4,125 matches
-
fi și un eveniment, precum cel istoric. În Secolul Luminilor, istoria înregistrează frenezia iconoclastă a oamenilor de știință, care își stabilesc o limită de nedepășit (prin filosofia lui Immanuel Kant) între ceea ce poate fi explorat (lumea fenomenului) de către percepție și intelect, cu resursele rațiunii pure, și ceea ce nu poate fi niciodată cunoscut, tărâmul marilor și insolvabilelor probleme metafizice (moartea, "lumea de dincolo", divinitatea − lumea lui noūs), ale căror soluții posibile nu pot fi decât contradictorii, pentru ca sunt un factor antinomic al
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
din mai multe perspective de tema categoriilor, acestea sunt întotdeauna privite, dacă se ia în seamă dimensiunea lor logică, numai ca elemente ale unei "enunțări"; cum se întâmplă, de altfel, și la Kant, unde categoriile (ca forme a priori ale intelectului) sunt "deduse transcendental" din apercepția originară "eu gândesc" și în aplicarea lor la un material sensibil, dar ca funcții în judecată. Am putea spune că sub aspect logic, categoriile au semnificație numai dacă participă la forma de gândire și de
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
semnificație judicativă. Se poate spune acum doar atât: facultățile sunt considerate ca fiind autonome față de orice obiect pe care îl pot prelua și prelucra; de aici, la limită, și ideea despre "formele a priori" ale facultății de cunoaștere. Fără forma intelectului numită de Kant "judecată", categoria nu poate face trecerea de la senzații la "obiect". E drept, tocmai categoria este cea care "obiectualizează" senzațiile (prin intermedierea schemelor temporale ale imaginației transcendentale), însă numai în funcțiunea sa judicativă (ca funcție în judecată). Trecerea
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
în seamă o perspectivă temporală (cronologică) rezonabilă, adică limitată; ea exprimă, de fapt, o imposibilitate absolută (semnalată în scenariul kantian prin ideea imposibilității experiențiale a unui "obiect" al Ideilor rațiunii). Cealaltă ideea cunoștinței "desăvârșite", încheiate, ceea ce corespunde gândirii-positum împlinite (un intelect omniscient ar putea-o realiza, pentru că ea se exprimă în legătură cu obiecte-positum (date) ca atare, iar un asemenea intelect îi este pe măsură), și a dezvăluirii cunoștințelor (nu a generării, construcției, constituirii lor), în aceasta constând cunoașterea este imposibilă pentru actuala
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
scenariul kantian prin ideea imposibilității experiențiale a unui "obiect" al Ideilor rațiunii). Cealaltă ideea cunoștinței "desăvârșite", încheiate, ceea ce corespunde gândirii-positum împlinite (un intelect omniscient ar putea-o realiza, pentru că ea se exprimă în legătură cu obiecte-positum (date) ca atare, iar un asemenea intelect îi este pe măsură), și a dezvăluirii cunoștințelor (nu a generării, construcției, constituirii lor), în aceasta constând cunoașterea este imposibilă pentru actuala croială (judicativă) a "facultății" noastre de cunoaștere, deși nu este imposibilă în orice condiții (o condiție tocmai a
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
De exemplu, la Platon, la Descartes, dar și la alți filosofi, poate fi recunoscută această idee; e drept, cu o îndreptățire variabilă, în funcție de context. Dar, de fapt, la toți filosofii care au admis că, în esența sa, cunoașterea posibilă prin intelectul (rațiunea etc.) omenesc este act de "reamintire" sau măcar de "evidențiere" (realizare a evidenței) a ceva existent deja într-o formă a "cunoașterii" (cum se întâmplă la Platon, Descartes, filosofii matematicieni din Școala de la Cambridge: Russell, Whitehead, pentru a aminti
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
