KorAP: Find »[drukola/base=generalizare & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...152 153 154 ...162 >

4,049 matches

Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785

la un nivel la care distincția ergativ−absolutiv e blocată. Autoarea (Nash 1997: 137) corelează existența partiției cu parametrul topicii: numeroase limbi SOV au partiție personală, iar limbile VSO nu au, de obicei, partiție personală. Nash (1997: 137) formulează următoarea generalizare: Generalizarea persoană−timp: Partiția personală este atestată în limbile ergative în care subiectul proiecției VP poate fi asociat local cu categoria flexionară Timp. Această generalizare prezice că partiția personală nu e posibilă decât în limbile în care T este accesibil

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
un nivel la care distincția ergativ−absolutiv e blocată. Autoarea (Nash 1997: 137) corelează existența partiției cu parametrul topicii: numeroase limbi SOV au partiție personală, iar limbile VSO nu au, de obicei, partiție personală. Nash (1997: 137) formulează următoarea generalizare: Generalizarea persoană−timp: Partiția personală este atestată în limbile ergative în care subiectul proiecției VP poate fi asociat local cu categoria flexionară Timp. Această generalizare prezice că partiția personală nu e posibilă decât în limbile în care T este accesibil pentru

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
personală, iar limbile VSO nu au, de obicei, partiție personală. Nash (1997: 137) formulează următoarea generalizare: Generalizarea persoană−timp: Partiția personală este atestată în limbile ergative în care subiectul proiecției VP poate fi asociat local cu categoria flexionară Timp. Această generalizare prezice că partiția personală nu e posibilă decât în limbile în care T este accesibil pentru agenții pronominali, iar această posibilitate este blocată în limbile cu centru final (head final). Partiția personală e atestată în limbi în care T conține

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
paralelă cu realizarea nulă a nominativului și a acuzativului în engleză (situație de sincretism morfologic); (b) în cea de-a doua clasă, absolutivul este echivalent cu nominativul, așa cum se întâmplă în georgiană. Legate (2008: 56) arată că absolutivul este o generalizare greșită, care ascunde o mare varietate de tipare de marcare cazuală. Legate (2006b: 151) a formulat următorul argument: în timp ce toate celelalte cazuri sunt marcate sufixal, absolutivul e nud; morfemele cu realizare fonologică zero sunt tipic "default". Explicația formulată pentru limbile

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
intern presupune că verbul lexical nu este selectat de o categorie funcțională care introduce argumentul extern; o asemenea categorie lipsește din inventarul specific limbilor ergative; argumentul intern, obiectul, nu poate fi legitimat de Cazul structural "verbal". Limbile ergative confirmă indirect Generalizarea lui Burzio: dacă o categorie x (F, definit ca alter ego-ul verbului lexical) nu proiectează argument extern, atunci nu va atribui Caz structural. Limbile ergative nu au categoria F, de unde rezultă că Agentul în ergativ, generat în specificatorul unei proiecții

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
interpretări, precum Woolford (2006), ergativul nu este legat de Agent, ci de argumentul extern (Agent, Cauza stărilor psihologice, Pacient). Bruening (2007) susține însă că ergativul este independent de corelația dintre subiectul verbelor tranzitive și rolul tematic extern. În aceste condiții, Generalizarea Ergativă a lui Marantz este falsă. Bruening (2007) arată că singurul diagnostic valid pentru Cazul structural este chiar definiția lui: Cazul care depinde nu de o anumită selecție lexicală sau de un rol tematic, ci de structura propoziției; acuzativul e

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
în poziția de complement (în interiorul VP) și rămâne in situ. Autoarea nu propune o analiză și pentru exemple de tipul Copiii vin (acasă), în care "subiectul" iese din domeniul VP, deci părăsește poziția sa inițială de complement. Autoarea discută și Generalizarea lui Burzio (vezi infra, 4.1.1.), arătând că subiectul verbelor inacuzative are rolul Temă, iar cel al verbelor inergative, rolul Agent. Niculescu (2008) adoptă teoria formulată de Moro (1997)10, conform căruia enunțurile cu verbe inacuzative conțin două predicații

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
consideră că verbele inacuzative sunt verbe cărora le lipsește argumentul extern și care nu pot atribui Cazul acuzativ complementului. Această definiție îi permite autoarei să includă pasivele în clasa inacuzativelor. Levin și Rappaport Hovav (1995: 3) menționează definiția rezultată din Generalizarea lui Burzio (vezi infra, 4.1.1.) − un verb inacuzativ nu ia argument extern/este incapabil să atribuie rol tematic subiectului −, dar autoarele preferă definiția lui Perlmutter − un verb inacuzativ are argument intern, dar nu are argument extern −, a cărei

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
de Levin și Rappaport Hovav (1995) pentru limba engleză (vezi supra, 3.2.1.1.), se observă că nu toate verbele de schimbare de stare din limba română participă la alternanța cauzativă − numai cele derivate, nu și cele primare −, contrar generalizării propuse pentru engleză. Este adevărat însă că ponderea verbelor derivate este considerabil mai mare decât a celor primare. Deși în engleză, ca și în româna actuală, verbele din această subclasă semantică nu acceptă complementul intern, în româna veche erau posibile

