6,796 matches
-
extremelor teoretice susținute în discursul hipertehnologizării. Sunt criticate în principal pozițiile radicale, neocarteziene, ale transumaniștilor, situate la limita spiritualismului tehnologic, de pe linia postumanului promovat de Katherine Hayles. Astfel, teoriile lui Hans Moravec, Marvin Minsky sau Ray Kurzweil sunt chestionate în ambițiile utopice de transcendere cu orice preț a limitelor umanului, de destrupare și de privilegiere a minții umane artificializate asupra trupului „demodat” și dispensabil. Direcția simulaționismului (de tip Bostrom și Daintonă este încadrată în același registru discursiv criticabil, prin ambiția postulării
Corpul în imaginarul virtual by Lucia Simona Dinescu () [Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
-
în ambițiile utopice de transcendere cu orice preț a limitelor umanului, de destrupare și de privilegiere a minții umane artificializate asupra trupului „demodat” și dispensabil. Direcția simulaționismului (de tip Bostrom și Daintonă este încadrată în același registru discursiv criticabil, prin ambiția postulării faptului că mintea umană este o simulare de computer. De asemenea, cybervizionarismul, cu corolarele imortalității și ale omniscienței, sunt supuse dezbaterii și polemicii, astfel că sunt aduse față în față argumentele lui Gregory Stock sau ale lui Nick Bostrom
Corpul în imaginarul virtual by Lucia Simona Dinescu () [Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
-
modificarea genetică. Spre exemplu, McKibben (2003Ă, raportând din zona minată a cercetărilor ingineriei genetice, a nanotehnologiei și a roboticii, consideră că ființele umane sunt „bune” așa cum sunt acestea în prezent și în mod natural și vrea să impună o barieră ambiției umane de evoluție prin tehnologie. Perspectiva sa esențialistă și distopică se opune perspectivelor tehnoutopice care celebrează, de pildă, eliberarea umanului de limitele ADN-ului. Astfel, criticul nu poate decât să considere programarea și alterarea genetică a celulelor viitorilor copii drept
Corpul în imaginarul virtual by Lucia Simona Dinescu () [Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
-
dacă, într-adevăr, imaginarul științifico-fantastic de astăzi ar deveni realitate sau dacă posibilitățile tehnoștiințifice incipiente s-ar extinde și s-ar actualiza. Astfel, în fața valului de avantaje promise de aceste tehnoștiințe, cercetătorul nu mai poate da înapoi, mânat atât de ambiția de cunoaștere, cât și de contextul capitalismului global, al presiunii competitive și al principiilor financiare, în ciuda avertismentelor diverselor grupuri de rezistență, de la cele religioase la cele bioconservatoare. De asemenea, omul obișnuit, având posibilitatea tratării, a alegerii genelor viitorului copil, a
Corpul în imaginarul virtual by Lucia Simona Dinescu () [Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
-
atacați în miezul ființei noastre, incluzând personalitatea și demnitatea individuală. Exemplu (un coleg către un alt coleg): „Dumnezeule, cum te poți suporta? Ești al dracului de pasiv, parcă ai fi mort în păpușoi, fără nici o inițiativă. N-ai pic de ambiție? Am să renunț la slujba asta cât de repede pot, însă tu ai să rămâi împotmolit aici pe vecie”. 8. „Mă simt agresat la muncă de cuvintele care se referă la etnia, vârsta, sexul, religia și fizicul meu. Mă bucur
Gestionarea conflictelor în organizații. Tehnici de neutralizare a agresivității verbale by Arthur H. Bell () [Corola-publishinghouse/Science/1992_a_3317]
-
rând sufletul de partea lor și, făcându-l să lupte contra lui Însuși, Îl pun În cea mai deplorabilă stare posibilă. Astfel, dacă frica zugrăvește moartea ca pe un rău extrem și care nu poate fi evitat decât prin fugă, ambiția, pe de altă parte, zugrăvește infamia acestei fugi ca pe un rău mai rău decât moartea; aceste două sentimente tulbură În mod diferit voința, care, ascultând când de unul, când de celălalt, se opune În permanență sieși, transformând astfel sufletul
Principiile metafizicii carteziene by Ioan Deac () [Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
permanentă, o politică culturală care să-i permită adaptarea suplă („din mers”), dându-i posibilitatea să se orienteze în problematica lumii contemporane. Enciclopedismul care a caracterizat omul cultivat în trecut nu mai e posibil. E nevoie să se renunțe la ambiția de a dobândi o cultură și o cunoaștere care să se dovedească utile întreaga viață. Această concepție se cere înlocuită cu o alta care încurajează indivizii să achiziționeze instrumente, abilități, metode noi prin care își pot dezvolta capacitatea de a
Educația adulților by Adrian Neculau () [Corola-publishinghouse/Science/1948_a_3273]
-
