4,381 matches
-
de biata Miss Hunt la Wiesbaden. De data aceasta tot ținutul din jurul nostru era o pustietate Înzăpezită și este greu de imaginat care ar fi fost exact ținta călătoriei plănuite de mine. Tocmai ne Întorseserăm din prima noastră plimbare de după-amiază cu Mademoiselle și eu clocoteam de ură și neputință. Reușisem să-l conving pe smeritul Serghei să-mi Împărtășească supărarea. Să ții piept unei limbi nefamiliare (cunoștințele noastre de franceză se limitau la câteva expresii folosite În casă) și pe deasupra
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
nimeni nu-mi Înțelegea cu adevărat obsesia, și abia după mulți ani am Întâlnit un tovarăș de suferință. Unul dintre primele lucruri pe care le-am Învățat a fost să nu depind de alții ca să-mi sporesc colecția. Într-o după-amiază de vară a anului 1911, Mademoiselle a intrat În camera mea, cu cartea În mână și a Început să spună că vrea să-mi arate cât de spiritual denunța Rousseau zoologia (În favoarea botanicii) și avansase deja prea mult În procesul
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
de sălcii diforme, Înșiruite de-a lungul spițelor unui șanț, sau un șir de plopi În depărtare, străpuns de o dungă orizontală de ceață de un alb-lăptos, te anunțau că trenul gonea pe teritoriul Belgiei. Ajungea la Paris la patru după-amiaza și chiar dacă oprirea nu dura decât o noapte, aveam Întotdeauna timp să cumpăr ceva - de pildă o mică insignă cu Tour Eiffel, vopsită destul de grosolan cu argintiu - Înainte de a ne urca În ziua următoare, la amiază, În sud-expresul care, În
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
imaginez, pentru ca acele corzi discordante să-și Încheie menirea și să intre În consonanță, ceva la fel de trainic, privind retrospectiv, ca acea masă lungă pe care se servea la zilele de naștere și de onomastică, din timpul verii, o ciocolată de după-amiază În aer liber, așezată la capătul unei alei mărginite de mesteceni, tei și arțari, pe acel loc neted presărat cu nisip, din grădina propriu-zisă care separa parcul de casă. Parcă văd fața de masă și chipurile oamenilor așezați acolo, contaminându
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
de o recitare la oră, pe care n-o pregătisem, tata nu părea În stare să se Înfurie cu adevărat; și recunoscând ulterior o Întâmplare similară În propria lui copilărie, am fost răsplătit că nu ascunsesem adevărul. Îmi amintesc acea după-amiază de vară (care Încă de atunci părea să se fi petrecut demult, deși nu trecuseră decât patru sau cinci ani), când a năvălit În camera mea, mi-a Înșfăcat plasa, a coborât În fugă treptele de la verandă - și s-a
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
din sat, pe care altfel n-aș fi visat niciodată s-o vizitez, și În nici un caz să mai și cumpăr o jumătate de kilogram de semințe vărgate de floarea-soarelui. Întorcându-ne agale spre casă, printre fluturii de sfârșit de după-amiază care se pregăteau pentru noapte, am ronțăit și am scuipat, În timp ce el Îmi arăta cum să efectuez aceste operații ca pe bandă rulantă: desfaci sămânța Între dinții de pe partea dreaptă, extragi miezul cu limba, scuipi cele două coji, deplasezi miezul
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
stăteam treaz imaginându-mi tot felul de situații romantice și mă gândeam la talia ei de salcie și la gâtul ei alb, stingherit de un bizar disconfort pe care-l asociasem Înainte doar cu chiloții care mă jenau. Într-o după-amiază, am zărit-o În holul ringului, unde cel mai chipeș dintre instructori, un ticălos sclivisit gen Calhoun, o ținea de Încheietura mâinii și o interoga cu un rânjet parșiv, iar ea Îi ocolea privirea și Își răsucea ca un copil
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
deodată, ca o imitație a recentei rafale, la fel de grosolană ca asemănarea strofei pe care o murmuram deja, cu șocul suferit, când preț de o clipă simțisem că inima și frunza erau la unison. 2 În zăpușeala lacomă a Începutului de după-amiază, bănci, poduri și trunchiuri de copaci (totul, de fapt, În afară de terenul de tenis) se uscau cu o rapiditate incredibilă și În curând rămăsese prea puțin din inspirația mea inițială. Deși strălucitoarea fisură se Închisese, eu continuam cu Încăpățânare să compun
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
