4,059 matches
-
pământul dorit, căci oracolele îi promiseseră acestuia Hesperia. Jupiter îi reamintește lui Enea destinul pe care îl are de urmat și acesta părăstește Cartagina. Distrusă, Didona se sinucide. Ajuns pe coastele Italiei, Sibyla îi prezice viitorul și îl conduce în infern (inspirație mai târziu pentru Dante în Divina Comedie), unde își întâlnește tatăl, printre umbrele eroilor morți. În Infern, o întâlnește și pe Didona, care refuză să-i vorbească. În Latium se căsătorește cu Lavinia, fiica regelui Latinus. Fiul său, Ascanius
Aeneas () [Corola-website/Science/300141_a_301470]
-
de urmat și acesta părăstește Cartagina. Distrusă, Didona se sinucide. Ajuns pe coastele Italiei, Sibyla îi prezice viitorul și îl conduce în infern (inspirație mai târziu pentru Dante în Divina Comedie), unde își întâlnește tatăl, printre umbrele eroilor morți. În Infern, o întâlnește și pe Didona, care refuză să-i vorbească. În Latium se căsătorește cu Lavinia, fiica regelui Latinus. Fiul său, Ascanius, întemeiază Alba-Longa, și continuă destinul tatălui său: întemeierea unui mare oraș, prin cei doi fii ai săi, Amulius
Aeneas () [Corola-website/Science/300141_a_301470]
-
și Cinematografică din București (IATC, astăzi UNATC), promoția 1957. La doi ani după absolvire, Florin Piersic a debutat pe scena Teatrului Național din București obținând rolul titular în Discipolul diavolului. Au urmat Tragedia optimistă, Oameni și șoareci sau Orfeu în Infern, piese care au scos în evidență geniul, naturalețea și prospețimea actorului. Are o bogată activitate teatrală la Teatrul Național din București). În anii '60, Florin Piersic se căsătorește cu actrița Tatiana Iekel, care i-a dăruit și primul copil, pe
Florin Piersic () [Corola-website/Science/300147_a_301476]
-
desăvârșit, personajul a devenit cu timpul arhetipul artistului. Legendele despre Orfeu fac referire la abilitatea sa de a fermeca prin muzica sa toate creaturile vii, dar și pietrele, încercările sale de a-și învia soția, Euridice, coborând după ea în infern, și moartea sa. Arhetip al cântărețului inspirat, Orfeu este una din cele mai semnificative figuri ale mitologiei clasice din cultura occidentală, fiind portretizat în mai multe forme de artă precum poezie, film, operă, muzică și pictură. Pentru greci, Orfeu a
Orfeu () [Corola-website/Science/300204_a_301533]
-
urmărind-o o dată, o făcu să calce în goana ei pe un șarpe. Ovidiu povestește că nenorocirea ar fi avut loc pe când nimfa culegea flori cu suratele ei, naiadele. Orfeu o plânse îndelung și, nesuportând până la urmă despărțirea, coborî în infern să o caute. El reuși, cântând, să înmărmurească întregul Tartar și să-l înduplece chiar pe zeul Hades să-i dea iubita înapoi. Consimțământul de a o însoți pe Euridice pe calea spre lumea pământenilor, alături de călăuzitorul sufletelor, Hermes, i-
Orfeu () [Corola-website/Science/300204_a_301533]
-
umbrelor. O categorie aparte o formează scenele reprezentate pe vasele găsite în sudul Italiei, mai ales în Puglia, datând din secolul al IV-lea î.Hr. Acestea înfățișează cu predilecție coborârea eroului în imperiul lui Hades, alături de alte scene plasate în infern, probabil datorită răspândirii imnurilor orfice și a orfismului în regiune. În antichitatea târzie devin mai frecvente scenele în care cântărețul apare în port frigian (cu pantaloni și tichie), în brațe ținând lira, înconjurat de animalele sălbatice țintuite de vraja melodiilor
Orfeu () [Corola-website/Science/300204_a_301533]
-