de fapt, chiar asta e, dar nu e cazul să-l eviți; modestia culinară are și o latură pozitivă: conservă legăturile cu extratereștrii; din proprie experiență, îți spun să nu grăbești trecerea de la meniurile simple la cele complexe; înfrânează-ți ambiția și trage de timp cât mai mult, chiar dacă dovedești un talent gospodăresc ieșit din comun și înveți într-o zi cât alte extraterestre în zece; nu forța nota, ține cont de faptul că rezistența la foame a unui extraterestru de
[Corola-publishinghouse/Science/2076_a_3401]
-
in hunger for bread, not in thirst for revenge. William Shakespeare, Coriolanus După câteva săptămâni de mâncat doar pâine, vă veți plictisi* cu siguranță și veți dori să gătiți ceva mai complex. Nu este ușor, însă puterea de muncă și ambiția care v-au adus la nivelul de manager vă pot ajuta să depășiți orice dificultăți. Importante sunt trei lucruri: să nu vă lăsați copleșite de greutăți, să vreți cu adevărat să faceți acest salt calitativ și să aveți în casă
[Corola-publishinghouse/Science/2076_a_3401]
-
te-ai angajat pe drumul gospodăriei, ai fost prevenită de pericole și greutăți. Peste pericole am trecut, acum încep greutățile. Degeaba speri că, dacă ai umplut cratița, munca ta s-a încheiat. Statutul de gospodină mare, spre care tinzi cu ambiție și dăruire, înseamnă multă muncă. Exact când crezi că ai încheiat, la orizont se arată alți nori negri. Problematica în acest moment se complică și te trezești din nou la răscruce de drumuri: pe de o parte, ai de răspuns
[Corola-publishinghouse/Science/2076_a_3401]
-
atrag atenția asupra unui singur lucru: nu toate hainele pe care nu le mai purtați din cauza grăsimii sunt pătate; nu le spălați inutil, unele s-ar putea să vă fi rămas pur și simplu mici*. Din fericire, extraterestrele care au ambiția să devină gospodine mari, mănâncă doar ce gătesc și nu trișează pe la cine știe ce restaurant nu pățesc așa ceva. * Asta n-o știu din experiența mea, Doamne ferește (am și acum o talie de invidiat, mai ales pentru condiția în care mă aflu
[Corola-publishinghouse/Science/2076_a_3401]
-
fericire, mă îndepărtez tot mai mult de atari vanități, de care prea puțini scapă. La drept vorbind, nu văd în jurul meu decât asta. O utopie: să-mi petrec ultimii ani într-un loc ca al Barcienilor, fără regrete și fără ambiții” (13 iunie 1979 Ă 366). De fapt, acum, după experiența Parisului și din interiorul ei, Cioran îi preferă Parisului fie amintirea locurilor de altădată, resimțite ca un ipotetic acasă, fie Berlinul, Londra sau Elveția. La un moment dat se apucă
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
detaliază „extraordinara figură a lui Talleyrand” (întregul său oportunism și orice trădare a lui ar fi urmat „mișcarea istoriei”), Cioran conchide: „Mi-ar fi plăcut să am cinismul lui Talleyrand. Din păcate, prea mulți străbuni umili și cinstiți îmi inhibă ambițiile și-mi stingheresc mișcările. Sunt prea slab ca să mă scutur de o atât de grea moștenire” (III, 54). Vina e întotdeauna a celorlalți, cel mai adesea a strămoșilor, a neamului căruia îi aparține. În fine, neavând cinismul senin al lui
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
decât să joace „comedia detașării”? „Pretențiile mele de înțelepciune, ce farsă!” (III, 310), își spune într-un loc. Oricum, dublată de dorința de a fi, vanitatea este o consecință a prezenței celorlalți. După câteva zile în aer liber, Cioran constată: „Ambiția mă istovește, competiția mă acrește. Contactul cu omul stârnește tot ce e mai rău în mine. A fost o vreme când credeam în putere. E un vis vechi ce nu m-a părăsit chiar de tot. În mod inconștient, întotdeauna
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
credeam în putere. E un vis vechi ce nu m-a părăsit chiar de tot. În mod inconștient, întotdeauna am dorit să devin cineva. Cât timp voi simți această dorință, voi fi mereu sfâșiat, măcinat, nemulțumit. Pacea presupune să învingi ambiția, să dorești cu patimă anonimatul” (II, 177). Ceilalți, de a căror prezență Cioran nu se poate, de fapt, rupe, îl îndepărtează de esențial și-i dau sentimentul căderii. Iată: „A rămâne necunoscut e un avantaj care, ca să-l poți suporta
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
străduiesc întru anonimat, să fac eforturi de a nu ieși în față, să rămân în umbră și obscuritate Ă e singurul meu țel. Înapoi la sihaștri! Să-mi inventez o singurătate, să clădesc în suflet un schit cu resturile de ambiție și de orgoliu ce mi-au rămas” (idem). Numai că sfaturile acestea imperative, exprimând voința disperată a lui Cioran, nu devin foarte ușor fapt. Oricum, a trecut în etapa căutării anonimatului și a repudierii celebrității. Transcrie din Cocteau, pe care
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
