KorAP: Find »[drukola/base=loialitate & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...151 152 153 ...167 >

4,160 matches

Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753

este un dat al naturii a cărei existență este imemorială și eternă. Ca atare, este de așteptat ca orice conflict din trecut să fie interpretat în termenii luptei naționale, iar oricărui personaj istoric să îi fie atribuite mobiluri, intenții și loialități naționale. După cum arată convingător L. Boia (1997, pp. 22-26), cărturarii Școlii Ardelene nu îl naționalizează pe Mihai Viteazul. În portretul biografic și tabloul personalității schițate de aceștia, Mihai este animat în acțiunile sale nu de scopuri naționale, ci de ambiție

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
Educația obligatorie a fost unul din cele mai eficiente instrumente din "trusa de scule" utilizată pentru construcția statului-națiune. Învățământul public fiind un produs al sistemului centralizat de educație obligatorie, statul național rămâne încă dependent de educația de masă pentru asigurarea loialității cetățenilor față de idealurile proslăvite de ideea de națiune: unitate, vechime, continuitate etc. Pe acest fundal (al dependenței reproducerii sociale a ordinii naționale de funcționarea sistemului educațional), propunerea lui I. Illich (1971) de "de-școlarizare a societății" (deschooling society) aparține cu

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
Tranziția de la bucoavnă la abecedar, și apoi la cărți de citire și manuale specializate, a însemnat trecerea de la conținutul religios la cel laic, de la alfabetul chirilic la cel latin, de la slavonire la metoda fonetică, și, mai important, de la crearea unei loialități față de biserică la fasonarea loialității față de stat. Abecedarul, după cum remarca un revizor școlar pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, "e cartea prin escelență a civilizațiuniĭ, e biblia timpuluĭ modern" (Michailescu, 1888, p. 96). Laicizat și latinizat în raport cu venerabila bucoavnă care

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
și apoi la cărți de citire și manuale specializate, a însemnat trecerea de la conținutul religios la cel laic, de la alfabetul chirilic la cel latin, de la slavonire la metoda fonetică, și, mai important, de la crearea unei loialități față de biserică la fasonarea loialității față de stat. Abecedarul, după cum remarca un revizor școlar pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, "e cartea prin escelență a civilizațiuniĭ, e biblia timpuluĭ modern" (Michailescu, 1888, p. 96). Laicizat și latinizat în raport cu venerabila bucoavnă care încleșta încă spiritul românesc în

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
prin care stocul sancționat oficial de cunoștințe despre trecut este transmis în procesul de socializare mnemonică a tinerelor generații. Datorită controlului statal atât asupra structurii, cât și asupra conținutului acestora, manualele încorporează de regulă un puternic status quo bias, stimulând loialitatea și supunerea față de ordinea actuală, despre care se creează imaginea unei evoluții implacabile, chiar necesară. Tot datorită controlului concentrat la vârful piramidei, manualele pot fi foarte ușor reformulate, restructurate sau chiar rescrise din temelii în funcție de necesitățile de stat. Datorită acestor

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
urmărea introducerea omului în starea de tutelaj statal prin formarea lor ca cetățeni conștiincioși moral și supuși politic statului habsburgic. Școala, transformată în politicum de către Maria Tereza, cu asistența lui von Felbiger, propovăduia o pedagogie a obedienței statale și a loialității dinastice. Infuzia iluministă în corpul social, realizată prin reformele educaționale începute în 1774, vizau "formarea unor cetățeni docili dar instruiți, capabili să aplice în provincie directivele economice, politice, culturale și religioase trasate de cabinetul din Viena" (Mârza, 1982-1983, p. 577

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
sondern brave rechtschaffene Bürger" - "Nu am nevoie de oameni de știință, ci de cetățeni cinstiți care respectă legea". După cum remarca și O. Ghibu (1975, p. 99), "Statului îi trebuiau cetățeni luminați din punctul lui de vedere". Luminare întru supunere și loialitate, aceasta pare să fi fost deviza în funcție de care au fost organizate reformele educaționale habsburgice. Ca întrupare a monarhului absolutist luminat, Iosif al II-lea a urmărit prin politicile sale educaționale să dezvolte învățământul primar public ca bază a loialității dinastice

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
și loialitate, aceasta pare să fi fost deviza în funcție de care au fost organizate reformele educaționale habsburgice. Ca întrupare a monarhului absolutist luminat, Iosif al II-lea a urmărit prin politicile sale educaționale să dezvolte învățământul primar public ca bază a loialității dinastice. Călăuzit de principii iluministe combinate cu precepte utilitariste, Iosif al II-lea a continuat reformele inițiate de Maria Tereza în baza convingerii sale că populația imperiului este cel mai de preț bun de care dispune statul. Corolarul acestei convingeri

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
al II-lea a continuat reformele inițiate de Maria Tereza în baza convingerii sale că populația imperiului este cel mai de preț bun de care dispune statul. Corolarul acestei convingeri este ideea că cea mai bună modalitate de asigurare a loialității dinastice și a supunerii politice este convertirea țăranilor subiecți ai bisericii în cetățeni subiecți ai statului. Intențiile ideologice urmărite de statul habsburgic prin etatizarea învățământului sunt trădate de prima carte de citire publicată în 1777, la Viena, imediat după inaugurarea

