8,846 matches
-
se fudulea privindu-i cum se încaieră pentru ciozvârta rămasă. Plecau pe urmă mai departe. Mahalaua creștea spre Filantropia, și-ntr-acolo apucau, pe sub gardurile negre, pe la grădinile oltenilor, pișîndu-le verzele putrezite, apoi se întorceau spre groapă, coborând pe drumul îngust. Se lăsau pe malul gârlei, unul după altul, hămesiți. Gunoierii descărcau sus, pe mal, camioanele, și din fundurile lor se rostogoleau resturi grase. Zăvozii se năpusteau scormonind. Aveau boturile ascuțite și ochii fierbinți de poftă. Nemâncați, ca stăpînii! Albi, roșcați
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
o să cadă de acolo, lunecând de pe lemnul lustruit. Roata se învîrtea tot mai repede. În urechi avea un vâjâit surd, ca la gârlă, când se scufunda în apă, și auzea răsuflarea scurtă a ibovnicului, care-i ținea cu palmele leagănul îngust. Ucenicul desfăcuse brațele și se arunca dintr-o parte, valvârtej. Scaunul lui trecu pe lângă al starostelui, fierul îndoit de dedesubt se încorda și scârțâi. - Ți-e frică? u strigă el de sus. - Nu, răspunse țiganca, râzând cu toată gura. 230
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
a chemat sus la comisar. Gheorghe și-a făcut repede o cruce: - Țin-te, Paraschive! Suiră într-o odaie scundă, luminată de ferestre prăfuite, cu geamurile nespălate, în care se aflau două mese nevopsite, pline de hârtii, și câteva bănci înguste și lungi. Împrejur se simțea un miros de tutun prost. Dușumelele erau murdare și se vedea că în camera asta nu se măturase de mult. După o masă, pe un scaun ce scârțâia, ședea comisarul, o namilă de om, gras
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
au vrut le-a pus starostele 280 dinainte. De aia-i plăcuse lui Gheorghe să-l slujească. Stăpânul nu se uita la parale; când era de petrecut, petrecea... Un bărbat negricios și gras, cu părul cărunt, se urcase pe scena îngustă. Purta la gât o cravată bogată, cu picățele, strânsă sub bărbie. Negustorii din jur bătură din palme. Era Zavaidoc. Avea o voce plăcută și râdea. Începuse ușurel: Foaie verde tei rotat, Marna când m-a alăptat, Nu cu lapte, cu
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
neștiutori: - Veniți, mă, mai aproape, să-l vedeți pe Paraschiv... Lăutarii cântau repede, repede. Nicu-Piele juca în curte, de gât cu o coardă. Când urcară, tăcură speriați. Dumitru bătea țambalul în neștire: clampa, clampa... Nu mai avea loc pe scările înguste și se încălzea, mișcând repede mâinile înghețate. Pe urmă se auzi țipătul muierilor.. " în odaie se făcuse frig. Lumina de afară poleia pereții. Bătea în perdelele albe și cădea ca o ploaie peste lucruri. Bozoncea strânse bine cuțitul său lung
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
gardurile și bulumacii, care se rostogoleau spre adânc. Balta se umflase și clocotea. Puhoiul se lățise, apăsase pereții de lut, turtise magaziile lucrătorilor și cărase vreo două acoperișuri. Sipcile subțiri se frângeau, purtate de valul greu. Apa urcase până la ferestrele înguste, se strecurase pe sub cercevele și intrase în odăile pardosite cu lut. Femeile aruncau lucrurile pe paturi și pe scaune, plângând, cu copiii de mână. Măritei îi luase preșurile. Lui Matei potopul îi urnise dulapul cu scule. Meșterul, numai în izmene
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
scutura floarea-soarelui uscată și frunzele de tutun. Cum îl mai chemau plopii Drăgășanilor pe cîrciumar! A dat ghes cailor. - Se grăbește jupînul! ziceau căruțașii. Îi dă inima brînciî Au trecut bariera orașului într-o goană sălbatică. Urcușul era ușor. Drumul îngust și întortocheat printre viile negre i s-a părut nesfârșit lui Stere. Oamenii -lau primit bucuroși. Mirosea a must și a strugure strivit cu picioarele. Între români lipsea Voica. A întrebat. Lumea a râs cu înțeles. O muiere a îndrăznit
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
substanță de-ntuneric hrănește atâta noapte? Groaza ce se-ntinde la poalele imbecilității înalță aburi de adormire mută și viața tace resemnată, în ceremonialul funebru de-ngropare a spiritului. Un vis de monotonie neagră căruia locașurile de veci sânt prea înguste imensității lui crepusculare. Idioțenia este o groază ce nu poate gândi asupra ei însăși, un neant material. - Când separația de tine însuți prin reflexie își pierde din tărie și n-ai distanță de propria ta groază, o introspecție atentă te
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