congres la Hamburg, ezită: „Ideea de a merge acolo, de a întâlni oameni, mai ales, îmi face greață” (II, 10). Mai mult, își reproșează că nu se bucură suficient de inactivitatea sa: „Nimic nu otrăvește mai tare ca resturile de ambiție, drojdia omului cel vechi” (III, 299). Și dacă la un moment dat își dorea să fie piatră, altundeva citează din Pascal: „Un arbore nu se știe nefericit” (I, 60), invocând nostalgia lui după vegetal. „Ar trebui să poți renunța la
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
realitate, Cioran nu suportă singurătatea. Își spune: „Suferim de îndată ce avem nevoie de cineva sau de ceva. Să facem astfel încât să depindem cât mai puțin de lucruri și de oameni. Să acceptăm sărăcia, anonimatul și moartea. Să ne reducem la maximum ambițiile, să acceptăm să trăim neștiuți, să ne obișnuim cu ideea de a dispărea...” (II, 195). Apoi, dându-și seama de imposibilitatea împlinirii acestor sfaturi, conchide: „Să dorești toate astea nu-i greu, dar când e vorba de trecut la fapte
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Cioran îl sfătuia pe Eugen Ionescu să se roage, că lui însuși își spune „Înapoi la sihaștri!”, pentru a-și angaja orgoliul în fuga de lume: „Să-mi inventez o singurătate, să clădesc în suflet un schit cu resorturile de ambiție și de orgoliu ce mi-au mai rămas” (I, 73). Iată-l, deci, pe Cioran, demonicul Cioran, care spunea despre sine că nu este „credincios, nici măcar religios” (II, 343), căutându-și, totuși, reperele dacă nu în Dumnezeu, măcar într-o
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
100). Mai mult decât renunțarea la vanitate, e vorba aici de cucerirea Indiferenței; pentru aceasta, e nevoie de abandonarea eului social, dar și a prezenței în lume. Își spune la un moment dat, după cinci zile de stat în natură: „Ambiția mă istovește, competiția mă acrește. Contactul cu omul stârnește tot ce e mai rău în mine” (II, 177). Așadar, cu cât mai puțin eu, cu atât mai mult sine. Pierderea e, de fapt, un câștig. Or, revelația acestui salt Cioran
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
cu lacrimile” (II, 57). Evident, punând totul pe seama eredității, Cioran își detestă cu aceeași furie ucigașă rădăcinile. Citim într-un loc: „Mi-ar fi plăcut să am cinismul lui Talleyrand. Din păcate, prea mulți străbuni umili și cinstiți îmi inhibă ambițiile și-mi stingheresc mișcările. Sunt prea slab ca să mă scutur de o atât de grea moștenire” (III, 54). Este o moștenire a umilinței. „Mii de sclavi își strigă în mine părerile și durerile contradictorii” (I, 19), spune Cioran; sau: „Aparțin
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
a fi altul. În fine, își recuză tinerețea nebună, deși uneori crede că abia atunci a fost el însuși. Privește, oricum, spre vârsta aceea ca spre una a dezechilibrului: „Mă gândesc la anii 1933Ă34Ă35, la nebunia ce mă cuprinsese, la ambițiile nemăsurate, la delirul «politic», la năzuințele mele de-a dreptul demente, Ă ce vitalitate în dezechilibru! Nebunia mea era neobosită. Acum, a obosit. La drept vorbind, nebunia mi-a trecut, nu-mi rămâne decât zațul fostelor nebunii” (II, 149). Cu
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
nesofisticate și a unei angajări constructive. „Admirația maladivă pe care am purtat-o Germaniei mi-a otrăvit viața”, spune el, pentru a continua: „Dacă sunt lecuit de vreo boală, cu siguranță asta e” (III, 207). Într-un loc vorbește despre ambiție ca despre „drojdia omului cel vechi” (III, 299). Altundeva, își spune: „Violent și intolerant din fire, eram făcut pentru acțiune. / Iată, sunt acum douăzeci de ani de când mă străduiesc să fiu inactiv și, pe legea mea, am izbutit” (III, 21
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
doi. Se întîmplă... Cu ostenelile împîclite în rutină ale robotelii lui de funcționar, ce avînturi să-i mai ceri domnului Popescu? "Corect ca un principiu", înfundîndu-se în teancuri de hîrțoage, esgte oare numitul Ilie doar un slujbaș muncit, devorat de ambiții? Ce se ascunde îndărătul acestei încrîncenări? Terfeloage peste terfeloage, dar nu tu o tresărire de bucurie, nici măcar un palpit de suferință numai dezgust. Și o crescîndă amăgire de sine. Prins în roțile unui mecanism implacabil, uniformizator, amploaiatul de al asigurări
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
din nevoia disperată de a umple cu ceva vidul sufletesc în care se mișcă și acționează. Montarea lui Dan Nasta (semnatar atât al regiei cît și al scenografiei) a accentuat caracterul "derizoriu" al tragediei din Calul verde, astfel încît micimea ambiției morale a personajelor se degajă insidios de pretutindeni, într-o senzație de stagnare exasperantă. Interpreții sînt foarte bine aleși, cu o excepție paradoxală! autorul Constantin Popa, care este și interpretul rolului principal. Nu că actorul nu s-ar achita cu
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]