40,144 matches
-
curmă fericirea, cu o singură replică: "Bă, boule, acolo nu e vorba de nici o patrulă! În text, prima replică ne arată că Maria își cheamă soțul: Pătrule, Pătrule!"... Descumpănit, V. iese din situație, după trei secunde: "Da?! Atunci te voi sancționa, tovarășa, fiindcă nu pui căciulițe pe a!". Tot în Banat, am mai auzit de un caz scîrbos: cică un ex-director a chemat un ziarist să-i dea un interviu, și cum ziaristul l-a criticat pe director, cînd acesta a
[Corola-publishinghouse/Science/1463_a_2761]
-
să mai intre-n instituție în afara orelor de repetiții. Paznicii / portarii aveau ordin și erau cu ochii pe el. Într-o dimineață însă, în condica adusă la semnat directorului, se găsește următoarea însemnare: "Tovarășe Director, subsemnatul FH, vă rog să sancționați portarul, deoarece am pătruns ilegal în instituția în care sînt angajat, în afara orelor de repetiții și spectacole. Cu mulțumiri, FH". Amuzant, nu?! Iar regretatul Tudor Popescu mi-a povestit altă pătăranie: își monta un text, la Satu Mare. N-are de
[Corola-publishinghouse/Science/1463_a_2761]
-
Tradiția Bisericii sau Predanie. În măsura în care această elită intelectuală era coparticipantă la viața Bisericii, mărturisea același crez de credință, printr-o practică efectivă (trăire), atunci era absolut normal ca ea să vegheze la respectarea liniei de funcționare a Ecclesiei și să sancționeze drastic, atunci când era cazul, eventualele devieri sau rătăciri ale chiriarhilor. Astfel, critica ei teologică era una constructivă, în sensul recuperării tezaurului patristic, dogmatic, canonic și liturgic, și nu una nihilistă, realizată din perspectiva raționalismului sau a materialismului ateu. Prin urmare
Biserica şi elitele intelectuale interbelice by Constantin Mihai [Corola-publishinghouse/Science/898_a_2406]
-
pentru care se constituie într-un îndreptar apodictic pentru judecata omenească. Tot ceea ce este natural și adevărat în viața religioasă este încapsulat în învățătura Bisericii. De aceea, a face o critică, din această perspectivă, implică a observa și chiar a sancționa prin această constatare nu este vorba despre nici o judecată asemenea primului tip de critică devierile de la derularea firească a chestiunilor teologice, așa cum sunt ele formulate în învățătura Ecclesiei. S-ar putea pune întrebarea în ce măsură se permite un asemenea tip de
Biserica şi elitele intelectuale interbelice by Constantin Mihai [Corola-publishinghouse/Science/898_a_2406]
-
se suprapun în foarte mare măsură. Să observăm însă că, dacă mai ales în societățile care au sisteme legislative, interdicția de căsătorie între părinți-copii, frați-surori, bunici-nepoți, ori alte rude apropiate este ușor de urmărit, iar încălcarea ei relativ simplu de sancționat, nu același lucru se întâmplă cu tabuul sexual. Medicii, lucrătorii sociali și alte persoane din domeniul asistenței și intervenției sociale ne pot spune cât de mult este încălcat practic respectivul tabu. Și acestea sunt doar cazurile cunoscute. Oricum, ca normă
[Corola-publishinghouse/Science/2359_a_3684]
-
adulților celibatari, divorțați și văduvi și, desigur, coabitanți. Mai mult, și a celor căsătoriți, adică sexualitatea extramaritală. Societatea și-a sporit permisivitatea pentru sexualitatea nonmaritală în general, chiar pentru cea extramaritală, deși aici în mult mai mică măsură (adulterul fiind sancționat și legal). Menționăm „și-a sporit” fiindcă și înainte de a doua jumătate a secolului XX, atitudinea față de comportamentul sexual al adulților necăsătoriți era mai tolerant decât cea față de adolescenți și tineri. Coabitarea apare așadar ca o formă oarecum oficializată social
[Corola-publishinghouse/Science/2359_a_3684]
-