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
biblică, oferind pilda christică: "Însuși Domnul nostru Iisus Christos a dat pentru persoana sa cuvenita contribuțiune, și poruncește aceasta și nouă, zicând: "dați Imperatului cele ce sunt ale Imperatului"" (p. 108); vii) în al șaptelea rând, cetățenii datorează credință și loialitate împăratului, aceasta deoarece între cetățeni și împărat există o legătură sacră binecuvântată de însuși Dumnezeu (este făcut din nou apel la dreptul divin al regelui, precum și la metafora paternalistă a statului gospodărie în care împăratul este "tată și stăpân", iar

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
scaunul împărătesc de tulburare, acela este cetățean bun și credincios și vrednic de onoarea Imperatului, de amoarea patriei și de placerea lui Dumnezeu și a oamenilor (p. 110). Patriotismul este definit în termenii unui civism al cărui virtute principală este loialitatea față de dinastie. Se pot observa puternice similarități punctuale între obligațiile față de Imperator detaliate de Carte de cetire seaé Legendariu românesc și îndatoririle patriotice față de Stăpânire listate de Catehismul lui Aaron Florian. Ambele materiale didactice, puternic îmbibate de ceea ce în psihologia

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
vedere ideologic de cunoaștințe tehnice, aceste cărți școlare își asumau la modul explicit și declarat deschis sarcina de educație morală. Patriotismul difuzat prin mijlocirea literaturii didactice, despre care am văzut că era în fapt pre-naționalist, avea ca finalitate ideologică asigurarea loialității politice a populației față de status quo. În scopul decriptării modului de gestionare a trecutului (i.e., memoria colectivă) caracteristic perioadei de timp pe care o avem în vizor (începutul secolului al XIX-lea-1859), ne vom muta punctul focal asupra manualelor de istorie

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
între dânșii ca o singură și aceeași nație; în neunirea lor, dar, trebue să vedem isvorul tutulor nenorocirilor trecute, a căror urme, încă până astăzi, sunt vii pe pământul nostru" (Kogălniceanu, 1946, p. 647). Unitatea neamului trebuie să primeze în fața loialităților provinciale. Aspirația unficării politice este exprimată de Kogălniceanu în ideea că "eu privesc ca patria mea, toată acea întindere de loc unde se vorbește românește, și ca istoria națională, istoria Moldaviei întregi, înainte de sfâșierea ei, a Valahiei și a fraților

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
impulsul reformativ inițiat de Curtea vieneză, cât și în principatele danubiene, s-au pus bazele unei infrastructuri educaționale sub jurisdicția statului. Autoritățile statale s-au angajat în procesul de articulare a unei rețele de unități școlare prin intermediul cărora au promovat loialitatea politică a subiecților lor și acceptarea status quo-ului social prin intermediul unei "pedagogii a obedienței" centrate pe ideea de patriotism civic, în care fiecare trebuia să își accepte cu recunoștință situația socială hărăzită de soartă. Bunul cetățean era acela care respecta

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
limba maghiară" (Ghibu, 1915, p. 107). Considerată drept expresia culminantă a politicilor de maghiarizare, Legea Apponyi, prin articolul XXVII, le atribuia învățătorilor confesionali statutul juridic de "funcționari publici", ceea ce reclama din partea acestora depunerea la intrarea în funcție a jurământului de loialitate față de statul maghiar (ibidem, pp. 106-107). O nouă lege educațională, trecută în 1913, stabilea patriotismul maghiar ca țelul suprem al învățământului: Fiecare școală trebue să trezească și să dezvolte în sufletul copiilor sentimentul de alipire către patria ungară, conștiința apaținerii

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
era dimensiunea festivă a serbărilor naționale. În trei ocazii anuale (Ziua Sfântului Ștefan celebrată pe 20 august, Ziua adoptării legilor pașoptiste aniversată pe 11 martie, respectiv ziua onomastică a regelui) școlile primare (inclusiv cele românești) trebuiau să își manifeste ritualic loialitatea față de simbolurile statalității maghiare, arborând steagul unguresc pe care figura emblema națională pe toate fațadele unităților școlare (ibidem, p. 111). Sub raport cantitativ, în anul 1914, pe întreg teritoriul Ungariei funcționau 16.635 de școli primare, din care 2.257

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
vetemător, prin Evreĭ (jidanĭ)" (Melidon, 1874, p. 120). Dacă în privința apartenenței confesionale și a opiunilor religioase, Melidon promovează o atitudine tolerantă, lucrurile se schimbă dramatic atunci când vine vorba de limba română ("paladiumul saŭ cetatea cea maĭ tare a Românismuluĭ") și loialitatea națională: " Daca dar nu trebue să obligăm pe nimenĭ să se facă din catolic ortodocs, saŭ din mosaic (ovreiŭ) crescin, avem însă dreptul și datoria de a obliga și a îngriji ca să îmvețiă limba și istoria nóstră toți streiniĭ conlocuitorĭ