această temă, după cum se poate observa în fragmentele din Rottweil, Germania (online și ), din Tarsos (azi Turcia) sau din Palermo (Fig. 3). Postura de stăpânitor al naturii este dictată de caracterul reprezentativ al mozaicurilor din vilele romane. Motivul coborârii în infern este citat în sens moralizator de iconografia creștină, începând cu renașterea devine interesantă tematica iubirii și cea a condiției artistului. În pictura catacombelor, Iisus este înfățișat uneori ca Orfeu, cu lira și înconjurat de animale (Fig. 5). Motivul principal al
Orfeu () [Corola-website/Science/300204_a_301533]
-
pentru Clemens Alexandrinul și Eusebiu în atașamentul pentru Apollo și în refuzul venerării lui Dionysos, dar sunt invocate în afară de aceasta puterea sa de a domoli natura (după tipul Bunului Păstor), precum și cântul ca simbol al mesajului lui Hristos. Coborârea în infern este văzută pe deasupra ca analogie a coborârii Mântuitorului în limb. În pofida acestor izvoare patristice, analogia cu Isus rămâne în arta creștină sporadică. Puține sunt în epoca romanică și reprezentările lui Orfeu în ipostaza muzicianului sau cea a oratorului elocvent, având
Orfeu () [Corola-website/Science/300204_a_301533]
-
vreme. Jean Miélot înscenează astfel un fel de „Happy End” în miniatura unui manuscris din Bruxelles al „Epitre d‘Othéa à Hector” de Christine de Pisan, de la jumătatea sec. al XV-lea. Autoarea condamnă de fapt coborârea lui Orfeu în infern, dar ilustratorul îi arată pe Orfeu și Euridice scăpând de gura iadului, reprezentată drept gura dragonului împietrit de Apollo în „Metamorfoze”. Textul acestui manuscris se bazează dealtfel parțial pe opera lui Ovidiu, asemeni mult mai răspânditelor comentarii „moralizatoare” ale sec
Orfeu () [Corola-website/Science/300204_a_301533]
-
ultima oară ca să-și înfrunte dușmanii (v. ilustrație comparativă). Pictura flamandă preferă în schimb, începând cu sfârșitul sec. al XVI-lea, reprezentările în postura cântărețului, de exemplu în mai multele versiuni ale pictorului R. Savery, sau în scena coborârii în infern, așa ca la Jan Bruegel: „Orfeu în infern” (1594), în Palazzo Pitti, Galleria Palatina, Florența . Peter Paul Rubens descrie scena în infern într-un tablou din 1636, azi în Prado, Madrid, foarte amănunțit, arătându-i pe lângă Orfeu și Euridice și
Orfeu () [Corola-website/Science/300204_a_301533]
-
comparativă). Pictura flamandă preferă în schimb, începând cu sfârșitul sec. al XVI-lea, reprezentările în postura cântărețului, de exemplu în mai multele versiuni ale pictorului R. Savery, sau în scena coborârii în infern, așa ca la Jan Bruegel: „Orfeu în infern” (1594), în Palazzo Pitti, Galleria Palatina, Florența . Peter Paul Rubens descrie scena în infern într-un tablou din 1636, azi în Prado, Madrid, foarte amănunțit, arătându-i pe lângă Orfeu și Euridice și pe Pluto cu Proserpina. Aceste reprezentări se referă
Orfeu () [Corola-website/Science/300204_a_301533]
-
în postura cântărețului, de exemplu în mai multele versiuni ale pictorului R. Savery, sau în scena coborârii în infern, așa ca la Jan Bruegel: „Orfeu în infern” (1594), în Palazzo Pitti, Galleria Palatina, Florența . Peter Paul Rubens descrie scena în infern într-un tablou din 1636, azi în Prado, Madrid, foarte amănunțit, arătându-i pe lângă Orfeu și Euridice și pe Pluto cu Proserpina. Aceste reprezentări se referă la descrierea dantescă a iadului și se află în tradiția iconografică a tondo-ului
Orfeu () [Corola-website/Science/300204_a_301533]
-
pe lângă Orfeu și Euridice și pe Pluto cu Proserpina. Aceste reprezentări se referă la descrierea dantescă a iadului și se află în tradiția iconografică a tondo-ului pictat de Luca Signorelli în domul din Orvieto (1503), care înfățișează coborârea în infern și despărțirea de Euridice. Barocul târziu va continua această tradiție, în fond medievală, a reprezentării mitului sub forma unui citat adus în slujba înscenărilor moralizatoare, așa ca în programul picturilor lui Giovanni Battista Tiepolo din salonul palatului venețian Sandi (1724
