4,504 matches
-
iar alianța de cetăți maritime, inițiată de regele Cariei, Mausolos, și de rodieni, îi înfrâng definitiv pe atenieni în 356 în bătăliile navale de la Hellespont și Embata. În bătălia de la Kynoskephalai contra tiranului tesalian, Pelopias moare, iar în Peloponesm spartanii aliați cu cetățile ostile arcadienilor, îi obligă pe beoțieni să intervină, dar în 362, în bătălia de la Mantineea, Epaminodas moare și totul se transformă într-o înfrângere.
Grecia clasică () [Corola-website/Science/320929_a_322258]
-
pe Frontul de Est, adică Luftflotte 4, cu care aviația română colabora. În 1944 a sprijinit Grupul 9 Vânătoare în apărarea zonei Ploiești împotriva bombardamentelor americane prin dotarea lui cu aparate Bf 109G. După ce Parisul a fost eliberat de forțele aliate, în septembrie 1944 Deßloch a comandat o unitate aeriană de represiune care a bombardat orașul, a distrus ținte civile și a ucis 200 de civili francezi. În perioada 8 mai 1945 - 1948 a fost în prizonierat.
Otto Deßloch () [Corola-website/Science/315301_a_316630]
-
își adune toate forțele pentru o bătălie decisivă la bătălie de la Leipzig (cunoscută și ca „Bătălia Națiunilor”). Aceasta urma să fie cea mai mare bătălie a Războaielor napoleoniene și cea mai mare din istorie până la Primul Război Mondial. Trădat de aliații săi saxoni, sub presiunea crescândă a unui inamic mult superior numeric, Napoleon este nevoit să se retragă spre Franța. Ultima etapă a războiului, apărarea Franței, este deseori considerată a fi cea mai impresionantă campanie napoleoniană, deoarece Împăratul a învins și
Războiul celei de-a Șasea Coaliții () [Corola-website/Science/315388_a_316717]
-
la Leipzig, primind curând și ajutorul austriecilor. În trei zile de lupte (16 - 19 octombrie), Napoleon, cu doar 160,000 de oameni, ține un timp piept celor peste 320,000 de Aliați. Copleșit, Napoleon este abandonat în plină luptă de aliații săi saxoni, care trec în tabăra inamicului. Francezii se retrag în dezordine spre Franța, lăsând în urmă 50,000 de morți, răniți și prizonieri, pierzându-l și pe Mareșalul Poniatowski, înecat în timpul disperatei retrageri. Bavaria trece în tabăra Coaliției și
Războiul celei de-a Șasea Coaliții () [Corola-website/Science/315388_a_316717]
-
încearcă din nou să o oprească, fără a putea învinge însă la bătălia de la Arcis-sur-Aube, pe 20 martie. Înaintarea aliaților spre Paris continuă și Împăratul își schimbă strategia, încercând nu să înfrunte ci să secționeze liniile de comunicație ale armatelor aliate, dar acestea continuă marșul, înfruntând și învingând armata Mareșalilor Mortier și Marmont la Fère-Champenoise și sosesc în dreptul Parisului. În tot acest timp, Wellington câștigase câteva victorii împotriva lui Soult, împingându-l pe acesta până la Toulouse iar în sud-est, Augereau era
Războiul celei de-a Șasea Coaliții () [Corola-website/Science/315388_a_316717]
-
lui 1940. Ar fi constituit un avantaj pentru aliați, și ar fi putut contribui la scurtarea celui de-al Doilea Război Mondial. Churchill a propus plasarea de mine navale în apele teritoriale norvegiene din jurul Narvikului sau ocuparea orașului cu trupe aliate. Aliații sperau că vor putea folosi un Narvik ocupat pentru a securiza câmpurile miniere suedeze și/sau să trimită provizii și întăriri Finlandei, pe atunci luptând împotriva Uniunii Sovietice în Războiul de Iarnă Finlandez. Ambele propuneri au întâlnit împotrivirea guvernului
Narvik () [Corola-website/Science/315441_a_316770]
-
