KorAP: Find »[drukola/base=sufla & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...151 152 153 ...238 >

5,950 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2116_a_3441

când nu știe ce va deveni. Se povestește că odinioară a existat un zeu care s-a hotărât să modeleze un bărbat din lutul pământului pe care-l crease anterior, și de îndată, ca să capete răsuflare și viață, i-a suflat în nări. Câteva spirite încăpățânate și negativiste spun în șoaptă, când nu îndrăznesc s-o proclame scandalizând pe toată lumea, că, după acest suprem act creator, zeul cu pricina nu s-a mai dedicat niciodată artelor olăriei, o manieră sucită de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2116_a_3441]
un fapt istoric că munca de modelare, din acea zi memorabilă, n-a mai fost un atribut exclusiv al creatorului pentru a reveni incipientei competențe a creaturilor, care, nu mai e nevoie s-o spunem, nu sunt înzestrate cu suficient suflu ventilator. Ca rezultat i s-a dat focului responsabilitatea tuturor operațiunilor subsidiare în stare să dea, atât prin culoare cât și prin strălucire, și chiar prin sunet, o rezonabilă aparență de viață tuturor obiectelor care vor ieși din cuptoare. Dar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2116_a_3441]
lut pe care Cipriano Algor și fiica lui le așază, cu mare grijă, pe una dintre planșele pentru uscat. Până la urmă și scriitor, nu numai olar, pomenitul zeu știe și să scrie drept cu linii strâmbe, nefiind de față ca să sufle personal, a avut grijă să lase pe cineva să facă munca în numele lui, pentru ca mâine viața încă fragila a acestor figuri de ceramică să nu se stingă în îmbrățișarea oarbă și brutală a focului. A spune mâine este totuși doar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2116_a_3441]
a vedea distrus ceea ce făcuse cu atâta greutate ca o leoaică văzându-și puii în pericol. Nu toți cretorii uită de creaturile lor, fie ele căței sau păpuși de lut, nu toți pleacă și lasă în loc inconstanța unui zefir care suflă doar din când în când, ca și cum noi n-am avea nevoie să creștem, să mergem la cuptor, să știm cine suntem. Cipriano Algor chemă câinele, Vino aici, Găsit, vino aici, cine să înțeleagă aceste ființe, lovesc și îndată îl mângâie

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2116_a_3441]
a lutului copt. Atunci, ca și cum ar fi ajutat la o naștere, apucă între degetul mare și degetele arătător și mijlociu capul încă ascuns al unei păpuși și o trase afară. Se întâmplă să fie infirmiera. Îi scutură cenușa de pe trup, suflă peste față, părea că-i dă un soi de viață, trecându-i suflul propriilor plămâni, pulsația propriei inimi. Apoi, una câte una, celelalte păpuși, asirianul cu barbă, mandarinul, bufonul, eschimosul, măscăriciul, au fost scoase din groapă și puse lângă infirmieră

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2116_a_3441]
autentic, un schelet de tiranozaur, altul care pare viu, un himalaia cu everestul lui, un fluviu amazon cu indieni, o plută de piatră, un cristos de pe corcovado, un cal din troia, un scaun electric, un pluton de execuție, un înger suflând în trompetă, un satelit de comunicații, o cometă, o galaxie, un pitic gigantic, un gigant mic, în sfârșit, o listă atât de vastă de minuni, încât n-ar ajunge nici optzeci de ani de viață trândavă ca să le viziteze cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2116_a_3441]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602

fără să pricep nimic. Era numele meu. De fapt, inițiala prenumelui meu, Daniel, și numele întreg, Petric, dar în clipa aceea nu bănuiam că avusesem un frate, care se chemase Dinu. Am plecat acasă destul de tulburat, dar hotărât să nu suflu o vorbă despre descoperirea mea. În săptămânile următoare am pus tot felul de întrebări ocolite rudelor și vecinilor, fără să mă dau de gol, până ce am aflat adevărul. La drept vorbind, nu înțeleg prea bine ce s-a petrecut cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
mare și cer; zidurile ei albe și acoperișul putred erau singurul accident de culoare în atâta albastru. De fapt, marea semăna cu toate mările. Nici singurătatea de pe țărm nu era foarte deosebită de cea întâlnită pe alte țărmuri pustii. Vântul sufla la fel, soarele răsărea din valuri, iar ploile (din fericire ploua rar) erau, ca pretutindeni la mare, plicticoase; întunecau orizontul și nu mai vedeai nimic dincolo de spuma albă a valurilor. Dar cum te apropiai de zona stâncilor de marmură, totul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
își purta și halatul de la azil ca pe vremuri uniforma cu fireturi; cu o ușor ridicolă importanță. Mopsul îi zicea în batjocură uneori „dragul nostru idiot”, dar, bineînțeles, nu de față cu Dominic. „Are și acum mână grea, mi-a suflat Domnul Andrei, și când te apucă... Nu s-a dezbărat de asta și de un vechi tic profesional: să urmăriți că face și acum cu ochiul tuturor femeilor pe care le întâlnește”. Același halat vișiniu, ars la spălat, părea o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
această obsesie, că asistam la un joc de măști; ea s-a cuibărit în gândurile mele intime, a prins rădăcini, a înflorit și n-am mai reușit s-o ignor. Și mă mir că m-am abținut să nu-i suflu lui Dinu o vorbă despre asta; am făcut-o poate ca să nu râdă de mine. La spital, cunoscusem o femeie care scria tot timpul. Umplea coli întregi și pe față și pe dos în cea mai deplină tăcere. Privea câteodată