Orfeu () [Corola-website/Science/300204_a_301533]
-
va avea în Franța secolului XVII, mai ales în viziunea idealizantă a lui Nicolas Poussin (Fig. 7). Jean-Baptiste Camille Corot acordă și el, din vocație și fiind ancorat stilistic în clasicism, peisajului nebulos din „Orfeu o salvează pe Euridice din infern” multă atenție (Fig. 9). Atât tema neobișnuită a salvării prin voința artistului cât și gestica simbolică, atmosfera însăși lasă încă să se simtă fiorul romanticii. Deja compatriotul său Pierre Lacour reprezentase în 1802 „Pierderea Euridicei” printr-o compoziție dominată de
Orfeu () [Corola-website/Science/300204_a_301533]
-
interpretarea dată de Lord Frederic Leighton temei, potrivit căreia Orfeu acceptă implacabilitatea destinului său și se desprinde aproape violent din ultima îmbrățișare a Euridicei (Fig. 8). Tragedia pierderii Euridicei îl preocupă și pe Auguste Rodin. Grupul „Orfeu și Euridice părăsind infernul” (versiunea în marmură din 1893 în Metropolitan Museum of Art New York) este inclus ulterior, precum multe alte compoziții ale sculptorului, în „Poarta Infernului”. Orfeu este surprins de Rodin în momentul în care regretă că și-a zărit iubita, acoperindu-și
Orfeu () [Corola-website/Science/300204_a_301533]
-
Euridicei (Fig. 8). Tragedia pierderii Euridicei îl preocupă și pe Auguste Rodin. Grupul „Orfeu și Euridice părăsind infernul” (versiunea în marmură din 1893 în Metropolitan Museum of Art New York) este inclus ulterior, precum multe alte compoziții ale sculptorului, în „Poarta Infernului”. Orfeu este surprins de Rodin în momentul în care regretă că și-a zărit iubita, acoperindu-și deznădăjduit ochii. Dramatismul scenei amintește de cele două statui ale clasicistului Antonio Canova, „Orfeu” (1775-76) și „Euridice” (1773-75), care aveau de asemenea ca
Orfeu () [Corola-website/Science/300204_a_301533]
-
importațiune", în 1881 și "Viitorul nostru economic", în anul 1890. Scriitorul s-a născut ca Ionescu, dar care preia acest pseudonim întrucât în acea perioadă era deja cunoscut Eugen Ionescu. Debutează cu "Straniul paradis"(1942) și continuă cu "Alexandra și infernul" (cu care a și obținut premiul pentru proză, în 1966, decernat de Uniunea Scriitorilor), "Moartea lui Orfeu" (1970) și "Fascinația" (1977). De aceea, Mircea Zaciu afirma că „scriitorul parcurge «tot atâtea etape în elaborarea unei vaste construcții epice.»” Paralel, tipărește
Comuna Fulga, Prahova () [Corola-website/Science/301674_a_303003]
-
face analogii la situații biblice asemănătoare. Deși o operă foarte personală, volumul se pretează la generalizare, pentru că descrierile poetei sunt în fond în conformitate cu simțămintele a zeci de mii de femei în Rusia acelor vremuri. Rusia anilor 1930 este asemănată cu infernul lui Dante. "Recviem" ocupă un loc aparte în șirul de lucrări care au încercat să zugrăvească groaza reprimărilor totalitare din anii 1930. Аhmatova nu a intrat în lagăre, nu a fost arestată, însă timp de 13 ani a vegetat simțindu
Anna Ahmatova () [Corola-website/Science/300473_a_301802]
-
mai importanți acuareliști ai epocii se numără Thomas Gainsborough, John Robert Cozens, Francis Towne, Michael Angelo Rooker, William Pars, Thomas Hearne și John Warwick Smith. William Blake a publicat câteva volume de poezie cu gravuri colorate manual și ilustrații pentru "Infernul" de Dante. Cei trei artiști englezi care se consideră că au dat acuarelei un statut de pictură independentă au fost Paul Sandby (1730-1809), numit adesea „părintele acuarelei engleze”, Thomas Girtin (1775-1802), care a utilizat-o pentru formate mari, pictând în
