4,199 matches
-
transmisă. Un aghiotant al lui Mackensen a venit la Bianu, i-a cerut explicații, insistând să știe de este adevărat că acele documente erau adunate din mănăstirile noastre, și nu luate din Bulgaria în 1878 și 1913. După probele aduse, înjură pe bulgari, care „numai minciuni ne spun“. În fine, după 48 de ore se dete asigurarea că totul va fi restituit, cum și fu. Această istorisire a lui Bianu mă interesă cu atât mai mult că venisem la dânsul cu
Din viaţa familiei Ion C. Brătianu: 1914–1919: cu o anexă de însemnări: 1870–1941 by Sabina Cantacuzino () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1379_a_2882]
-
călduros sărbătoriți. În ziarele lor nu văzurăm însă mult entuziasm, fie că au fost interzise de cenzură la noi (mai multe numere au lipsit), fie că n au găsit-o destul de drastică. Pester Lloyd o comenta cu dispreț și ne înjura ungurește. Cele franceze, din contra, indignate: Hervé în La Victoire și Clemenceau în L’Homme libre ne asigurau că fac cauză comună cu noi și promit revizuirea tratatului la pacea generală. Ofensiva germană în Franța nu reușea, maiorul Aurel Dumitrescu
Din viaţa familiei Ion C. Brătianu: 1914–1919: cu o anexă de însemnări: 1870–1941 by Sabina Cantacuzino () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1379_a_2882]
-
că tratase din 1917 pe furiș cu Antanta, dar Puterile Centrale, ca să nu demoralizeze trupele, o ascundeau și jurnalele publicau chiar în ziua cererii de pace: „König Ferdinand bleibt treu!“(Regele Ferdinand rămâne credincios (germ.). A doua zi, toți îl înjurau. Boris II a dat armatelor germane o lună pentru a părăsi Bulgaria. În Dobrogea se și începuse evacuarea. La Constanța primăria fusese predată românilor. Chestiunile teritoriale trebuiau discutate la pacea generală, le pieriseră pretențiile asupra întregii Dobroge. De la noi plecau
Din viaţa familiei Ion C. Brătianu: 1914–1919: cu o anexă de însemnări: 1870–1941 by Sabina Cantacuzino () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1379_a_2882]
-
așa fugeau ai noștri, dar nu cu lucruri de furat. Pe cât eram de îndurerați atunci, pe atât eram de veseli azi. Râdeam singură pe stradă, alergând de la o casă a fraților la alta. Un ofițer, văzându-mi veselia, începu să înjure. Ce bine îmi făcu mânia lui! O doamnă, trecând pe lângă ei, le strigă: „Mai iute, domnule, ca să ajungi la Berlin înaintea francezilor!“ Se iuțiseră nemții. La Ionel în curte azvârleau bagajele în două căruțe acoperite cu coviltire: unul din casă
Din viaţa familiei Ion C. Brătianu: 1914–1919: cu o anexă de însemnări: 1870–1941 by Sabina Cantacuzino () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1379_a_2882]
-
ca Nicolae] frumosul tip al Hohenzollernilor, pe care-l cunoscusem la principele Leo pold și, în mai puțin reușit, la regele Carol. Copilăria i-a fost puțin îngrijită, ca a tuturor copiilor regali. Cres cut în mijlocul șoferilor Curții, de mic înjura ca și ei, petrecea ziua mai mult în garaj decât în clasă, astfel că era aproape analfabet până la vârsta de [...] ani(Lipsă în text. ), când regele Ferdinand, după aventura principelui Carol și anularea căsătoriei acestuia, se hotărî să-l trimită
Din viaţa familiei Ion C. Brătianu: 1914–1919: cu o anexă de însemnări: 1870–1941 by Sabina Cantacuzino () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1379_a_2882]
-
