cei implicați că băncile aflate În proprietatea statului, de exemplu, puteau funcționa doar dacă li se conferea „autonomie totală de decizie și acțiune”, eliminându-se astfel exact acele obiective de reglementare și redistribuție socială invocate pentru a justifica preluarea lor de către stat. Această concesie pragmatică ilustrează genul de obstacole care stăteau În calea „revoluției” mitterrandiene. Timp de un an, regimul a afișat cu Îndrăzneală o imagine radicală
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
controleze creșterea. Ei au preferat să-și păstreze o anumită capacitate de intervenție, reținând de obicei o parte din acțiuni chiar și la firmele private. Astfel, În Franța, privatizarea Însăși a fost un proces strict reglementat - pachetele majoritare au ajuns exact la firmele și Întreprinderile pe care statul se putea baza, iar investitorii internaționali au rămas ani de zile suspicioși, cum era și normal. Cu toatea acestea, pentru Franța schimbările au fost vitale: țara se sincroniza din nou cu evenimentele din
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
1968, disidenții au Înțeles că reforma partidului-stat era imposibilă. Puțini se așteptau ca Husák sau Honecker (și cu atât mai puțin sovieticii Înșiși) să admită logica „drepturilor” și să ia În serios litera propriei Constituții. Discuția teoretică despre drepturi avea exact scopul de a ilustra absența lor În practică, reamintindu-le observatorilor de acasă și de peste hotare cât de puțin libere erau, de fapt, aceste societăți. În loc să Înfrunte autoritățile comuniste, noua opoziție vorbea În mod deliberat pe deasupra lor. Pentru disidenți ca
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
exil: mai bine să fii persecutat, dar important, decât liber și irelevant. Teama de irelevanță mai alimenta o considerație În acei ani, și anume dorința unei „reîntoarceri” urgente În Europa. Ca și cenzura, aceasta era o preocupare exclusiv intelectuală - mai exact, era apanajul scriitoriilor din provinciile vestice ale fostului Imperiu Habsburgic, unde Înapoierea și subdezvoltarea impuse de canonul sovietic au fost resimțite cel mai dureros. Ilustrul purtător de cuvânt al acestui sentiment a fost romancierul și scenaristul ceh Milan Kundera, exilat
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și ceilalți disidenți construiau un fel de spațiu public „virtual” În locul celui distrus de comunism. Un lucru despre care intelectualii disidenți nu vorbeau foarte mult era economia. Iar asta tot din realism. Încă de pe vremea lui Stalin, creșterea economică - mai exact, industrială - constituise atât țelul socialismului, cât și principalul său criteriu de evaluare a succesului. După cum am văzut În capitolul XIII, mecanismele economice erau principala preocupare a unei generații anterioare de intelectuali reformiști: ei i-au Întors regimului comunist propriile obsesii
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Statele Unite aveau s-o câștige. și așa a și fost. Cu timpul, acumularea de armament a ajuns să fie considerată stratagema abil ticluită prin care americanii au falimentat și, În cele din urmă, distrus sistemul sovietic. Ceea ce nu e foarte exact. Uniunea Sovietică nu-și putea permite cursa Înarmărilor În care intrase Încă din 1974, dar falimentul economic nu era de ajuns pentru a Îngenunchea comunismul. Fără Îndoială că al doilea Război Rece și beligeranța fățișă a Americii au mărit presiunea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
economică profundă Însemna implicit slăbirea sau abandonarea pârghiilor de control. Nu numai că ea exacerba În faza inițială problemele pe care era menită să le rezolve, ci Însemna realmente o pierdere a controlului. Iar comunismul se baza pe control - mai exact, comunismul era control: control asupra economiei, control asupra informației, control asupra mișcării, asupra opiniilor și asupra oamenilor. Restul era dialectică, iar dialectica - așa cum Îi explicase un veteran comunist lui Jorge Semprún la Buchenwald - „este arta și metoda de a cădea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
inițiale ale lui Gorbaciov e ilustrat de tonul inimitabil al noii toleranțe oficiale față de muzica pop: cum scria Pravda În octombrie 1986, „rock’n’roll-ul are dreptul să existe, dar numai dacă este melodios, plin de Înțelesuri și bine executat”. Exact asta Își dorea Mihail Gorbaciov: un comunism melodios, plin de Înțelesuri și bine executat. Se vor face reformele necesare și se vor acorda libertățile corespunzătoare, dar numai Într-un cadru reglementat - nu mai departe de februarie 1988, guvernul nu Îngăduia
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
alege este un principiu universal. Nu trebuie să existe excepții”. Era mai mult decât o simplă renunțare la „doctrina Brejnev”: era o declarație că Moscova nu va recurge la forță pentru a impune țărilor Înfrățite „socialismul” ei. Gorbaciov admitea - și exact așa a fost Înțeles - că În statele-satelit cetățenii aveau de-acum libertatea să-și urmeze propriul drum, socialist sau nu. Europa de Est era pe punctul de a reintra În istorie. După 1985, sub conducerea lui Mihail Gorbaciov, Uniunea Sovietică a renunțat
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
securitate al Uniunii Sovietice, acționând semiindependent față de autoritățile locale. și, În timp ce conducătorii de la Praga, Varșovia sau Berlinul de Est Începeau să realizeze că nu se mai puteau baza pe sprijinul necondiționat al Moscovei, nici ei, nici supușii lor nu știau exact ce urmează. Situația din Polonia Îngloba aceste incertitudini. Pe de o parte, proclamarea legii marțiale Întărise dominația autoritaristă a Partidului Comunist. Pe de altă parte, reprimarea Solidarității și reducerea la tăcere a liderilor acesteia nu a reușit să soluționeze problemele
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]