rezolvarea acesteai, e necesar să utilizeze tehnici de lucru, surse de informare, recomandate de către cadrul didactic, și să manifeste creativitate, originalitate. La rândul său, cadrul didactic realiezază o evaluare pe baza unor criterii stabilite dinainte. El nu corectează și nu sancționează greșelile elevului, ci doar semnalează reușitele și erorile acestuia. Ba mai mult, dascălul va forma elevului deprinderea de a se autocorecta și autoevalua. Principalele metode complementare de evaluare sunt: - Investigația - Proiectul - Portofoliul Autoevaluarea Investigația dezvoltă capacitățile elevului de a cerceta
SIMPOZIONUL JUDEŢEAN REPERE ÎN ISTORIE by Ioana Chichirău, Elena Isachi () [Corola-publishinghouse/Science/91758_a_93556]
-
octombrie 1795, a aderat la tratatul austro-rus, din 3 ianuarie același an, în baza căruia a fost efectuată cea de a treia împărțire a Poloniei, la 26 ianuarie 1797, a semnat, împreună cu Austria și Rusia, tratatul încheiat la Petersburg care sancționa, din punctul de vedere al lui jus publicum europaeum, dispariția Poloniei de pe harta politică a Europei 78. Evenimentul a fost adus la cunoștință Porții Otomane de către reprezentanții diplomatici la Istanbul ai celor trei puteri copartajante, printr-o Notă comună, prezentată
[Corola-publishinghouse/Science/1555_a_2853]
-
C.) (cf., loc. cît., p. 265). "Varianta poloneză" a combinațiilor diplomatice ale lui Ignatius Mouradgea d'Ohsson s-a dovedit a fi fost, însă, total inoperanta. La 27 ianuarie 1797, cele trei puteri copartajante au semnat, la Petersburg, tratatul care sancționa deplină divizare a Poloniei, a cărei denumire a fost ștearsă, oficial, din sistemul politic european 98. Tratatul a fost adus la cunoștință Porții Otomane, la 9 august 1797, printr-o Notă comună, semnată de reprezentanții diplomatici la Istanbul ai celor
[Corola-publishinghouse/Science/1555_a_2853]
-
în urma căruia s-a efectuat, din punct de vedere formal, cea de a treia împărțire a ei; de jure, Polonia a mai existat ca stat până la 26 ianuarie 1797, când cele trei state copartajante au încheiat la Petersburg tratatul care sancționa definitivă împărțire a Poloniei, prilej cu care denumirea statului polon a fost abolita (cf., loc. cît. p. 22, n. 10). 75 Mouradgea mai notă, în raportul său din 10 decembrie 1795, că Poartă "s'indigne contre le Cabinet de Berlin
[Corola-publishinghouse/Science/1555_a_2853]
-
capăt în mod oficial politicii falimentare de persecuție, recunoscută de același decret, însă continuată în Asia Mică, Siria și Egipt de către Maximinus, care ignora decretul. Între timp, creștinismul a devenit religio licita prin același edict (311) al lui Galerius care sancționa implicit și anacronismul vechilor instituții ale statului; ca o ironie, era tocmai cel care la început se îndârjise împotriva Bisericii prin patru edicte ce legitimau persecuția, iar acum trebuia să se recunoască înfrânt de aceasta. Anul următor Constantin, primind din partea
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
de Marte, dușmanul omenirii, pentru că în realitate el nu urmărește pacea. Arnobius vrea să demonstreze că războiul este o categorie situată departe de mentalitatea pacifică a creștinilor din moment ce învățăturile lui Cristos au schimbat scara valorilor antice, astfel încât violența a fost sancționată: adepții noii religii preferau mai degrabă să fie uciși decât să ucidă, pentru a nu-și păta mâinile sau conștiința. Fost retor la Sicca Veneria (oraș în Africa Proconsulară), autorul, prezentând creștinismul ca nonviolent, preamărește în paralel capacitatea virtuoasă a
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
absolută la nivel individual și social, fără a exclude pedeapsa cu moartea ori responsabilitățile indirecte și morale legate de aceasta. Omuciderea este un delict sacrileg deoarece omul este o ființă sacrosanctă, cu un caracter de inviolabilitate identificabilă prin termenul sacer, sancționat de Dumnezeu (sanctus). Lactanțiu descoperă mecanismul negativ care instaurează violența: cel care este prins în mușcătura sa, chiar și împotriva unor indivizi vinovați sau în război, nu mai este în măsură să gestioneze corect și după cuviință raporturile cu ceilalți