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
Analiza fenomenului inacuzativității are o istorie de aproximativ patruzeci de ani. În acest timp, evoluția cercetărilor în domeniu s-a suprapus peste evoluția teoriei lingvistice (mai ales a sintaxei și a semanticii). De la Ipoteza Inacuzativă, formulată în cadrul gramaticii relaționale, la Generalizarea lui Burzio, legată de programul GB, și apoi la numeroasele studii de gramatică generativă de orientare minimalistă și de semantică formală, imaginea clasei de verbe inacuzative a căpătat din ce în ce mai multă consistență, constituind obiectul de studiu a foarte multe orientări lingvistice

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
abordarea sintactică a inacuzativelor neagă faptul că inacuzativitatea este predictibilă semantic, iar abordarea semantică neagă faptul că inacuzativitatea este codificată sintactic. De aceea, autoarele se întorc la ideea lui Perlmutter − inacuzativitatea este codată sintactic și predictibilă semantic − și formulează următoarea generalizare (Levin și Rappaport Hovav 1995: 4): argumentul Agent este subiect în D-Structură, iar argumentul Pacient/Temă este obiect direct în D-Structură. Autoarele atrag atenția asupra faptului că realitatea lingvistică este mult mai complicată decât această generalizare, în bibliografie

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
formulează următoarea generalizare (Levin și Rappaport Hovav 1995: 4): argumentul Agent este subiect în D-Structură, iar argumentul Pacient/Temă este obiect direct în D-Structură. Autoarele atrag atenția asupra faptului că realitatea lingvistică este mult mai complicată decât această generalizare, în bibliografie vorbindu-se despre nepotriviri legate de inacuzative (engl. unaccusative mismatches − L. Levin 198636). Tradiția gramaticii relaționale, arată Alexiadou, Anagnostopoulou, Everaert (2004: 12), este urmată și de Baker (1988) și de Pesetsky (1995). Alegerea unui singur model de analiză

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
abordarea sintactică se consideră că inacuzativitatea este un fenomen unic: toate verbele inacuzative, indiferent de clasa semantică, au anumite proprietăți sintactice comune: selecția unui argument intern, lipsa argumentului extern, incapacitatea de a atribui Cazul acuzativ. 4.1.1. Pornind de la Generalizarea lui Burzio Generalizarea lui Burzio (1986: 178) − Un verb care nu atribuie un rol tematic subiectului nu atribuie Caz (acuzativ) obiectului, și invers − a constituit un punct de interes/de pornire în multe studii. Generalizarea a fost supusă unor reformulări

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
consideră că inacuzativitatea este un fenomen unic: toate verbele inacuzative, indiferent de clasa semantică, au anumite proprietăți sintactice comune: selecția unui argument intern, lipsa argumentului extern, incapacitatea de a atribui Cazul acuzativ. 4.1.1. Pornind de la Generalizarea lui Burzio Generalizarea lui Burzio (1986: 178) − Un verb care nu atribuie un rol tematic subiectului nu atribuie Caz (acuzativ) obiectului, și invers − a constituit un punct de interes/de pornire în multe studii. Generalizarea a fost supusă unor reformulări și unor ajustări

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
4.1.1. Pornind de la Generalizarea lui Burzio Generalizarea lui Burzio (1986: 178) − Un verb care nu atribuie un rol tematic subiectului nu atribuie Caz (acuzativ) obiectului, și invers − a constituit un punct de interes/de pornire în multe studii. Generalizarea a fost supusă unor reformulări și unor ajustări, dar a fost și contestată. Belletti (1988) nuanțează generalizarea formulată de Burzio. Folosind date din limba finlandeză, în care Cazurile au realizări morfologice specifice − obiectul marcat cu acuzativ are citire definită, iar

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
atribuie un rol tematic subiectului nu atribuie Caz (acuzativ) obiectului, și invers − a constituit un punct de interes/de pornire în multe studii. Generalizarea a fost supusă unor reformulări și unor ajustări, dar a fost și contestată. Belletti (1988) nuanțează generalizarea formulată de Burzio. Folosind date din limba finlandeză, în care Cazurile au realizări morfologice specifice − obiectul marcat cu acuzativ are citire definită, iar obiectul marcat cu partitiv are citire nedefinită −, autoarea ajunge la concluzia că, în această limbă, Cazul partitiv

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
inacuzative în același sens ca și inacuzativele lexicale − le lipsește capacitatea de a atribui acuzativ structural. În finlandeză, verbele pasive păstrează capacitatea de atribui partitivul, de unde rezultă că atribuirea unui Caz inerent nu e suspendată de morfologia pasivă. Prin urmare, Generalizarea lui Burzio e valabilă numai pentru verbele care atribuie Caz structural, nu și pentru cele care atribuie Caz inerent. Grimshaw (1987: 253) observă că teoriile formulate de Burzio și de Belletti oferă explicații diferite pentru deplasarea obiectului în poziția subiectului