au adus forța de invazie la Narvik și alte nave germane aflate în apropiere. Navele de război germane "Scarnhorst" și "Gneisenau" au scufundat portavionul britanic HMS "Glorious" în timpul retragerii din această bătălie. La 12 aprilie 1940, primele convoaie de soldați aliați au fost trimise sub comanda generalului-maior Pierse Joseph Mackesy pentru a conduce cât mai curând posibil un asalt al Narvikului dinspre mare. Însă, Mackesy credea că apărarea germană a portului era prea puternică pentru realizarea unei astfel de invazii. Amiralitatea
Narvik () [Corola-website/Science/315441_a_316770]
-
victorie a infanteriei aliate în Al Doilea Război Mondial. Însă, pe atunci deja aliații pierdeau Bătălia pentru Franța și evacuarea din Dunkerque era în curs de desfășurare. Deoarece prin invazia nazistă a Franței Scandinavia a devenit nesemnificativă, și deoarece trupele aliate amplasate în Narvik erau extrem de necesare în altă parte, aliații s-au retras din Narvik la 8 iunie 1940 prin Operațiunea Alphabet. Fără sprijinul forțelor navale aliate, norvegienii au fost întrecuți în număr și au fost nevoiți să renunțe la
Narvik () [Corola-website/Science/315441_a_316770]
-
Deoarece prin invazia nazistă a Franței Scandinavia a devenit nesemnificativă, și deoarece trupele aliate amplasate în Narvik erau extrem de necesare în altă parte, aliații s-au retras din Narvik la 8 iunie 1940 prin Operațiunea Alphabet. Fără sprijinul forțelor navale aliate, norvegienii au fost întrecuți în număr și au fost nevoiți să renunțe la arme pe 10 iunie 1940. Aceasta nu a fost o capitulare completă, fiindcă norvegienii au continuat să lupte în operațiuni de gherilă. Municipiul Narvik acoperă suprafețe întinse
Narvik () [Corola-website/Science/315441_a_316770]
-
printr-un impas militar și retragerea forțelor japoneze din Coreea. Invaziile au fost lansate de Toyotomi Hideyoshi cu intenția de a cuceri atât Joseon-ul cât și Ming-ul. Japonezii au reușit să ocupe rapid peninsula coreeană dar superioritatea numerică a armatei aliate a Joseon și Ming au dus la o retragere a japonezilor spre zonele de coastă și la un impas militar. Odată cu moartea lui Hideyoshi din septembrie 1598, forțele japoneze din Coreea au primit ordin de retragere de la nouă guvernare a
Dinastia Joseon () [Corola-website/Science/317233_a_318562]
-
scurtă vreme după tentativa nereușită de capitulare în fața americanilor, Vlasov și oamenii săi au fost capturați de sovietici. Unii dintre soldații care au fost inițial luați prizonieri de aliații occidentali au fost mai apoi predat sovieticilor. Totuși, unii dintre ofițerii aliați care simpatizau cauza soldaților ROA le-a permis acestora să evadeze în gurpuri mici și să se refugieze în zonele controlate de americani. Ar mai trebui notată și atitudinea liderilor Liechtensteinului, care a ignorat cererile sovieticilor de extrădare a soldaților
Armata Rusă de Eliberare () [Corola-website/Science/317344_a_318673]
-
calcul posibilitate repatrierii forțate în URSS. Ei au sperat totuși ca britanicii să aprecieze lupta lor anticomunistă, neavând nicio informație despre înțelegerile de la Ialta. Când au descoperit intențiile aliaților, unii au evadat, posibil și cu complicitatea unor soldați și ofițeri aliați, alții s-au opus, iar alții s-au sinucis. Cazacii care au scăpat de repatriere s-au ascuns prin păduri și munți, au fost ascunși de populația locală germană, iar alții s-au folosit de identități false. În cele din
Trădarea cazacilor () [Corola-website/Science/317416_a_318745]
-
din 1919 și au fost repartizate puterilor învingătoare pe 7 mai 1919. Teritoriile otomane au fost repartizate pentru prima oară în conformitate cu prevederile Tratatului de la Sèvres din 1920, iar repartiția a fost finalizată după semnarea Tratatului de la Laussane din 1923. Puterile Aliate și-au împărțit teritoriile otomane în conformitate cu înțelegerile semnate la Conferința de la Sanremo din 1920. Tratatele de pace au jucat un rol important în stabilirea unor precedente în dreptul internațional care sunt valabile și astăzi. Numeroase reguli care guvernează relațiile dintre state