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
au mai apărut opozanți față de serviciul militar. Mai mult chiar, regulile episcopului african au fost acceptate și s-au impus ca normă a Bisericii, fapt constat de el însuși prin sentințele unor eminenți scriitori creștini, papi și episcopi, care au sancționat îndatorirea precisă a creștinului de implicare în apărarea frontierelor patriei aflate în pericol. Bazându-și afirmațiile cunoscutul episod al lui Ioan Botezătorul, Augustin considera serviciul militar ceva învoit. Dacă creștinismul ar fi suprimat toate războaiele, soldaților care în Evanghelie îi
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
sute de creștini, lucru obișnuit în toate puterile absolute, cât și faptul că a dezlănțuit împotriva creștinilor o metodă de luptă sălbatică, neaplicată până atunci față de alte religii străine; creștinismul fiind cea dintâi persecutată dintre toate (religiile), fapt ce a sancționat incompatibilitatea conviețuirii socio-politice a Bisericii creștine cu Imperiul. Pentru anumite împrejurări ale vieții sale, pentru a pune într-o lumină reală fapte de detaliu, trebuie să procedăm prin deducție și prin excluziuni, întrucât izvoarele păgâne și cele creștine prezintă o
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
265-339) promova în scrierile sale imaginea unui împărat ales și trimis de Dumnezeu, pentru a sprijini Biserica. Primii care au intervenit pentru oprirea mișcărilor pacifiste, la cererea împăratului, au fost episcopii, îndemnând credincioșii să revină la îndeplinirea îndatoririlor militare, fapt sancționat prin canonul 3 al conciliului din Arelate (Arles, Gallia, 314), care-i lovea cu excomunicarea pe toți cei care renunțau la serviciul militar ori refuzau înrolarea în rândurile oștirii romane. Intervenției religioase i-a urmat după patru ani și cea
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
Therborn, prin intermediul "construcției și menținerii unei ordini particulare a discursului [...] și al implementării unor afirmații și sancțiuni non-discursive"669. Clasa socială legiuitoare, continuă criticul, se afirmă prin intermediul ritualurilor, mediul privilegiat de exprimare a puterii, în timp ce rolul său ca atare este "sancționat, în sens negativ, prin actul ultim de excomunicare a celor care nu reușesc să participe"670 la ritualurile respective. Construcția structurilor sociale ale discursului pornește de la anumite "restricții în privința cui poate vorbi, cât (se) poate spune, despre ce (se) poate
Criticismul retoric în ştiinţele comunicării. Atelier pentru un vis by Georgiana Oana Gabor [Corola-publishinghouse/Science/934_a_2442]
-
procesele de cunoaștere. • Precizează la început setul de obiective, sarcini pentru învățarea unităților, multiple căi pentru construcția înțelegerii, stabilește explicit standardele învățării în mediul creat în clasă. derile și aplicarea lor, pentru că mereu sunt transmițători de informații, dirijează exerciții și sancționează prin note. • Educatorii sunt izolați ca timp, spațiu. • Managementul este bazat pe bunăvoință, control, comandă, autoritate, ierarhizare, administrare. • Focalizarea pe profesorul care instruiește, care prelucrează primul informațiile, fiind și primul lor evaluator. • Educatorul prezintă, iar educatul audiază, receptează, notează, rezolvă
by ELENA JOIŢA [Corola-publishinghouse/Science/1005_a_2513]
-