coridorul de intrare în penitenciarul Aiud, țin minte, că un preot și Vasile Voiculescu și-au făcut cruce, mulțumind lui Dumnezeu că am scăpat cu viață. Văzându-i, un caraliu l-a pălmuit pe preot, iar pe Voiculescu l-a înjurat, învinuindu-i pe amândoi: „Vă rugați lui Dumnezeu să murim noi ?!” — Să fi fost pe la începutul lunii decembrie 1959, când ușa celulei fu dată în lături și înăuntru își făcură apariția doi deținuți de drept comun, purtând pe targă o
Academia bârlădeană și Vasile Voiculescu by Ion N. Oprea () [Corola-publishinghouse/Memoirs/783_a_1506]
-
jandarmilor. Cert este că, la un moment dat, Aurel Bălan, antrenorul cu portarii de la Petrotub, a ieșit disperat din vestiar, solicitând intervenția forțelor de ordine. La fel de cert este că antrenorul Ciprian Panait a ieșit din holul care duce la vestiare înjurând birjărește, după care președintele Liviu Goian “l-a luat în primire” pe Aurel Bălan, insultându-l într-o manieră absolut nedemnă de 264 un șef de club. Versiunea romașcanilor este că scandalul a fost declanșat de jucătorii băcăuani, care au
ANUL SPORTIV BĂCĂUAN 2010 by Costin Alexandrescu () [Corola-publishinghouse/Journalistic/283_a_1236]
-
un adversar puternic și un teren greu, ci și ostilitatea spectatorilor prezenți în tribunele de pe “Letea”. Cum echipa antrenată de Ciprian Panait nu are galerie, la meci au venit suporterii rivalei FCM, care au încurajat echipa oaspete și l-au înjurat în permanență pe managerul gazdelor. Dincolo de rivalitatea dintre cele două grupări din Bacău, suporterii FCM-ului l-au luat în colimator pe Panait deoarece, la meciul precedent, acesta a făcut gesturi obscene către ei la înscrierea golului. Referitor la atmosfera
ANUL SPORTIV BĂCĂUAN 2010 by Costin Alexandrescu () [Corola-publishinghouse/Journalistic/283_a_1236]
-
înscrierea golului. Referitor la atmosfera existentă la partida cu Petrotub Roman, antrenorul echipei S.C. Bacău a declarat: “Sunt trist pentru că, în plan personal, nu mă așteptam ca publicul să fie împotriva noastră. Nu mă așteptam, indiferent de rivalități, să fiu înjurat în Bacău, dar nui nicio problemă, am fost și sunt pregătit pentru orice, dar e o mare palmă pe care o primesc băcăuanii prin ceea ce s-a întâmplat astăzi. Aici mă refer la atitudinea unor suporteri, dar, de fapt, nu
ANUL SPORTIV BĂCĂUAN 2010 by Costin Alexandrescu () [Corola-publishinghouse/Journalistic/283_a_1236]
-
e dintele tigrului, periculos e tigrul trezit din somn, dar mai grozav decât toate grozăviile e omul în furia lui". Nu voi uita niciodată priveliștea ce aveam dinaintea ochilor. Peste patru mii de oameni ieșiți din minte se îmbrânceau, vociferau, înjurau, învârtind o pădure de ciomege deasupra capetelor lor. Ce vroiau ei? Să meargă la Palat, să puie mâna pe membrii Locotenenței Domnești și apoi ce-o fi să fie! Prima linie de sergenți ce li s-a opus a fost
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
-
oameni, adică - pe atunci - stăpânii lumii. E vorba de ceea ce tăiem, “Împodobim” - de parcă natura n’a pus În el destulă frumusețe - și-i cântăm “o, brad frumos”, deși agonia nu-i deloc frumoasă... Iar pe urmă, dacă e molid, Îl Înjurăm măturând ácele scuturate, ce sfârșesc, laolaltă cu scheletul, undeva la marginea orașului, Între sticle, oase și coji de cartofi. “Frumoasă” soartă pentru unul dintre cele mai pure exemple de negentropie... Poate el n’ar avea nimic Împotriva jertfirii pe altarul
Pro natura by Cristinel V. Zănoagă () [Corola-publishinghouse/Journalistic/91595_a_93258]
-