nisipul roșiatic al unei alei din parc sau scris cu creionul pe o portiță spoită sau proaspăt incrustat (dar nu complet) În lemnul unei bănci foarte vechi, de parcă mama natură Îmi anunța dinainte, În mod misterios, existența Tamarei. În acea după-amiază tăcută de iulie, când am descoperit-o stând total nemișcată (doar ochii i se mișcau) Într-un crâng de mesteceni, părea să se fi ivit spontan acolo, printre acei copaci ce stăteau de pază, cu plinătatea tăcută a unei manifestări
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
cotitură a drumului. Mama natură a eliminat mai Întâi una dintre fetele ce o Însoțeau, apoi pe cealaltă, dar abia În august - pe 9 august, 1915, ca să fiu exact precum Petrarca, la ora patru și jumătate a celei mai frumoase după-amieze a acelui anotimp, În pavilionul cu ferestre de curcubeu, am văzut-o intrând pe intrusa mea - abia atunci am reușit să-mi fac curaj ca să-i vorbesc. Văzută prin lentilele timpului șterse cu grijă, frumusețea chipului ei Îmi este la fel de
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
apoi, din nou, În frig, pe o stradă cu porți maiestuoase și lei verzi cu belciuge În fălci, În peisajul de iarnă stilizat din „Lumea artei“, Mir Iskustva - Dobujinski, Alexandre Benois - atât de drag mie pe vremea aceea. La sfârșitul după-amiezelor ne așezam pe ultimul rând de scaune În unul dintre cele două cinematografe (Pariziana și Piccadilly) de pe bulevardul Nevski. Arta progresa. Valurile mării erau vopsite Într-un albastru bolnăvicios și În timp ce năvăleau, lovindu-se Înspumate de o stâncă neagră din
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
zadar ceva ce vine prea târziu - compasiune, Înțelegere, indiferent ce -, dar pe care nu le poți Înlocui și nici restitui prin simpla recunoaștere a unei asemenea lipse. 3 Primul meu trimestru la Cambridge a Început sub auspicii rele. Spre sfârșitul după-amiezii unei zile de octombrie mohorâte și umede, mi-am pus pe mine proaspăt achiziționata pelerină academică neagră-albăstruie și bereta neagră pătrată, cu sentimentul că iau parte la o stranie reprezentație teatrală, pentru a face prima vizită oficială la E. Harrison
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
mările și oceanele: ne atrage și pe unul și pe altul spațiul adăpostit. Cartea fiecăruia este obsedată de ideea morții. Iar aici, brusc, asemănările se întrerup. În Clopotul scufundat i se atribuie morții blândețea unui capăt de oboseală, pe când în După-amiaza de sâmbătă este simțită, cum e firesc să fie, ca „o scandaloasă separare a eului de sine” (36). Pe fondul acestei mari neasemănări, o imagine similară poate dobândi în cele două cărți semnificative opuse: într-un caz moartea cu fața la perete
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
moarte violentă câte există. În fapt, cartea lui poate fi extras un inventar și mai cuprinzător. Un număr impresionant de înfățișări ale morții, de împrejurări în care se moare, de reacții la acest ultim eveniment al fiecăruia se cuprind în După-amiaza de sâmbătă. Nu le enumăr, nici măcar parțial, fiindcă n-aș vrea să se înțeleagă că volumul acesta admirabil ar avea un aer funerar. În realitate, Valeriu Cristea evocă moartea cu un soi de adversitate responsabilă, pentru că «din păcate, moartea îl
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
compune din alternarea a doi timpi: timpul avertizării împotriva morții, al înfiorării în fața ei, și timpul originar al maternității, reflectat în momentele privilegiate ale vieții. Clopotul scufundat are caracter romanesc măcar prin aceea că este locul căutării unui sens. În După-amiaza de sâmbătă sensul a fost dat din capul locului, căci el se confundă cu această anima a zâmbetului matern. Sensul i-a fost dat cărții în clipa când viața l-a pierdut. Autorului i-a revenit misiunea ca, scriind, să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
Și unele și celelalte stârnesc admirația cititorilor avizați, dar primele îi produc și o puternică strângere de inimă celui care l-a cunoscut pe admirabilul, frământatul, mult încercatul autor. Livius Ciocârlie I Cum de am putut să uit, scriind în După-amiaza de sâmbătă despre mama, „povestea cu acul”? Una dintre cele care m-au impresionat mai mult din câte am auzit de la ea... (Se potrivește, în acest caz, proverbul: „a găsi un ac în carul cu fân” - al memoriei; și iată
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
a atins, în acea seară, într-un moment de inspirație, punctul ei cel mai înalt. O lecție pe care n-am uitat-o niciodată*. * Adorm cu frica în sân: cel așteptat de mine cu înfrigurare, cu înfricoșare, mai întâi întreaga după-amiază, apoi întreaga seară, nu s-a întors acasă nici până la ora aceea târzie. Știu, din experiență, ce mă așteaptă. Adorm totuși și, după un timp nedefinit, mă trezesc, sunt trezit, de fapt, de scena la care voi fi condamnat să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
