4,042 matches
-
statele care răsar repede, la fel cu toate celelalte lucruri din natură care se nasc și cresc repede, nu pot să aibă rădăcinile și celelalte părți proprii fiecărei plante, atît de trainice, încît cel dintîi vînt potrivnic să nu le doboare; afară doar dacă aceia care, după cum am spus, au ajuns principi în foarte scurt inap, sînt atît de capabili încît să știe de îndată să se pregătească spre a putea păstra ceea ce soarta le-a dăruit cu multă ușurință și
by NICCOLÒ MACHIAVELLI [Corola-publishinghouse/Imaginative/1111_a_2619]
-
au fost multe secole state înarmate și libere. Elvețienii au armată foarte bună și sînt oameni liberi, în ce privește armatele mercenare din antichitate, avem exemplul cartaginezilor care, după ce au sfîrșit primul război cu romanii, au fost pe punctul de a fi doborîți de soldații lor mercenari, deși aveau drept comandanți pe propriii lor cetățeni. După moartea lui Epaminonda, tebanii l-au ales pe Filip al Macedoniei drept comandant al trupelor lor; dar acesta, după ce a cîștigat victoria, le-a luat libertatea. Milanezii
by NICCOLÒ MACHIAVELLI [Corola-publishinghouse/Imaginative/1111_a_2619]
-
parte ceea ce este pentru ceea ce ar trebui să fie, mai curînd află cum ajung oamenii la pieire decît cum pot să izbutească. Acela care ar voi să-și proclame oricînd și oriunde încrederea lui în bine ar fi cu necesitate doborît de ceilalți care sînt în jurul lui și care nu sînt oameni de bine. Așadar, principele care vrea să-și păstreze puterea va trebui să învețe neapărat să poată să nu fie bun și să știe să fie sau să nu
by NICCOLÒ MACHIAVELLI [Corola-publishinghouse/Imaginative/1111_a_2619]
-
acesta este puternic iar tu ești la discreția lui, el îți va rămîne totuși îndatorat și între el și tine se va fi format o legătură bazată pe afecțiune; iar oamenii nu sînt niciodată atît de necinstiți încît să te doboare într-un caz ca acesta, deoarece ar însemna să dea un exemplu prea grav de ingratitudine. În plus, victoriile nu sînt niciodată atît de complete încît învingătorul să nu trebuiască să țină seama de anumite lucruri, și mai ales de
by NICCOLÒ MACHIAVELLI [Corola-publishinghouse/Imaginative/1111_a_2619]
-
cotind printre copaci spre dealurile mici acoperite cu tufe de orhidee. Printre tufișuri au dat de o turmă de impala. S-au dat jos din mașină și au pândit un mascul bătrân cu coarne mari pe care Macomber l-a doborât cu o lovitură admirabilă de la o distanță de peste două sute de metri. Restul antilopelor au fugit, amestecându-se Între ele, sărind una peste alta, făcând acele salturi cu picioarele ridicate În aer, la fel de miraculoase ca visele În care plutești. — Ai tras
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2002_a_3327]
-
tabără. — Da, de al naibii de departe. E ciudat cât de departe poate fi auzit. Să sperăm că-i o pisică bună de Împușcat. Băieții zic că au văzut unul mare pe-aproape. Dacă am vreo ocazie, unde să trag ca să-l dobor? În umeri. În gât, dacă reușești. Trebuie să-i spargi osul. Să-l rupi. Sper să nimeresc cum trebuie. — Tragi foarte bine. Totul e să nu te grăbești. Trebuie să fii sigur. Primul foc care-l nimerește e decisiv. De la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2002_a_3327]
-
Cum să-ncercăm? — Uite ce e, zise Enrique, tu te gândești la taur, dar nu te gândești și la coarnele lui. Taurul e atât de puternic Încât coarnele lui taie ca un cuțit, te străpung ca o baionetă și te doboară ca o măciucă. Uite cum o să facem, zise Enrique, scoțând din sertar două cuțite cu care se tăia carnea. O să leg astea de picioarele unui scaun. După aia o să fiu eu taurul și o să te atac, ținând scaunul În dreptul capului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2002_a_3327]
-
mai teribil loc În care am stat vreodată. Orașul nu-i cine știe ce, dar era un lac și o pădure grozavă prin care pierdeam vremea toată ziua, eu și câțiva puști, și bătrânul mi-a făcut o praștie cu care am doborât multe păsări, printre care și o coțofană. Dick Atkinson, puștiul, a nimerit Într-o zi un iepure - l-am pus sub un copac și stăteam toți pe-acolo, Dick avea niște țigări, și iepurele a sărit deodată-n sus și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2002_a_3327]
-
