5,205 matches
-
opulente” (I, 79). Sau, mai explicit: „Toate aceste popoare fericite, ghiftuite: francezi, englezi... O, eu nu sunt de aici, am în spate veacuri de nefericire. M-am născut într-un popor fără noroc. Fericirea se sfârșește la Viena; mai departe, Blestemul!” (I, 49). Este blestemul ieșirii din timp, al blamatei ieșiri din istorie, în care Cioran descoperă, finalmente, un alt sens. Târziu, fără să aibă șansa acestei împliniri, Cioran va cultiva tocmai ieșirea din timp. Deocamdată, se scaldă în regrete: „Există
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
mai explicit: „Toate aceste popoare fericite, ghiftuite: francezi, englezi... O, eu nu sunt de aici, am în spate veacuri de nefericire. M-am născut într-un popor fără noroc. Fericirea se sfârșește la Viena; mai departe, Blestemul!” (I, 49). Este blestemul ieșirii din timp, al blamatei ieșiri din istorie, în care Cioran descoperă, finalmente, un alt sens. Târziu, fără să aibă șansa acestei împliniri, Cioran va cultiva tocmai ieșirea din timp. Deocamdată, se scaldă în regrete: „Există în mine un fond
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
îndemînatic degetele pe această claviatură). A fost o întîmplare aievea? Sau un vis urît?... În fine, bine că a trecut. După atîta stres, nu strică să ne mai destindem. Dar nu!... Relaxarea nu durează, fiindcă, dumnezeule, pacostea stă să reînceapă! Blestemul nu s-a sfîrșit și nici nu are cum să se curme cîtă vreme mentalul sperios și pleoștit al blajinilor din "apartamentul de bloc" e predispus să odrăslească, iar și iarăși, obsesive fantasme. Ba mai mult, luînd pînă și trauma
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
Plutonierul. Indivizi cu vieți ratate, răsfoind ca niște automate dosarele în care zac frînturi din destinul lor absurd, în căutarea unei noime care să-i ajute să meargă mai departe. A unor înțelesuri, a unor adevăruri... Dar, ca sub un blestem, e o zbatere în deșert, un ritual în gol, patetismele care-i încearcă pe cei adunați în "Salon" nefiind decît o vană exasperare. O căutare ce duce spre niciunde și, oricum, nu spre un orizont al limpezirilor de conștiință. Cu
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
-i iertați / Și să-i binecuvântați... Căci ei sânul v-au supt / Și multe bucurii v-au făcut; Din somn dulce v-au sculat / Și poate i-ați blestemat, / Căci părinții mult se ostenesc, / Până fiii mari îi cresc, / Și blestemul părinților / Risipește casa fiilor, / Iar binecuvântarea / Întărește temeliile casei; (...) / Toate le lăsați / Și greșelile fiilor le iertați, / Câte v-au greșit ei / Din copilărie, / Până la această căsătorie, / Să-i binecuvântați, / Cu pâine și cu sare / Și cu darul Sfinției sale, / Să
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
în Bucovina potrivit căreia Sfântul Petru a fost rânduit să facă sau să fiarbă trei zile piatra adunată, pentru a o mărunți, ca să nu strice gospodăriile și câmpurile și să nu-i "vatăme" pe oameni.435 Tot ca urmare a blestemului de a-și fi ucis părinții așa cum reiese dintr-o legendă bucovineană Sfântul Ilie primit de la Dumnezeu "apa și focul", pentru a se răzbuna pe diavolul care l-a împins la păcat: "...iată că Dumnezeu trimite din cer un car
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
culci și să nu dormi; să ti faci laur, balaur, cu solzii di aur (...), sî ti duci la ursita lui..."70. Pe de altă parte, în descântecele "de deochi", focul cosmic, soarele, și "stăpâna apelor", luna, se află sub puterea blestemului de a fi transformat norocul în soartă rea: "De-o fi deochiat de Soare, să-i pice razele, să-i piară lumina" sau "De-o fi deochiat de lună, pieie-i lumina / întunericu să rămâie."71 Focul este personaj principal, pozitiv
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
Și-mi du zestrea înapoi, / Să se mire pietrele, / Ce noroc au fetele, / Să se mire țara toată / Ce noroc are o fată. "97 În balade, în schimb, pământul-personaj nu poate găzdui trupul unui om fără odihnă, aflat sub puterea blestemului: "când popa toaca toca, / Ea se da și blestema: / Constantine, Constantine, / Blestemat să fii de mine, / Blestemat de maică-ta, / C-ai dat-o pe soră-ta / Pe hotar-nstrăinate, / N-oi vedea-o pân` la moarte. /Pământu` nu te primească
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
două s-o despicat / Și de vie-o îngropat, / Că prea mult o blestemat."99 Alegoria "pământului păcătos" este dezvoltată în cântecele de înstrăinare în care sunt prezentate durerile războiului. Paralelismul semantic conturează hiperbolic ritualul de trecere, pământul supunându-se blestemului, izbăvind, astfel, sufletele celor petrecuți: " Tu, pământe păcătos, / Tare-ai fost nesățios, / C-atâta cât a plouat, / Și tot nu te-ai săturat, / Ș-amu toată lumea plânge / Că tu te adăpi cu sânge. Adăpa-te-ai, adăpat, / Și tot nu