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
picioarele și m-am umplut repede de zgârieturi. Înjuram de câte ori mă plezneau ierburile înalte peste ochi, dar îmi plăcea să mă simt ca un explorator; era, într-un fel, primul meu contact cu jungla. Uneori totul amuțea în jur; apoi sufla vântul și bălăriile se umpleau de zgomote suspecte, pe care nu le luam însă în seamă; mergeam cu capul în pământ ca să mă feresc de șerpi. Deodată, am înghețat. Undeva în fața mea lătrase scurt, furios, un câine. Mi s-a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
abia acum o digeră și care simte că propria lui viață îl ucide. Furtuna pe care o aștept am văzut-o, știu cum arată. Mai întâi cerul se face negru ca un blestem. Apoi vântul devine besmetic. Ridică valurile, dacă suflă pe țărmul mării, sau încovoaie copacii ca aici. Mirosurile par stătute, dulcegi, ca putregaiul, și aștepți ceva care să le măture, să purifice aerul și sufletele. Nu știi dacă vei muri sau vei reînvia în acest spasm purificator, dar îți

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
se auzeau pași; în general pași obosiți, stinși, de oameni care nu mai aveau putere să calce apăsat ca în tinerețea lor. Ce să le spun oare bătrânilor? m-am întrebat. După o scurtă chibzuială, m-am hotărât să nu suflu nici o vorbă despre aventura mea nocturnă. Era mai bine. Poate visasem totul și atunci m-aș fi făcut de râs. Mi-a fost foarte greu să mă abțin. Ca să înlătur orice ispită, m-am grăbit să fac o baie, după

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
Un fierar mi-a făcut un cărucior cu care să-mi transport proviziile. Și am plecat. Auzisem o frază, „acolo unde există o voință, există un drum” și mi-o repetam mereu. Înaintam, trăgând după mine căruciorul pe nisip. Când sufla vântul, îmi acopeream fața cu o cârpă. Un nor de muște mă escorta tot timpul. În schimb, noaptea era frumos. Mă vâram în sacul de dormit și, numai cu capul afară, mă uitam cum ardeau stelele. Eram ca un rege

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436

Templierii“. „În sfârșit, Templierii. Eram Îngrijorat“. Băteam cu degetele mari Planul care, ca o pastă moale, se supunea dorințelor noastre fabulatorii. Templierii descoperiseră secretul În timpul acelor nopți de insomnie, strângându-și În brațe colegii lor de șa, În deșertul unde sufla inexorabil simunul. Îl smulseseră bucată cu bucată de la cei ce cunoșteau puterile de concentrare cosmică ale Pietrei Negre de la Mecca, moștenire de la magii babilonieni - pentru că era clar, În această privință, că Turnul Babel nu fusese altceva decât tentativa, din păcate

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
prăbușim. Blestem, peste puțin Patna se va prăbuși În adânc, sari, Jim Cânepă, sari. N-aș da eu oare, ca să scap de această neliniște, un diamant mare cât aluna? Strânge odgonul, randa, trinchetul și ce mai vrei, cobe blestemată, acolo suflă, nu glumă! Toți dinții Îmi clănțăne groaznic, În timp ce o paloare de moarte mi-acoperă fața de ceară cu flăcări verzui. Cum de-am ajuns aici eu, care par Însăși icoana răzbunării? Duhurile infernului vor râde cu dispreț de lacrimile celui