sau măcar de "evidențiere" (realizare a evidenței) a ceva existent deja într-o formă a "cunoașterii" (cum se întâmplă la Platon, Descartes, filosofii matematicieni din Școala de la Cambridge: Russell, Whitehead, pentru a aminti câțiva dintre ei), fie aceasta proprie unui intelect neomenesc, poate fi recunoscută o șansă pentru ideea amintită, aceea despre cunoașterea încheiată și cunoștințele sale desăvârșite în adevărul lor (cu toate că nu și în privința evidenței lor) și dezvăluită prin demersuri "tehnice" (demonstrație etc.); din acest motiv, am socotit această idee
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
a priori sau acte constitutive neintenționale, fenomenologic vorbind (imposibile, de altfel, și unele și celelalte). Dar conținutul nu le aparține, nu le este propriu, pentru că ele nu sunt constitutive ca atare față de acesta, ci doar "regulative" (asemenea principiilor regulative ale intelectului, la Kant, anume analogiile experienței și postulatele gândirii empirice); ele valorează doar ca reguli aplicate, reguli în funcțiune (sau "reguli implicate", cum ar spune Wittgenstein, reguli al căror simbol face parte din procesele de înțelegere etc.39). Tocmai din acest
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
ceva din afară de sine (opoziție transcendentă) -, identitatea datului (donației sensibile, de exemplu) nu mai este ea însăși "datul" nu mai este "dat", ci "obiect constituit" și devine unitate obiectuală. Aceasta din urmă însă nu mai poate fi conceptualizată decât prin intelectul judicativ, deoarece constituirea sa a însemnat o încadrare a sa "categorială" și "eidetică", spre exemplu. Așa încât, A este A (enunț care păstrează întreaga bogăție semantică a lui A, fără a distinge între A-subiect și A-predicat, funcții propriu-zis judicative
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
ca subiect de judecată căreia i se atribuie predicatul infinitului sau oricare alt predicat "infinit" (omnisciență, omnipotență etc.), fiindcă este constituit ca atare cu acest sens al infinitului. Dar Dumnezeu este și potențialitate, tocmai în infinitul său, din perspectiva unui intelect care îl ia ca obiect, constituindu-l (chiar prin sensul infinitului), pentru că îl menține deschis către noi atribuiri (către un șir de atribuiri el însuși infinit); de aici aporia: Dumnezeu este infinit, necesar etc., dar odată ce el apare constituit ca
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
constituirea obiectuală originară, aceea a Trupului. A lăsa logos-ul să rămână în urma lucrurilor, trecute, ca obiecte de cunoaștere, în orizont judicativ, înseamnă a bloca tocmai constituirea obiectuală originară; în termeni kantieni, înseamnă a lucra constitutiv cu principii regulative ale intelectului.45 Experiența schițată mai sus, de trecere în "tărâmul deschis vederii", nu este posibilă, așadar, folosind instrumentele și tehnicile din orizontul dictaturii judicativului; de altminteri, odată consumată, ea poate fi recunoscută cu greu în acest orizont; totuși, poate fi recunoscută
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
mijloace), neavând, în consecință, o natură necondiționată, cum se pretinde unui scop în sine; b) apoi, fiindcă raționamentele în cauză mijlocesc o relație, aceea dintre nevoia omului de a cunoaște, probată prin existența unei dispoziții sufletești corespunzătoare facultatea de cunoaștere, "intelectul" și un conținut "sensibil" și "logic", el însuși prelucrat prin facultatea în cauză, devenind obiect al cunoașterii; de fapt, ele mijlocesc legătura dintre două ipostaze ale cunoașterii: cea apărută ca simplă posibilitate (prin existența unei dispoziții omenești către cunoaștere) și
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
toate condițiile de posibilitate la Aristotel. Acesta caută un punct de plecare sigur în cunoaștere, pentru a dobândi adevărul, fundamental pentru condiția de "cunoștință" și legat în mod necesar de judecată, și îl găsește: în esență, este vorba despre "intuiția intelectului intuitiv" (intelect intuitiv: nous); acesta din urmă este "principiul principiului științei" (știință: episteme); altfel spus, raționamentele științifice pornesc de la judecăți adevărate în mod evident, pe care le oferă intelectul intuitiv. Problema corectitudinii gândirii, adică a semnului de valabilitate a cunoașterii