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
parte cu uscate, / Că de tine nu am parte; / Pe deasupra cu puzderi / Să meargă fumul la ceri, / Să vadă și Dumnezeu / Ce noroc am avut eu!"215 Părăsirea în fața indiferenței lumii, ilustrată prin intermediul singularizării "numai eu", transformă discursul poetic în blestem, ca ek-stazie a zbuciumării și suferinței: "Arde-te-ai lume-ntr-un ceas, / Că-s sătul de-al tău necaz. Câtă lume-i pentru mine, / Dă-i foc, Doamne, până mâne. Câtă lume-n partea mea, / Dă-i foc, Doamne
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
câmp sau de apă, nu trebuie ucis sau izgonit, iar, de Alexii, este interzisă chiar și pronunțarea numelui pentru a nun fi mușcat de șarpe de-a lungul anului. Considerat "norocul casei", șarpele de casă apără casa de farmece, de blesteme și de duhurile rele, iar izgonirea sau uciderea lui atrage după sine nenorocirea familiei sau pustiirea casei. Când moare ultimul stăpân al casei, șarpele de casă este sculptat pe stâlpul sau pe crucea de la mormânt, tronând ca apotropeu. Pe monumentele
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
l-a zvârlit în hău. Și a zis: Să te încolăcești în juru pământului de nouă ori și să-l aperi de prăpădul apelor."348 Șarpele primordial, de origine sacră, era antropomorf, iar prin "căderea" ontologică a fost supus, paradoxal, unui blestem întemeietor, fiind considerat o cauză a facerii lumii: "Șerpele dîntâi nu a fost șerpe, a fost om, și era în cer la Dumnezeu, dar Dumnezeu l-a blesemat când a înșelat-o pe Eva, și s-a făcut șerpe. În
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
luată de o cumnată ca s-o îngrijească, a murit și ea. Astfel conu Mimi a murit înaintea ei, fără să știe nimeni. Am relatat și această întâmplare dramatică deoarece îmi spuneam atunci că un sfârșit așa trist ascunde un blestem pentru un lucru rău făcut în timpul vieții. Îmi imaginam acest lucru deoarece lam bănuit mereu pe conu Mimi că a fost unul din cei care l-au turnat pe tatăl meu la securitate. Presupuneam că trebuie să fie cineva și
NU PUNE, DOAMNE, LACÃT GURII MELE by Servilia Oancea () [Corola-publishinghouse/Science/1835_a_3165]
-
și ar fi avut o cheltuială în plus. De fapt și Sanda Stolojan spune în memoriile ei că nu a fost deținută și ea, ci doar soțul ei, doar din motivul că avea copil mic. Nu știu dacă a fost blestemul mamei mele, dar copiii ei au murit de tineri, unul într-un accident stupid, iar fata cu o tumoră la cap. I-a murit și soțul după o grea suferință iar la înmormântarea sorei sale (sau cumnatei), care locuia cu
NU PUNE, DOAMNE, LACÃT GURII MELE by Servilia Oancea () [Corola-publishinghouse/Science/1835_a_3165]
-
fata cu o tumoră la cap. I-a murit și soțul după o grea suferință iar la înmormântarea sorei sale (sau cumnatei), care locuia cu ea, a ajutat-o și fratele meu din Tecuci, cu speranța că în felul acesta blestemul nu va merge mai departe. Acum este și ea în lumea celor drepți dar și-a ispășit prea greu păcatele tinereții. Nu doar astfel de întâmplări ci chiar istoria ne arată că oamenii care ne-au chinuit au plătit, la
NU PUNE, DOAMNE, LACÃT GURII MELE by Servilia Oancea () [Corola-publishinghouse/Science/1835_a_3165]
-
stării ambigue a falsului, a indiferenței monstruoase, a inerției: "Suntem în miezul unui ev aprins/ Să-i dăm dezlănțuiți a-nsuflețirii noastre vamă/ Cei ce nu ard aprins ca noi/ În flăcările noastre se destramă"/. Labiș restituie registrului poetic bocete, blesteme, orații de nuntă; redă poeziei pastelul, reînvie istoria aureolând prezentul, redescoperă mitul strămoșilor, casa părintească, folclorul și un bănuit sentiment al dezrădăcinării și al înrădăcinării. Poetul aude venind prin noapte cavalcade baladești și firul de argint al doinei, glia gemând
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
pământul"), Ion Brad ("Cântecele pământului natal"). Motivul astrelor 5 apare, între alții, la Horia Zilieru,"Alcor", Cezar Baltag, "Vis planetar", Aurel Rău, "Jocul de-a stelele", uneori metaforizat în invocații și meditații asupra unor evenimente esențiale nunta, nașterea, moartea 6. Blestemul, ca cele două astre al zilei și al nopții să nu se mai întâlnească, este preluat din folclor de Mihai Beniuc în poemul "Dropia roșie"; aici răsăritul soarelui va destrăma vraja. Grigore Hagiu, Gheorghe Pituț, Cezar Baltag invocă soarele ca
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