și voluptatea ce se interpune între om și absolut. "Devenirea" - implicația ei... De nu mi-ar plăcea să îngrijesc blând erorile și de n-aș ațipi conștiința prin dulci înșelăciuni, unde-ar duce o veghe nemiloasă într-o lume nemilos îngustă? Nici o nebunie nu m-ar consola de puținul lumii, în clipele în care inima e o fântână săritoare într-un deșert. Experiența om a ratat. El a devenit o înfundătură, pe când un ne-om e mai mult: o posibilitate. Privește
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
organic și atunci bucuria le oferă destule seducții pentru a face inutilă orice justificare. Este de o mie de ori mai multă complexitate într-o disperare absolută, decât într-o bucurie absolută. Poate din acest motiv porțile paradisului sânt prea înguste pentru acei care și-au pierdut speranța... Nu este absolut nimeni care în fondul sufletului să nu aibă un regret - oricât de palid și de indecis - după durerea și boala de care a scăpat. Acei care suferă intens și îndelungat
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
duce în domeniul iubirii la donjuanism. Toți oamenii care au dus viața interioară până la ultimele ei limite, care au disperat de sensul vieții și care se chinuiesc pe culmi, sânt în mod fatal donjuani, întocmai ca și antipodul lor, oameni înguști, lipsiți de viață interioară, cu posibilități extrem de reduse de înțelegere și simțire. Viața prezintă această ciudată dualitate de a întruni în realizarea exterioară pe cele două tipuri opuse de oameni: pe deficienți și pe cei preaplini. Tot simțul psihologic este
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
n-au cunoscut poziția lor în timp. Creația presupune un infinit fond psihologic, dar exclude un orizont teoretic echivalent. Epocile istorice productive, desfășurîndu-se în naivitate, se adâncesc în sânul valorilor, ca-ntr-un cerc limitat. Psihologicește, epocile au o respirație îngustă și un ritm sacadat de toate insuficiențele. Este indiscutabil că amploarea pe care o atribuim noi viziunii omului Renașterii depășește dimensiunile reale, precum iarăși s-ar putea să nu înțelegem decât fragmentar complexul sufletesc al omului medieval. Interpretările moderne au
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
n-a fost niciodată mai mult decât un om extraordinar. I-a lipsit totdeauna distanța și disprețul de lume, pentru a fi un om mare. O anumită generozitate cu România mă face să cred că ea ar putea depăși cercul îngust al culturilor mici. Acest condițional definește condiția noastră. Că ea nu se va putea ridica niciodată la nivelul și semnificația culturilor mari este un fapt sigur, ce nu merită a fi discutat. Ceea ce poate și ceea ce trebuie să devină România
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
din naționaliștii noștri și, din păcate, și ai globului, că înflorirea națiunii este compatibilă cu inegalități sfîșietoare? Naționalismul a devenit un cuptor în care se dospește mizeria. Și nu era necesar. Toată vina acestor stări nu o poartă decât viziunea îngustă care face din revoluția națională o mișcare de elan pur, semnificativă din punct de vedere psihologic, dar irelevantă practic. Să crape indivizii, să triumfe națiunea? În timp de război, orice nu! este trădare. Dar în timp de pace, dacă alternativa
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
s-ar fi închinat unei copile care i-ar fi dat lui inima ei! Adesa și-o închipuia pe acea umbră argintie cu fața albă și păr de aur? căci toate idealele sunt blonde - și parcă simțea mînuțele-i calde și înguste în mâinile lui, și parcă-i topea ochii sărutîndu-i, și parcă i se topea sufletul, ființa, viața, privind-o... vecinic privind-o. Pe ici pe colo pe la mese se zăreau grupe de jucători de cărți, oameni cu părul în dizordine
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
de {EminescuOpVII 101} ale lor; fetele tinere ivesc fețele rumene ca mărul prin obloanele deschise ale ferestrelor cu gratii, prin care vezi oale cu flori galbene ca de aur. Numai pe ici pe colo luna răvarsă cîte-o dungă lungă și îngustă în umbra uliței, pe ici pe colo trece cîte-un om șuierând - încet, încet ulițele adorm, obloanele se-nchid, lumânările se sting, paznicii de noapte trec cu capetele înfundate în mantale albe, și călugărul nostru trece ca o umbră aspru-zugrăvită prin
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