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
zi. Iar ăia, zăpăciți de drog, supuși voinței lui, se sacrificau ca să sacrifice, ucigași condamnați la moarte, victime condamnate să facă victime. Ce mult se temeau de ei și câte nu născoceau despre ei cruciații În nopțile fără lună pe când sufla simunul deșertului! Cât Îi mai admirau templierii, brutele acelea subjugate de acea voință clară de martiriu, căci se supuneau să le plătească vamă lor, cerându-le În schimb tributuri formale, Într-un joc de concesii reciproce, de complicații, frăție de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
dar timpii acestor oscilații ale energiei nu sunt egali... Această vagabondare a energiei se petrece chiar dacă În loc de a-l face pe A să oscileze liber după ce l-am deplasat, continuăm să-l deplasăm periodic cu ajutorul unei forțe. Adică, dacă vântul suflă În rafale asupra spânzuratului În anti-sintonie, după un timp spânzuratul nu se mai mișcă, iar furca oscilează ca și cum ar fi fixată de spânzurat. (Dintr-o scrisoare privată a lui Mario Salvadori, Columbia University, 1984) Nu mai aveam nimic de aflat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
Jacopo credea că pentru a emite sunetul trebuia să Înalțe ochii la cer și soarele avea să-l orbească. Dar așa moare un trompetist și, fiindcă o singură dată moare omul, merita s-o faci ca lumea. Apoi comandantul Îi suflase: „Acum“. Și Începuse să strige: „Peeentru onooor...“ Iar Jacopo nu știa cum se sună „Pentru onoor - drepți!“ Structura melodică era pesemne mai complicată, dar În momentul acela el nu fusese capabil să cânte decât do-mi-sol-do, iar pentru oamenii aceia aspriți

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
cu ochii țintă În infinit, și-i făcuse un semn de admirație. Jacopo intrase În casă, nu vrusese să mănânce, nici să povestească nimic. Se ghemuise pe terasă și Începuse să cânte la trompetă, ca și cum i-ar fi pus surdină, suflând Încet ca să nu tulbure liniștea acelei sieste. Tatăl său ieșise după el și fără răutate, cu calmul cuiva care cunoaște legile vieții, Îi spusese: „Cam peste o lună, dacă totul merge cum trebuie, ne Întoarcem acasă. Nici să nu te

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2295_a_3620

a ascultat această analiză cu o uimire crescîndă, pînă cînd a fost nevoit să o Întrerupă: — Dar, Zelda, pentru numele lui Dumnezeu, de ce i-ar păsa universului de noi și ne-ar da atîta... atenție? Ploaia și vîntul murează și suflă pe toată lumea! Vrei să spui că martorii inocenți ai Întîlnirilor noastre au fost victimele acestei... atenții... a universului? Wakefield Îl invoca pe Dumnezeu doar arareori, dar de data asta i se păruse potrivit. — Asta nu pot s-o explic, Wakefield

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2295_a_3620]
vrut mult timp să creadă asta, dar n-a reușit niciodată să atingă acest grad de Înțelepciune: frumusețea Încă Îi mai Înmoaie genunchii, În timp ce oroarea Îl face să fugă și să se ascundă. Susan atinge clapele mașinii de scris și suflă praful de pe tăblia biroului. — Mami n-a mai intrat aici după ce a murit profesorul, așa că toate sînt așa cum le-a lăsat el. Ea nu prea Înțelege ce e cu astea, dar Mihai, profesorul Telescu, mi-a povestit cîte ceva despre

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2295_a_3620]
să vorbești. N-aș putea să-l omor, pur și simplu? spune Wakefield, crezînd că asta o va șoca pe Zelda. — Ba da, desigur, numai că următorul demon va și mai rău. Merg un timp În liniște. Pe malul lacului suflă vîntul; lacul e agitat și casa lacustră, legănată de valuri, arată ca un ou ars de soare cu ferestre fumurii. Terapeuții Jungieni se Înghesuie Înăuntru și toată această Îmbulzeală și larma ei Îi produc lui Wakefield o oarecare greață. O

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2295_a_3620]
despre ce e vorba, spune ea și ridul dispare. De ce bate În pereți? Chiar, de ce? — Bate pentru că e gelos, exclamă Zelda. Ooops, am zis că o să tac din gură. — Din cauza unei femei? Aș putea face ceva În legătură cu asta. I-ai suflat iubita? Am rugăciuni și poțiuni pentru orice necaz din dragoste. — Nu e vorba de nici o femeie, spune Wakefield cu fermitate. Omul s-a apucat de un proiect de restaurare fără de sfîrșit. De fapt, vine o femeie din cînd În cînd

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2295_a_3620]
un preț cu mult mai mic decît cel al pieței cinstite. — Tipul este grozav cînd e vorba de finisaje false, acoperă chestiile noi cu ghips pătat și scorojit, rînjește comisarul. Parveniții nu observă niciodată diferența. Wakefield de-abia dacă mai suflă. Cei doi conspiratori continuă să vorbească despre afacerea dubioasă cu jefuirea mormintelor. — Nu vom putea lăsa cîinii dresați aproape de cimitire, rîde nebunul. Nici vorbă de 1823, nici vorbă! Wakefield este o masă de piele Încrețită și iritată de transpirație și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2295_a_3620]