părinților mei față de ea. Era pe jumătate slujnică, pe jumătate copil adoptat - în ce împrejurări și condiții, nu știu. După cum nu știu când și de unde a apărut la noi. Înainte de refugiu, la Galați, o aveam deja în casă (într-o după-amiază de mare reușită detectivistică - evocată în volumul de amintiri anterior - mama s-a lămurit, în sfârșit, cum fura Cati dulceață din dulapul, în permanență încuiat, de pe hol: simplu, ingenios de simplu, scoțând sertarul - care nu era încuiat - și introducându-și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
epocii. * O amintire despre o amintire. O amintire din copilăria tatei pe care el mi-a povestit-o, în copilăria mea, la Cluj, în parcul de castani în care se afla un lac artificial, după ce ne-am plimbat, într-o după-amiază, cu barca (îmi amintesc deci și locul și împrejurările în care mi-a - ne-a? eram parcă mai mulți copii în jurul lui, colegi de-ai mei probabil - povestit amintirea sa din copilărie). Era, așadar, copil însuși, în orașul Bolgrad, unde
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
și de... fericire. Nu pot nicicum să-mi amintesc care era scopul acelei întruniri și nici de ce eram atât de fericit atunci, în vara lui 1953 sau 1954, la Cluj. Dar eram, cum rareori am mai fost de atunci. Senzațiile după-amiezii aceleia târzii - de burg (străzile pe care am mers ca să ajung la clădirea unde avea loc acea... ședință? serbare?... clădirea însăși), de căldură mare, anticaragialiană, bună și de și mai mare, proaspătă, încrezătoare și senină fericire - s-au împletit într-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
să se laude cu puțina românească pe care o mai știa din timpul războiului (satul lor fusese, din fericire, ocupat de armata română și nu de cea germană). A murit la începutul anilor ’70. Era bolnav de inimă. Într-o după-amiază s-a culcat ca de obicei să se odihnească puțin, pe un divan, s-a plâns că-i este frig, tanti Manea l-a acoperit cu un palton... și s-a stins. Atunci, în vara-toamna lui 1956, ne-am fotografiat
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
După masa de prânz tata s-a întins pe un divan improvizat dintr-o ladă imensă, din alte timpuri, așezată sub ferestrele înalte (camera în care au locuit, pe strada Berzei, tanti Șura și unchiul Costea am descris-o în După-amiaza de sâmbătă); se odihnește puțin, dar nu doarme; somnul nu se lipește de el, are prea multe griji; din locul unde mă aflu îi văd perfect fața: ochii, largi deschiși, fixează plafonul, e concentrat, grav, se vede că face planuri
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
care a făcut-o îmi trezește, în paralel, un irepresibil, deși absurd, sentiment de dispreț față de el: ce indecent se poate manifesta uneori instinctul de conservare! * Un an sau doi după mutarea noastră în București, deci prin 1957-1958, într-o după-amiază de toamnă, spre seară, în zona intens frecventată de lângă Biserica Bărăției, am avut neșansa să fiu martorul următoarei scene: dintr-un automobil demodat, de culoare neagră, „scos” parcă dintr-un film de război, cu gestapoviști, coboară câțiva bărbați hotărâți, care
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
-mi dovedi că sunt - sau mai bine zis că aș putea cândva deveni - un om întreg. Astăzi, și de multă vreme, socotesc pasivitatea mea în acea împrejurare drept primul act de lașitate gravă din existența mea de adult. * Într-o după-amiază de toamnă târzie, dar deosebit de frumoasă, undeva pe bulevardul Mărășești, într-o cramă improvizată, îmbinând tradiția (ceva stuf la intrare) cu neglijența comerțului socialist, noi și doamna Bebello, venită în vizită de la Cluj, stăm lângă o masă de tablă, în
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
ca și la alții, în acel început de martie, și la noi era vraiște. Dezordinea din cameră, devenită neprimitoare, străină m-a gonit de acasă. Ultragiată, sensibilitatea mea specială față de spațiul domestic intim, ocrotitor mi-a decis atunci, în acea după-amiază, soarta. Nu mi-a plăcut să stau în casă, în condițiile haosului ce domnea în ea, și, ca împins de un resort, m-am hotărât, brusc, să plec, să mă duc înapoi la ședință. Dacă nu ne-am fi pregătit
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]