Acuarelă () [Corola-website/Science/300773_a_302102]
-
oraș și este condamnat la o amendă drastică. Neavând suma necesară, este condamnat la moarte dacă se va întoarce vreodată în Florența. Convins că a fost înșelat, Dante va rezerva un loc special papei Bonifaciu VIII într-unul din cercurile „Infernului” din „Divina Comedie”. Cu anul 1304 începe pentru Dante un lung exil, el nu se va mai întoarce niciodată la Florența. Petrece cea mai mare parte a exilului la Verona, în anii 1307-1309 la Paris, iar mai târziu la Ravenna
Dante Alighieri () [Corola-website/Science/296767_a_298096]
-
întâlnește cu personaje mitologice, istorice sau contemporane lui. Fiecare personaj este reprezentantul unei virtuți sau al unui viciu, situarea în una din cele trei lumi fiind simbolică, ca răsplată sau pedeapsă, adesea și după criterii subiective (poetul îi întâlnește în Infern pe adversarii lui). Dante este călăuzit prin Infern și Purgatoriu de către poetul Virgiliu, simbol al înțelepciunii. Beatrice - ființa pe care a adorat-o - fiind instrumentul voinței divine îl ajută să găsească drumul spre Paradis - acolo unde înțelege că "iubirea mișcă
Dante Alighieri () [Corola-website/Science/296767_a_298096]
-
Fiecare personaj este reprezentantul unei virtuți sau al unui viciu, situarea în una din cele trei lumi fiind simbolică, ca răsplată sau pedeapsă, adesea și după criterii subiective (poetul îi întâlnește în Infern pe adversarii lui). Dante este călăuzit prin Infern și Purgatoriu de către poetul Virgiliu, simbol al înțelepciunii. Beatrice - ființa pe care a adorat-o - fiind instrumentul voinței divine îl ajută să găsească drumul spre Paradis - acolo unde înțelege că "iubirea mișcă sori și stele" ("l’amor che muove il
Dante Alighieri () [Corola-website/Science/296767_a_298096]
-
(în italiană: "Divină Commedia"), cea mai celebră opera a lui Dante Alighieri, este totodată una dintre cele mai importante capodopere ale literaturii universale. "" descrie coborîrea lui Dante în Infern, trecerea prin Purgatoriu și, în fine, ascensiunea în Paradis, pentru a termina cu apoteoza unirii lui cu Divinitatea. Deși continuă modul caracteristic al literaturii și stilului medieval (inspirație religioasă, tendința moralizatoare, limbaj bazat pe percepția vizuală și imediată a faptelor
Divina Comedie () [Corola-website/Science/296768_a_298097]
-
condus la început de poetul Virgiliu, simbol al rațiunii, apoi de Beatrice, simbol al credinței. Poemul este compus din trei părți (trei "cantiche": "Inferno", "Purgatorio", "Paradiso"), cuprinzând 100 de canturi, 33 pentru fiecare parte, plus un cânt introductiv la începutul "Infernului", si este scris în versuri endecasilabice grupate în „terține” ("„terza rimă”"). Iată primele trei "terține" (în traducerea lui Răzvan Codrescu): Structura de fond a operei corespunde fanteziei cosmologice medievale. Într-adevăr, călătoria în Infern și pe muntele Purgatoriului reprezintă traversarea
Divina Comedie () [Corola-website/Science/296768_a_298097]
-
plus un cânt introductiv la începutul "Infernului", si este scris în versuri endecasilabice grupate în „terține” ("„terza rimă”"). Iată primele trei "terține" (în traducerea lui Răzvan Codrescu): Structura de fond a operei corespunde fanteziei cosmologice medievale. Într-adevăr, călătoria în Infern și pe muntele Purgatoriului reprezintă traversarea întregii planete, în timp ce Paradisul este o reprezentare simbolică a cosmosului ptolemeic. Dante, rătăcit într-o pădure unde voia să ia o ramură pentru sărbătoarea "Floriilor", se trezește la un moment dat înconjurat de o
Divina Comedie () [Corola-website/Science/296768_a_298097]