care a scris drăcia asta. Cu alte cuvinte, lasă-te de proză! Un îndemn. Sau, cu alte cuvinte, hai să vorbim despre pantofii ăștia! Nu, pe mine mă interesează hanoracele bărbătești din catifea reiată! Era jignitor, cinic. Mai bine mă înjura - m-am fi simțit mult mai în largul meu. Era stilul lui să abată discuția, pentru că multe dintre cărțile despre care vorbea nu le citise. Inventa un pretext, acrobații intelectuale, o acroșă pe marginea căreia broda o pseudocronică. Nu inventase
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
-
în provincie, în orașul unde făcusem liceul, se întâmplau astfel de chestii. Ei bine, eram în eroare. Odată, un bou local îmi făcuse o cronică ultraelogioasă, dar io nu-l băgasem în seamă. Nu mă ploconisem. Probabil de-aia mă înjurase ulterior cu o isterie porcină de pacient externat pripit și îmi transmisese printr-o cunoștință comună ceva de genul: bă, puteai să treci și tu pe la băiatu’ cu o sticlă de vodcă. Scria despre mine lucruri extrem de flatante de genul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
-
a mai spus, că io am fost excesiv de amabil la telefon, i-am așteptat în stație, le-am cerut un preț destul de mic. Cum, mă, la banii, mei? Mentalitatea conform căreia bărbat adevărat e ăla care își bate nevasta, o înjură. Nu-s obișnuiți să fie tratați omenește. Văd aici ceva suspect. Dacă-i înjuri, îi trimiți la mă-sa, asta le dă siguranță. Recunosc aici vechile umilințe și asta le oferă un sentiment de familiaritate. Mitocănia e semn de virilitate
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
-
în stație, le-am cerut un preț destul de mic. Cum, mă, la banii, mei? Mentalitatea conform căreia bărbat adevărat e ăla care își bate nevasta, o înjură. Nu-s obișnuiți să fie tratați omenește. Văd aici ceva suspect. Dacă-i înjuri, îi trimiți la mă-sa, asta le dă siguranță. Recunosc aici vechile umilințe și asta le oferă un sentiment de familiaritate. Mitocănia e semn de virilitate. Politețea e doar pentru eunuci. Garanția faptului că ești specialist - să te porți mizerabil
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
-
mare tâmpenie mi se pare să-ți faci idol dintr-o vietate cu creier subdezvoltat pe care patinează musca. Noi, studenții, ne-am obișnuit să ne plângem de milă, măcar avem libertatea să ne băgăm picioarele în facultate, să-i înjurăm că ne-au luat banii pe pregătiri. Ne compătimim. La fel ca profii. Pentru că, se știe, din școală ieși cu modul de comportament al profului - nu memorează nimeni înălțimea Everestului. 12. Let it be Io nu am prea făcut pregătire
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
-
dreptate. Că e în afara logicii. De câte ori te jignește cineva, să-l iei absolut rațional, să-l tratezi ca pe un gentleman. Să-i dai un răspuns disproporționat. Și se va pleoști. Dacă te înfurii, îi joci în strună. Când te înjură cineva, mulțumește-i că te-a înjurat. Când te trimite dracului, întreabă-l ce autobuz trebuie să iei și la a câta să cobori. Apoi, în sfârșit, ajungeam acasă, între cei patru pereți ai mei, locul unde pot să mă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
-
jignește cineva, să-l iei absolut rațional, să-l tratezi ca pe un gentleman. Să-i dai un răspuns disproporționat. Și se va pleoști. Dacă te înfurii, îi joci în strună. Când te înjură cineva, mulțumește-i că te-a înjurat. Când te trimite dracului, întreabă-l ce autobuz trebuie să iei și la a câta să cobori. Apoi, în sfârșit, ajungeam acasă, între cei patru pereți ai mei, locul unde pot să mă simt și eu bine. Zăceam două-trei ore
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