predictibilitate și de regularitate a relațiilor internaționale. Regimurile constrâng comportamentul statelor prin formalizarea așteptărilor fiecărei părți printr-un acord, acolo unde există un interes comun. Instituțiile își asumă apoi rolul de a încuraja obiceiurile cooperative, monitorizând conformarea la reguli și sancționând pe defectori. Regimurile intensifică de asemenea încrederea, continuitatea și stabilitatea în lumea anarhică. Neorealiștii și neoliberalii nu sunt de acord asupra modului în care statele își concep propriile interese. În timp ce neorealiștii, precum Waltz, susțin ideea că statele sunt interesate de
by Scott Burchill, Richard Devetak, Jacqui True [Corola-publishinghouse/Science/1081_a_2589]
-
lipsuri sau a unor nevoi. Μ Mila sau iertarea nu trebuie acordate atunci când există bănuiala că ele, În loc să declanșeze un proces de Îndreptare, dimpotrivă, favorizează repetarea greșelii comise. Μ Părinții știu că deficiențele de comportament ale copiilor, dacă nu sunt sancționate la timpul lor, se transformă În vicii la vârsta maturității. Dar, pornind de aici, nu Înseamnă că ei trebuie să „caute cu lumânarea” aceste deficiențe din comportamentul copiilor sau că trebuie să caute pretexte pentru a face neapărat o pedagogie
[Corola-publishinghouse/Science/2105_a_3430]
-
mai predispus la a produce suferințe: căci fiecare succes al autorității de părinte se face pe seama unei noi suferințe a copilului. Μ Când cineva și-a făurit un eu moral exigent, căruia Îi acordă dreptul de a-i aprecia și sancționa faptele, el și-a creat, de fapt, un Dumnezeu al lui care va avea meritul de a-l suplini pe Cel de Sus. Μ Pe cel Însetat de libertatea gândului și a simțirii proprii cuvintele Îl Îngrădesc. Μ Cultivată În
[Corola-publishinghouse/Science/2105_a_3430]
-
aflăm În ea un nou farmec și o nouă frumusețe? În sfârșit, cum am putea evita critica din partea cuiva când ne facem un obicei din a răstălmăci un fapt În favoarea noastră, dar Împotriva adevărului? Μ Părinții care Înțeleg să-și sancționeze copiii prin bătaie nu-și dau seama că astfel Își sancționează, de fapt, propria incompetență educativă (deoarece ei abandonează calea rațiunii În favoarea forței). Μ „Dorințele - spune Michel de Montaigne - ne Întineresc neîncetat” (dar speranțele și inițiativele noi aduc, În același
[Corola-publishinghouse/Science/2105_a_3430]
-
sfârșit, cum am putea evita critica din partea cuiva când ne facem un obicei din a răstălmăci un fapt În favoarea noastră, dar Împotriva adevărului? Μ Părinții care Înțeleg să-și sancționeze copiii prin bătaie nu-și dau seama că astfel Își sancționează, de fapt, propria incompetență educativă (deoarece ei abandonează calea rațiunii În favoarea forței). Μ „Dorințele - spune Michel de Montaigne - ne Întineresc neîncetat” (dar speranțele și inițiativele noi aduc, În același timp, neliniști În viață, printre acestea numărându-se, de exemplu, Însuși
[Corola-publishinghouse/Science/2105_a_3430]
-
înlocuite de un romantism diafan, uneori aproape blestemat: În concepția Anei Blandiana, talentul este înnăscut și stigmatizat să moștenească și să poarte ca lauri "vina" creației ce zăcea poate latent la vreun strămoș. Poetul este chemat să descopere și să sancționeze contradicțiile dintre lucruri, să construiască din cuvinte o lume ideală, armonioasă și frumoasă. Din această cauză, cel înzestrat cu darul poetic devine un nonconformist incurabil, fiind condamnat implacabil la nefericire personală. Cel care s-a decis să trăiască pentru creație
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
verde" devenind, pe nesimțite, unica rațiune de a fi a cuplului. Agățîndu-se cu desperare de himera calului verde, eroii instaurează un sistem de convenții menit să-i mîntuie de bovarismele și insatisfacțiile lor. Dar convențiile rămîn convenții, încît finalul piesei sancționează, tragic, această încercare de a depăși alienarea, să zicem, obiectivă, printr-o altă alienare, asumată și "regizată". Piesa lui Constantin Popa are calități literare incontestabile. Cu o bună "priză la real", autorul știe să surprindă nota falsă, sentimentul trucat, trăirea
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]