coroanele copacilor era răcoare și drumul era lărgit pentru ca indienii să poată tragă buștenii pe el. Cojile copacilor erau strânse În maldăre lungi, acoperite ca niște case cu alte coji, și buștenii decojiți zăceau uriași și galbeni acolo unde fuseseră doborâți copacii din care proveneau. Lăsau buștenii să putrezească, nici nu-i dădeau din drum. Nu-i interesa decât coaja. O duceau la tăbăcăria din Boyne City - traversau lacul Înghețat pe timp de iarnă cu ele și-n fiecare an pădurea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2002_a_3327]
-
În timp. Nici ce-au făcut În cele din urmă. Nu așa s-au sfârșit ei. Toți s-au sfârșit la fel. Altădată, cu mult timp În urmă, era bine. Acum nu mai e. Și apoi, cealaltă temă. Când ai doborât o pasăre din zbor, le-ai doborât pe toate. Sunt diferite și fiecare zboară altfel, dar senzația e aceeași și ultima pasăre Împușcată e la fel de bună ca prima. Pentru asta trebuia să-i mulțumească tatălui său. — S-ar putea să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2002_a_3327]
-
cele din urmă. Nu așa s-au sfârșit ei. Toți s-au sfârșit la fel. Altădată, cu mult timp În urmă, era bine. Acum nu mai e. Și apoi, cealaltă temă. Când ai doborât o pasăre din zbor, le-ai doborât pe toate. Sunt diferite și fiecare zboară altfel, dar senzația e aceeași și ultima pasăre Împușcată e la fel de bună ca prima. Pentru asta trebuia să-i mulțumească tatălui său. — S-ar putea să nu-ți placă de ei, Îi spuse
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2002_a_3327]
-
au făcut pe Urecheatu să se lase fulgerător la pământ. Văzând că nu l-a atins, rusul a strigat: „Ilia! Eu sunt, Ivan! Românii ataaa...” N-a apucat însă să termine vorba, fiindcă o lovitură în moalele capului l-a doborât... În secunda următoare, sentinela cădea sub lovitura patului automatului lui Toaibă. Sergentul a comandat în șoaptă: Toadere și voi cu explozibilul, în depozit fuga! Toaibă a tras cu grijă de ușa magaziei, în timp ce sergentul ținea țeava automatului îndreptată spre interior
Cercetaşul Toaibă by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/502_a_1063]
-
În timp ce se deplasau spre locul de întâlnire, Urecheatu reflecta asupra celor întâmplate în fața magaziei: „A avut dreptate domn’ locotenent când a întrebat ce caută pușca în mâna rusului. El a folosit o ca pe un ciomag, cu gând să mă doboare. Ghinionul lui însă a fost că i-am simțit mișcarea... Altfel... Cine știe? Acum mă anchetau rușii dacă mai trăiam. Da’ n-au ei norocul ista! Și cel căzut sub rafala mea era rusul că sentinela miruită de Toader nu
Cercetaşul Toaibă by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/502_a_1063]
-
cu buzele crispate de durere și efort, cu dinții strălucind pe chipul mânjit de sânge. Striga, invocându-l pe Caesar, și își agita gladius-ul și scutul străpuns de săgeți. Căzut la pământ, lângă trunchiul frasinului sacru pe care romanii îl doborâseră de curând, Valerius își apăra fața cu mâinile, conștient însă că nimic - nici măcar vârsta lui fragedă - nu avea să-l salveze de daga ce se abătea asupra sa. În clipa aceea, doi războinici gali veniră în fugă, cu veșmintele sfâșiate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
sau morți. Pe ceilalți, Antonius îi înfrunta unul câte unul, într-o cursă disperată de-a lungul unui arc de cerc. Erau vreo cincisprezece barbari împotriva unui roman care se dezlănțuia asemenea unui uragan, îi atrăgea, îi ataca și îi dobora, reușind să evite loviturile lor, alergând din nou pe un semicerc, cu chipul transfigurat. — Uită-te la el... A înnebunit. Valerius gâfâia și de oboseală, și de spaimă. Apăsa cu palma capul lui Lurr, căutând parcă salvarea. — Fratele meu a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
întoarseră, dar nu văzură un dușman în bărbatul înalt care venea strigând, cu securea ridicată deasupra capului. Armele lui erau barbare... Așa că nu-i mai dădură atenție și se îndreptară spre tribun. Antonius era copleșit. Titus înainta ca o furie; doborî doi quazi și îi strigă lui Antonius să se retragă spre stânga, apoi înaintă și, dintr-o lovitură, tăie capul altui quad, care se pregătea să-l lovească pe Antonius cu securea. Mânjit de sângele quadului decapitat, fără să fie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
-i spuneau ele? Ce reprezentau? Dintr-odată își redobândi puterile și se ridică. Îi privi pe cei trei bărbați înarmați. Ei împiedicau ochiul să privească, ei aveau să-l împiedice și pe el să-și îndeplinească misiunea. Trebuia să-i doboare, imediat. Înaintă. Uimit, văzu că adversarii nu îl atacau; îl împungeau doar și se fereau de el. Daga lovea de fiecare dată în gol. Când unul dintre cei trei se afla în primejdie, altul îl ajuta, și în scurt timp