Casa era c-un acoperământ țuguit, păreții erau de piatră mică ca ceea cu care se pietruiesc fântânele și orice tencuială căzuse de pe ele, încît părea o bucată din ruina unei cetățui. Obloanele erau mult mai largi decât ferestrele cele înguste, și la un cerdac ținut în aer de stâlpi de zid în patru muchi duceau dint-o lature niște scări nalte, care ajungeau la jumătatea întregei înălțimi a casei. Nici un copaci, nici un acaret pe lângă casă; ograda cea mare cu iarba ei
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
lume întreagă de animale. Mii de albine cutremură florile lipindu-se de gura lor, bondarii îmbracați în catifea, fluturii albaștri împlu o regiune anumită de aer deasupra căreia vezi tremurând lumina soarelui. Stîncele nalte fac ca orizontul meu să fie îngust. O bucată de cer am numai, dar ce bucată! Un azur întunecos, limpede, transparent, și numai din când în când câte un nourel alb ca și când s-ar fi vărsat lapte pe cer. In mijlocul văii e un lac în care
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
alta ochii. Să vorbim încet... cel puțin lectorii mei închipuiască-și că li vorbesc la ureche... ia să vedem, rămas-a mâna Cezarei tot la ochi? Sânii îi crescuse într - atâta de bătăile inimei încît sărise un bumb de la pieptarașul cam îngust de catifea neagră... de ce-l și încheiase? Dar cine știa că inima ei o să aibă asemenea turburări? Ea-și dezbumbă pieptariul, sânii ei albi ca zăpada se eliberară din închisoarea lor de catifea și ea răsuflă adânc, deși încet. Apoi
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
de lume vegetală se mișcă o lume întreagă animală. Mii de albine cutremură florile, bondarii îmbrăcați în catifea, fluturii albaștri împlu o regiune anumită de aer deasupra căreia vezi tremurând lumina soarelui. Stâncile nalte fac ca orizontul meu să fie îngust. O bucată de cer numai, dar ce bucată! Un azur întunecos și transparent, și numai din când în când câte un nourel alb ca și când s-ar fi vărsat lapte pe cer. În mijlocul văii e un un lac în care curg
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
se deschise... și... Cezara era să răcnească... dar își astupă gura c-o mână și cu alta ochii. Rămas-a mâna Cezarei tot la ochi? Sânii îi crescuse într - atâta de bătăile inimei încît îi sărise un bumb de la pieptarul îngust de catifea neagră... dar cine știa că inima ei o să aibă asemenea turburări? Ea-și desbumbă pieptarul, sânii ca zăpada se eliberară din închisoarea de catifea și ea răsuflă adânc, deși încet. Apoi își puse iute mâna iar la ochi
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
întreagă de animale [animală]. Mii de albine cutremură florile lipindu-se de gura lor, bondarii îmbrăcați în catifea, fluturii albaștri împlu o regiune anumită de aer deasupra căreia vezi tremurând lumina soarelui. Stîncele nalte fac ca orizontul meu să fie îngust. O bucată de cer am numai, dar ce bucată! Un azur întunecos, limpede, [și] transparent, și numai din când în când câte un nourel alb ca și când s-ar fi vărsat lapte pe cer. În mijlocul văii e un lac în care
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
Să vorbim încet... cel puțin lectorii mei închipuiască-și că li vorbesc la ureche... ia să vedem, rămas-a mâna Cezarei tot la ochi? Sânii îi crescuse într - atâta de bătăile inimei încît [îi] sărise un bumb de la pieptarașul cam [pieptarul] îngust de catifea neagră... de ce-l și încheiase? dar cine știa că inima ei o să aibă asemenea turburări? Ea-și dezbumbă pieptariul, sânii ei albi ca zăpada se eliberară din închisoarea lor de catifea și ca răsuflă adânc, deși încet. Apoi
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
ieșirăm la ușa bisericei, la care sta bătrânul sacristan și vro doi cerșitori zdrențuiți. Plecarăm stradele-n sus și Ioan mă duse la el. Camera sa era mică și-ntunecoasă, și întunerecul ei mai era ridicat încă prin un părete îngust, acoperit cu pănură neagră în mijlocul cărei era o cruce albă. În genere însă camera sa respira eleganța fină și artistică, care contrasta foarte mult cu hainele sale mai mult unse și rupte. Cărțile aurite și legate stăteau în șir pe-
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
focuri vedeai pare-că cum joacă fete și flăcăi, iar pin codrii rătăciți fluierau voinicii printre dinți și din frunze câte - o doină adâncă și plină de foc. Astfel treceam înainte alături cu zidurile de piatră a muntelui, pe-o cărare îngustă ce ducea mereu în sus, năruită pe - alocurea, pe - alocurea baricadată de bolovani rostogoliți din creștetul munților și înțepeniți în albia cărărei. Săream peste năruituri și baricade și-am mers mereu, până ce luna apusese, focurile se stingeau, cântecele încetară, iar
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]