Mandat al Ligii Națiunilor () [Corola-website/Science/321779_a_323108]
-
care stipula că aceste mandate trebuie exercitate în numele Ligii. Tratatul de pace nu conținea niciun fel de prevedere cu privire la alocarea mandatelor de către un grup de patru membri ai Ligii Națiunilor, care aveau să acționeze în numele așa-numitelor „Principale Puteri Puteri Aliate și Asociate”. Deciziile luate la conferința „Consiliului celor patru” nu s-a făcut pe baza consultării Adunării generale a Ligii Națiunilor, așa cum era stipulat în Convenție. Ca urmare, au existat opinii conform cărora deciziile celor patru nu au niciun fundament
Mandat al Ligii Națiunilor () [Corola-website/Science/321779_a_323108]
-
Tratatul de Stat al Austriei sau (în ) a reînființat Austria ca stat suveran. El a fost semnat la 15 mai 1955, la Palatul Belvedere din Viena de către puterile aliate ocupante (Franța, Regatul Unit, Statele Unite și Uniunea Sovietică) și de guvernul austriac. El a intrat oficial în vigoare la 27 iulie 1955. Titlul său complet a fost „Tratat de reînființare a unei Austrii independente și democratice, semnat la Viena la
Tratatul de independență a Austriei () [Corola-website/Science/321860_a_323189]
-
plină de dărâmături le-a dat soldaților protecție față de atacurile aeriene și de artilerie, făcând din acel sit o poziție defensivă mai viabilă. Între 17 ianuarie și 18 mai, apărătorii Liniei Gustav au fost asaltați de patru ori de trupele Aliate. În ultimul asalt, Aliații au desfășurat 20 de divizii pe un front de și i-au împins pe germani de pe pozițiile lor, cu pierderi grele. Debarcările Aliaților în Italia din septembrie 1943 cu două armate sub comanda generalului Sir Harold
Bătălia de la Monte Cassino () [Corola-website/Science/321929_a_323258]
-
de aprovizionare ale liniei Gustav și să-i determine pe aceștia să se retragă de pe această linie pe unele poziții de la nord de Roma. Deși aceste așteptări erau consistente cu tacticile germane din cele trei luni anterioare, serviciile de informații aliate nu înțeleseseră că strategia atacurilor și retragerilor avusese singurul scop de a pregăti linia Gustav pe care germanii intenționau să o păstreze cu fermitate. Serviciile de informații ale aliaților i-au determinat pe aceștia să fie prea optimiști. Armata a
Bătălia de la Monte Cassino () [Corola-website/Science/321929_a_323258]
-
Succesul ar fi dus la cucerirea orașului Cassino și la deschiderea văii Liri. Freyberg își informase însă superiorii privind opinia sa că, date fiind circumstanțele, șansele de succes ale ofensivei sunt mai mici de 50%. Din ce în ce mai mult, opiniile anumitor ofițeri aliați s-au fixat pe marea mănăstire de la Monte Cassino: ei considerau că mănăstirea—și presupusa sa utilizare ca punct de observație pentru artileria germană—era cea care împiedica ruperea liniei Gustav. Presa britanică, precum și C. L. Sulzberger de la "The New York Times" scriau
Bătălia de la Monte Cassino () [Corola-website/Science/321929_a_323258]
-
ucis vreun soldat german. Dată fiind imprecizia bombardamentelor din acele zile (s-a estimat că doar 10% din bombele lansate de bombardierele grele de la mare altitudine au lovit mănăstirea) au văzut bombe și în alte părți, ucigând fără intenție soldați aliați și germani. Într-adevăr, șaisprezece bombe au lovit perimetrul Armatei a 5-a de la Presenzano la 27 km de Monte Cassino și au explodat la câțiva metri de rulota în care gen. Clark lucra la biroul său. În ziua de după