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
stare era. Putea să continue. Antonius era prăbușit la pământ, cu ochii ațintiți la bărbatul mascat care era gata să-l lovească din nou. După două ore, acoperit de sudoare și amețit de efort, Antonius nu-și mai simțea trupul, doborât de oboseală și de durere. Era când șfichiuit cu biciul, când udat cu găleți de apă înghețată. Nu-i era îngăduit să leșine, nu-i era îngăduit decât să se ridice, să cadă, să se ridice iar. Era încă noapte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
trebuia să-l împingă pe celălalt cu mâinile, brațele, coatele și capul, exercitând o puternică presiune asupra capului și umerilor săi și făcându-i capul să se miște în toate direcțiile. Celălalt trebuia să anihileze atacurile adversarului și să-l doboare pe acesta la pământ. — În schimb, gladiatorii nu sunt cetățeni liberi, continuă Proculus, fixându-l pe Antonius. Sunt sclavi, înțelegi? Sclavi aflați la bunul plac al celor care au bani și al laniștilor, care profită de pe urma lor. — Mie nu-mi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
de victorie, râzând. Apoi se întoarse spre Valerius. — Dobitocule... Dă-te la o parte! — Eu? — Praf te fac! — Ticălosule! Valerius îl lovi cu pumnul în maxilar. Flamma se clătină amețit și încercă să riposteze, dar Valerius îl împinse și-l doborî la pământ, sări peste el și se așeză la capătul unei mese. Flamma se ridică și se apropie de el cu pumnii strânși, gata să lovească. Valerius apucă repede farfuria cu supă și i-o aruncă în față. — La fel
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
bine de gratii, e violența care domnește aici. — Crezi că, dacă te porți frumos cu oamenii, poți dezlănțui mânia, care este indispensabilă în arenă? Violența e absolut necesară ca să înveți să fii curajos. Un gladiator care nu e violent este doborât. În clipa aceea îl văzură pe Rubrus apropiindu-se de alți începători, care așteptau în ploaie, nemișcați și tăcuți. — Mai trebuie să vă amintesc că sunteți secutores și că trebuie să alergați? Trebuie să alergați la adăpostul scutului, trebuie să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
de la mine, Calvia? — Vreau să fii prudent și să-ți aperi spatele. Nu mă refer doar la Vitellius, ci și la aliații tăi. Tu ești imaginea unui zeu, și bărbații nu vor tolera asta la alții. Vor încerca să te doboare. Ieși repede și se întoarse cu un vas aburind, urmată de un servitor ce ducea un sac de piele. La porunca stăpânei sale, puse sacul pe masă și ieși. — Bea, îi zise Calvia lui Antonius, întinzându-i vasul; apoi arătă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
castrapila. Ajunse la tovarășii săi, prinși în lupte corp la corp. Peste puțin timp, veni și Flamma cu oamenii lui. Valerius striga, îndemnându-și tovarășii, ataca, apoi se retrăgea în spatele mașinilor de război, își rănea adversarii fără să-i ucidă, doborându-i cu lovituri de scut și de lance; prin eschive abile îi atrăgea pe dușmani spre canal, îi împingea, după cum îl sfătuise Listarius, spre porțiunile de nisip mai întunecate, unde vitellienii se prăbușeau. Pe alții îi făcea să cadă în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
pe Errius Sartorius cu ochi stinși. — S-a terminat... Dar eu am învins. Titus plângea, cu capul sprijinit de marginea patului. — Soldații mei... Soldații mei cei curajoși... Cu ei aș fi putut ajunge până la Roma. Aș fi vrut să-l dobor pe Vitellius... Vitellius e Răul! Glasul i se frângea, prefăcându-se într-o șoaptă cu neputință de înțeles, apoi devenea iar puternic. — Cu ce vini mă înfățișez dinaintea zeului meu? murmură, strângându-i mâinile lui Titus. Viața veșnică... Zeul meu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
să alerge sau să sară în lături, dezorientat de fuga în zigzag a lui Valerius, care acum se îndepărta de el, acum se apropia... Împotriva oricărei reguli a tehnicii de luptă a rețiarilor, se năpusti asupra secutor-ului, încercând să-l doboare. Valerius câmtă să evite lovitura, dar era prea târziu. Impactul fu atât de violent, încât zgomotul armelor din metal și lemn și al celor două trupuri care se înfruntau răsună sinistru în toată arena. Se prăbușiră amândoi. Cu sângele amestecându
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]