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
de Belletti oferă explicații diferite pentru deplasarea obiectului în poziția subiectului: Burzio (1986) explică deplasarea prin teoria Cazului, iar la Belletti (1988) explicația constă în proprietățile cazuale ale inacuzativelor. Woolford (1993) arată că există o regulă responsabilă de efectele atribuite Generalizării lui Burzio și de faptul că verbele nu pot atribui acuzativ structural obiectului lor, o regulă universală a teoriei Cazului, blocarea Cazului acuzativ (engl. Accusative Case Blocking). Blocarea Cazului acuzativ: Nicio rădăcină verbală nu poate atribui Caz acuzativ structural celui

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
marcheze cumva morfologia pasivă. Reinhart (1996: 49) arată că, spre deosebire de saturare, reducerea "reduce" valențele verbului. Toate operațiile lexicale au efect unic: imposibilitatea verificării Cazului de către DP. În limbile analizate de autoare, Cazul relevant este întotdeauna acuzativul. Reinhart (1996: 49) aplică Generalizarea lui Burzio la operațiile lexicale: Dacă o operație lexicală se aplică unui verb cu două locuri, un Caz (acuzativul) trebuie eliminat. Autoarea (Reinhart 1996: 50) observă că engleza nu păstrează nicio urmă a acuzativului originar, nici în structura reflexivă (Lucie

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
faptul că ambele denotă evenimente, iar deosebirea, în faptul că numai în cea tranzitivă evenimentul e dus la capăt de o cauză externă. Alexiadou și Anagnostopoulou (2004: 119), reluând trăsăturile categoriei v, remarcă faptul că din (a) și (c) rezultă Generalizarea lui Burzio. Autoarele arată că, în această abordare, diferența dintre tranzitive, pasive, reflexive și inacuzative este determinată de specificarea trăsăturilor categoriei v și de prezența/absența argumentului extern. Folli și Harley (2007: 197) susțin că, în analiza cauzativelor afixale, Agentul

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
v are un rol nu numai în prezența argumentului extern, dar și în atribuirea Cazului acuzativ. Absența categoriei v are două consecințe: nu există argument extern și nu există Caz acuzativ. Bennis (2004: 86−87) ajunge la următoarea reinterpretare a Generalizării lui Burzio: (a) dacă nu există argument extern, nu există Caz acuzativ (structural) care să fie atribuit; (b) dacă nu este disponibil Cazul acuzativ (structural), nu va fi generat argumentul extern. Astfel, autorul (Bennis 2004: 87) își propune să demonstreze

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
Burzio: (a) dacă nu există argument extern, nu există Caz acuzativ (structural) care să fie atribuit; (b) dacă nu este disponibil Cazul acuzativ (structural), nu va fi generat argumentul extern. Astfel, autorul (Bennis 2004: 87) își propune să demonstreze că Generalizarea lui Burzio este, în parte, greșită: e adevărat că dacă există un argument extern, va fi generat un v, dar nu că dacă e generat un v trebuie să existe un argument extern. vP poate apărea și fără argument extern

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
existe un argument extern. vP poate apărea și fără argument extern, în următoarele configurații: VP fără proiecția v − ergativitate simplă; proiecția v fără argument extern − ergativitate complexă; (c) proiecția v cu argument extern. Bennis (2004: 88) ajunge la concluzia că Generalizarea lui Burzio nu e validă teoretic, iar inacuzativ este un concept lipsit de sens. Prezența sau absența argumentului extern este legată (indirect) numai de teoria Cazului. În locul acestui concept, Bennis propune distincția ergativitate simplă vs complexă. Kratzer (1993), Pylkkänen (2002

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
de verificare (engl. probe) cu trăsături φ (de obicei) și atribuie Cazul acuzativ. Spre deosebire de v/Pr, Tr nu atribuie rol tematic în poziția sa de specificator. Funcțiile categoriei "verb ușor" (reprezentat ca v sau Pr − o categorie funcțională reprezentând o generalizare a v −) sunt împărțite, în sistemul propus de Bowers, între v/Pr și Tr. În limba engleză, Tr nu are realizare fonetică, dar există limbi care au morfeme speciale pentru marcarea tranzitivității. Sistemul propus de Bowers (2002) are legătură cu

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
verbelor aspectuale, iar subiectul Temă − în cazul verbelor de configurație spațială, de mișcare direcționată, de existență, apariție și dispariție. 4.2.2. Ierarhii S-a constatat existența anumitor regularități în privința realizării rolurilor tematice, pe baza cărora au fost formulate anumite generalizări, sub forma unor ierarhii. Problema ierarhiilor este discutată de Levin și Rappaport Hovav (2005: 154, 156, 158, 159). Autoarele arată că ierarhiile sunt folosite pentru diverse domenii: realizare a argumentelor, topică nemarcată, acord, marcare inversă, marcare cazuală. Pentru realizarea argumentelor

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]