-i strâng/ să bat cu ramul zorii în fereastră." În poezia de dragoste simțim prezent folclorul: "Cum să crească, dragă fată,/ iarbă verde din zăpadă?/ Doar cei tineri pot vedea/ Primăvara și sub nea". Sau: "Cine-a spus că o blestem/ dragostea face-s-ar ghem.". Ca și Horia Zilieru, poetul aduce motive de doină, ia țărănească, ceramica, astfel că la Tiberiu Utan satul și întoarcerea acasă rămân o aspirație permanentă. "Am trecut pe acasă pe la noi prin sat./ Drumul dinspre
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
neamului stă încrustată". Aluziile sunt la Traian și la dacii din care ne tragem. Poetul mânuiește abil cuvintele care poartă în ele esențe metafizice și sunt sensibile deschiderii interpretative: oglinzile nepipăite ale vântului, fecior de brumă, cuvântul altar de tăcere, blestem închis în ambră. Insula Leuky este, ne-o spune însuși poetul, "în imaginea verbului a înflori", insulă a somnului în care poetul se refugiază beat de nostalgia depărtărilor și sufocat de orașul îmbâcsit de fum. Metaforele continuă să fie susținute
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
bine". Iată un crez poetic militant nedezmințit niciodată de poet. Singurul subiect demn de o poezie angajată este glasul colectivității: " Cât de foanfă, de surdă și de rablagită vă este lira/ Trece timpul pe lângă voi ca un fulger,/ ca un blestem cuvenit/ și urechea voastră nu-l aude/ și ochii voștri rămân orbi mai departe,/ poeților, căzuți din timp ca frunzele pomilor moarte". Întreaga existență, cea domestică, a străzii, a colectivității, devine sursă de poezie și, cum spunea însuși poetul, sentimentele
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
legământ cu dreptatea și libertatea apărată cu tărie de-a lungul istoriei, de aceea îi înfierează pe trădători: "Să ardă carnea coaptă ca o bubă/ li se usucă ochii/ Ca stropii din găvane vara/ și sufletul se-mpute până seara" (blestemul ne trimite la Arghezi). Virgil Teodorescu se poate spune că reprezintă "gestul demitizator, al discreției și al sincerității". Limbajul lui este simplu, direct, dar încărcat cu imagini, nu arareori la modul ludic. Poetul îmbină suavul cu grotescul în două planuri
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
cândva a fost marea, deci viața. Sentimentul Pustiei este sugerat printr-un peisaj dezolant: "E toamnă pe pământ și-n cer/ E iarnă grea: de-atâta amar de vreme/ Nu mai trimite iarna peste mări/ Decât bubuituri și jale și blesteme". Ni se pare că trecerea prin purificare, transcenderea materiei presupune la Ioan Alexandru o cale în spirală, urcând astfel în cercuri spre înalt, într-un univers de joc apocaliptic, reminiscențe, cum remarcă Ion Pop, din lectura romanticilor germani; trimiterea la
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
lirice și reportaj liric. Critica s-a manifestat cu destulă reținere în fața acestei poezii ostentativ folclorice, de expresie ciudată, suprarealistă, ezoterică, într-o muzică nepământeană, sau de joc absurd, dar și într-o incantație severă și gravă specifică bocetului sau blestemului popular. În pofida reținerilor, toți criticii recunosc în Ion Gheorghe un poet autentic. "O caracteristică a poeziei lui este spiritul bogomilic, prezent și în poezia interbelică la Lucian Blaga și la alți poeți ai perioadei", caracteristică remarcată de E. Simion, în
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
prezent și în poezia interbelică la Lucian Blaga și la alți poeți ai perioadei", caracteristică remarcată de E. Simion, în lucrarea "Scriitori români de azi". La Ion Gheorghe simțim mai pronunțată atmosfera ocultă, prin care mișună specii fabuloase, vrăjitorii, descântece, blesteme și bocete, toate aduse cu un scop, și anume, redescoperirea ființei noastre culturale constante în ciuda vitregiei sorții. Dinamica realității și reportajul Încă din "Căile pământului", întâlnim elemente de transcriere directă, lipsită de transfigurare, a unei realități plasate în lumea satului
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
se lovește înduioșată, pietrele se macină sonor, ramurile se descărnează de fructe". Un sentiment blagian de liniște absolută încheie poemul: "Și de-atâta încordare și tăcere/ Iarba se aude înțepând bocancii/ și trecând prin piepturile celor șase". Poemul asimilează structura blestemului ce are, de-altfel, în literatura noastră, o străveche tradiție: "brațele-i ca vreascurile codrilor să se usuce,/ pașii să-i rămână nemișcați ce lemnele,/ numele între tâlhari să i se lase". În "Cariatida", așa cum spune Ion Pop, în "Poezia
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]