-
țâșnitoare. Mai mereu defectă. Iarna stătea înghețată. În ziua pe care o reconstruim acum, țâșnitoarea mergea. Eu, Cârnatu, Bârnosu stăteam călare pe țâșnitoare. Și Bârnosu - sau altcineva - punea degetul pe jetul pitic al acelei țâșnitori. Apăsa și ne stropea. Noi înjuram. Aruncam priviri fioroase spre cel care ne udase. Era posibil ca Bârnă să scoată o gumă fleoncănită din gură și să mi-o arunce în cap sau, mă rog, s-o arunce în cel care avusese ideea cu stropitul, care
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
-
el, efeminat, și dispărea în decor. Era deja șapte patru zeci și unu, șapte patruzeci și doi - și noi rămâneam să discutăm ce dracu-i aia „elocință“, băi, inculților, voi știți? Așa vorbeam după ce el pleca la oră. Și-l înjuram. Pe mă-sa de castrat, ce cuvinte poate să folosească, auzi la el! Ne ia pe sus! După care Șăfu nu mai făcea obiectul atenției noastre cu o distributivitate limitată. Palade își aducea aminte de guma din păr și iarăși
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
-
alegerile. Ne împărțim în echipe. O flegmă în palmă tăiată cu latul celeilalte palme. Flegma care se oprește pe pieptul lui Măslină. Acolo unde sare, acolo, în partea aceea trebuie că e piatra ascunsă. Acolo trebuie să ghicești. Măslină care înjură. Ardi-te-ar gazu’! Futu-te-n cur pe unde bei apă! Înainte să pleci la drum, încerci să faci o praștie. O praștie e ușor de făcut. O pereche veche de bocanci plini de praf pe care îi scuturi. Piele scofâlcită
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
-
vindecat. Asta s-a întâmplat atunci când EI, o parte a lor, mi-au spus: bine, bine, dar dacă toți ăștia despre care scrii tu sunt bătuți în cap, nefrecventabili, atunci care sunt ăia bunii? Și de atunci am încercat să înjur mai puțin și să laud ceva mai mult. E destul de greu să lauzi fără să dai limbi. Să lauzi așa, din principiu. Sincer. Fără să aștepți o contrafavoare. Pentru că așa crezi tu. Nu poți să le explici la infinit oamenilor
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
-
aerul tare de la munte, iarna lăsa ferestrele deschise larg. Făcea drumuri lungi după o croznie de lemne. Și, cu toate astea, nu simțea nevoia să fie compătimit. Nu se văita. Noi, dacă am alergat zece metri după tramvai, gâfâim și înjurăm guvernul. Nu că n-ar merita înjurat, dar nu în contextul ăsta. E posibil ca Gheorghe Tatomir să fi fost puțin șmecher. Te primea la stână, te îndopa cu mămăligă și, la urmă, tăia un miel pe care, deși îl
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
-
pe post de profesor de cârciumă, și stăteam ore în șir călare pe un text de-al meu. Să găsim un cuvânt mai bun, o expresie mai interesantă. Era frumos. El m-a învățat să fiu scriitor și acum îl înjur, că doar știa în ce mă bagă. El a fost singurul care m-a ajutat cu adevărat, dar nu sunt sigur că am făcut bine ascultându-l. El știa că nu înseamnă nimic să fii scriitor. Asta e și drama
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
-
o bere! Că merită și băiatu’! Hai că vreau să mă îmbăt și să fac nenorociri! Normal, tipa se vaită că n-are bani, ocazie cu care Pif începe iarăși lamentațiile despre viața asta nenorocită, toți te bate, toți te-njură. Atacă. Nu știe decât să atace. Pentru a nu fi atacat. Pentru că, de fapt, el e un pur. Se vaită. Suferința pentru el are o componentă erotică, aș zice. Așa trec zilele. La muncă. În folclor așa se spune cumva
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]