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
a evoluat înspre "statul etnocratic" ortodoxist al cărui "constituție ideologică" a fost redactată de N. Crainic, în timp ce naționalismul critic, deși îmbrățișează, fără îndoială, preceptele ideologice presupuse de ideea națională, încearcă, cel puțin pe terenul istoriografiei, un act de echilibristică între loialitățile ideologice și constrângerile empirice și profesionale. Avangarda cultural-ideologică: fanatism naționalistic. Sub aspectul producției culturale, interbelicul a însemnat o perioadă de maximă efervescență intelectuală. Lăsând deoparte produsele cu o altă tentă decât cea manifest naționalistă (Istoria civilizației române moderne a lui

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
partituri diferite: i) cea a naționalismului patetic, în care ideea națională devine "religia fanatică și intransigentă, cea mai de seamă temelie a vieții noastre de stat" (Goga, 1927, p. 69); și ii) cea a naționalismului critic, care, deși își declară loialitatea națională, nu este totuși dispus să sacrifice necondiționat adevărul în numele crezului național. Accente aparținând ambelor curente sunt reperabile în literatura didactică prin care s-a consolidat memoria istorică românească. Efuziunea naționalismului pasional se manifestă în idealizarea purității, glorificarea neamului și

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
pentru succesul revoluției socialiste. Refuzul total al militarismului decurge ca atitudine necesară din această denunțare a războiului între națiuni ca lezând interesele obiective ale proletarilor. De neînduplecat în purismul său doctrinar, Hervé îi înfierează pe socialiștii patrioți care, păstrând o loialitate primară față de națiunile lor de apartenență în caz de război, trădează irecuzabil crezul socialist. "Internaționalismul patriot", la care subscriu socialiștii care declară că în caz război sunt gata să își dea viața pentru patriile lor, pășind spre moarte în comuniune

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
taxe sporite; c) cealaltă consecință logică este că proletarii au un singur război de purtat: războiul civil prin care să înfăptuiască revoluția socială (ibidem, p. 142). Patria proletară transnațională la care visează socialiștii este prefigurată în sindicalismul antipatriot, întemeiat pe loialitatea clasială triumfătoare chiar și atunci când aceasta se împotrivește intereselor naționale. Hervéismul, cu al său ax ideologic predicând purismul antipatriotic al socialismului, a reprezentat doar un curent intelectual care a trecut fără să lase aluviuni politice concrete. Cu totul altfel au

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
și fascist trebuie înlăturat și înlocuit cu adevăratul patriotism proletar internaționalist și socialist. Mai mult, patriotismul este cu adevărat socialist doar în măsura în care este și sovietic. Solidaritatea cu Uniunea Sovietică - țara tuturor oamenilor muncii - este o componentă integrală a noului patriotism. Loialitatea față de propriul stat național trebuie astfel subordonată solidarității cu "statul SOCIALIST, care prin însăși natura sa nu poate avea tendințe imperialiste" (Baltiiski, 1945, nr. 255, p. 1). Pot fi tipologizate, așadar, trei ipostaze ale atașamentului față de propria țară: a) un

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
socialist inspirat de internaționalismul proletar care îi unește pe oamenii muncii o dată în cadrele națiunilor în care aceștia lucrează, iar apoi dincolo de acestea; c) forma cea mai nobilă în care se poate consacra patriotismul socialist este patriotismul sovietic, exprimat prin loialitatea și solidaritatea primară cu Uniunea Sovietică. Este necesară, astfel, deplasarea loialității concomitent cu un transfer al identificării solidare dinspre entitatea de apartenență istorică (statul național) către societatea de referință socialistă (statul sovietic). La aceleași concluzii ajunge și Gheorghe Gheorghiu-Dej în

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
o dată în cadrele națiunilor în care aceștia lucrează, iar apoi dincolo de acestea; c) forma cea mai nobilă în care se poate consacra patriotismul socialist este patriotismul sovietic, exprimat prin loialitatea și solidaritatea primară cu Uniunea Sovietică. Este necesară, astfel, deplasarea loialității concomitent cu un transfer al identificării solidare dinspre entitatea de apartenență istorică (statul național) către societatea de referință socialistă (statul sovietic). La aceleași concluzii ajunge și Gheorghe Gheorghiu-Dej în cuvântarea rostită la Congresul învățătorilor din RPR din 10 aprilie 1952

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
a luat-o comunismul matur a ocolit totuși formula etnică a românismului. Programul... condamnă deopotrivă "naționalismul îngust", șovin, cât și "cosmopolitismul" antinațional, optând pentru formula națiunii proletare în detrimentul națiunii etnice. Noua concepție identitară promovată de autoritățile statale reclama o dublă loialitate din partea cetățenilor, atât față de idealul național, cât și față de cel socialist. În anii săi de maturitate politică, regimul comunist pretinde astfel o solidaritate duală, ipostaziată atât în identificarea cu aspirațiile naționale cât și în participarea la unitatea poporului muncitor. 3

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]