Bătălia de la Monte Cassino () [Corola-website/Science/321929_a_323258]
-
cu călugării să nu folosească abația în scopuri militare cât timp aceștia mai erau acolo. În urma distrugerii, soldați ai Diviziei 1 parașutiști germană au ocupat ruinele mănăstirii, transforând-o într-o fortăreață și post de observație, o problemă serioasă pentru forțele aliate. În noaptea de după bombardament, o companie a primului batalion din Royal Sussex Regiment (unul din elementele britanice din cadrul Diviziei 4 indiene) a atacat punctul-cheie 593 de pe poziția sa de la distanță de pe creasta Capului de Șarpe. Atacul a eșuat și compania
Bătălia de la Monte Cassino () [Corola-website/Science/321929_a_323258]
-
sud și deci către valea Liri valley. Divizia 78 infanterie britanică, sosită spre sfârșitul lui februarie și pusă sub comanda corpului neozeelandez, urma apoi să treacă râul Rapido în aval de Cassino și să înceapă înaintarea spre Roma. Niciun comandant aliat nu era mulțumit de plan, dar existau speranțe că un bombardament preliminar fără precedent, realizat cu bombardiere grele, s-ar putea dovedi un atu. Era nevoie de trei zile senine cu vreme bună și asaltul a fost astfel amânat timp
Bătălia de la Monte Cassino () [Corola-website/Science/321929_a_323258]
-
rând pentru a întări poziția de pe Dealul Castelului și a permite astfel eliberarea de trupe pentru închiderea celor două trasee dintre Dealul Castelului și punctele 175 și 165 prin care germanii puteau să îi mai întărească pe apărătorii orașului. Comandanții aliați s-au simțit în pragul succesului, deși în ziua de 21 martie luptele grele au continuat. Apărătorii erau însă hotărâți și atacul asupra punctului 445 pentru blocarea rutei de întărire a germanilor a eșuat la limită, în timp ce în oraș aliații
Bătălia de la Monte Cassino () [Corola-website/Science/321929_a_323258]
-
mai bună divizie din armata germană...”, suferise pierderi grele, dar câștigase. Aliații au petrecut următoarele trei zile stabilizând frontul, extrăgând grupurile izolate de Gurkha de pe Dealul Spânzuratului și detașamentul din Batalionul 24 neozeelandez care ținuse punctul 202 la fel de izolat. Linia aliată a fost reorganizată prin retragerea epuizatelor divizii 4 indiană și 2 neozeelandeză și înlocuirea lor în munți cu Divizia 78 britanică și în oraș cu brigada 1 infanterie britanică. Cartierul general al corpului neozeelandez a fost dizolvat la 26 martie
Bătălia de la Monte Cassino () [Corola-website/Science/321929_a_323258]
-
moștenitor, însă împăratul i-a acordat fiului său și titlul de rege al Romei. Trei ani mai târziu, Primul Imperiu Francez - pe care trebuia să-l moștenească, s-a prăbușit. Napoleon a vrut să abdice în favoarea fiului lui însă puterile aliate, la insistența împăratului Alexandru I al Rusiei, au refuzat. La 29 martie 1814, acompaniată de suita ei, împărăteasa a părăsit Palatul Tuileries cu fiul ei. S-au oprit prima dată la Castelul Rambouillet; apoi, temându-se că trupele inamice avansează
Napoleon al II-lea al Franței () [Corola-website/Science/321355_a_322684]
-
Newcombe și Cyril E. Wilson au venit în sprijinul arabilor, aducându-le puști, explosivi, mortiere și mitraliere. În schimb, britanicii le-au oferit arabilor un număr foarte redus de piese de artilerie, datorită crizei de astfel de arme din depozitele aliate. Faisal dispunea de un număr redus de tunuri montane. Alături de arabi au mai luptat și soldați egipteni și indieni, în special ca mitraliori. Britanicii i-au sprijinit pe arabi cu un anumit număr de mașini blindate, iar aviația britanică a
Revolta arabă () [Corola-website/Science/321391_a_322720]