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
de posibilitate la Aristotel. Acesta caută un punct de plecare sigur în cunoaștere, pentru a dobândi adevărul, fundamental pentru condiția de "cunoștință" și legat în mod necesar de judecată, și îl găsește: în esență, este vorba despre "intuiția intelectului intuitiv" (intelect intuitiv: nous); acesta din urmă este "principiul principiului științei" (știință: episteme); altfel spus, raționamentele științifice pornesc de la judecăți adevărate în mod evident, pe care le oferă intelectul intuitiv. Problema corectitudinii gândirii, adică a semnului de valabilitate a cunoașterii științifice, precum și
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
de judecată, și îl găsește: în esență, este vorba despre "intuiția intelectului intuitiv" (intelect intuitiv: nous); acesta din urmă este "principiul principiului științei" (știință: episteme); altfel spus, raționamentele științifice pornesc de la judecăți adevărate în mod evident, pe care le oferă intelectul intuitiv. Problema corectitudinii gândirii, adică a semnului de valabilitate a cunoașterii științifice, precum și cea a elementului originar al gândirii, adică problema originii certe a cunoașterii, sunt de la bun început concepute "pragmatic" și teleologic în privința efectelor pe care le impun în
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
demonstrațiilor (raționamentelor din premise în mod cert adevărate). Angajamentul ontologic este, aici, aproape neînsemnat. Ceea ce îl interesează pe Aristotel este procurarea premiselor adevărate din care se constituie demonstrațiile (adică raționamentele științifice). Facultatea potrivită pentru o asemenea "prindere" a principiilor este intelectul intuitiv (nous), iar chipul în care se ajunge la ele este inducția (epagoge). Termenii aceștia principiu, intelect intuitiv și inducție nu sunt în mod "natural" compatibili. Dar ei se sprijină reciproc în teoria lui Aristotel despre originaritatea intuiției intelectuale. Cum
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
pe Aristotel este procurarea premiselor adevărate din care se constituie demonstrațiile (adică raționamentele științifice). Facultatea potrivită pentru o asemenea "prindere" a principiilor este intelectul intuitiv (nous), iar chipul în care se ajunge la ele este inducția (epagoge). Termenii aceștia principiu, intelect intuitiv și inducție nu sunt în mod "natural" compatibili. Dar ei se sprijină reciproc în teoria lui Aristotel despre originaritatea intuiției intelectuale. Cum poate fi acceptată o asemenea "teorie a cunoașterii", care pare a trece mult prea ușor peste anumite
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
sporul cunoașterii, cum ar spune Kant). Întregul adevăr al științei se bazează pe adevărul primelor principii. Dar tocmai datorită acestui fapt, facultatea de a cunoaște primele principii îi este superioară științei (care se bazează pe ea). Ierarhia ar fi astfel: intelectul intuitiv (ca facultate a primelor principii) și apoi știința (care presupune adevărul desprins prin demonstrație din primele principii).73 Cum principiile sunt de natură "generală", aici apare o problemă. Generalul se constituie, chiar și după Aristotel, prin demers inductiv sau
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
acesta mai mic sau mai mare decât cel al premiselor; oricum procedând astfel, nu ajungem la individual. Filosoful însuși susține că nu există decât știință a generalului.74 Dar sunt primele principii de natura generalului? Știm, până acum, doar că intelectul intuitiv "prinde" primele principii; și mai știm că, potrivit lui Aristotel, nu există decât "individualul"; că, în urmare, primele principii trebuie să dea seamă de natura individualului. Mai știm că pentru Aristotel individualul nu este ceva de natura sensibilului, ci mai
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
unele sensibile, altele noetice etc.).75 E drept, printr-o asemenea concepție ne îndepărtăm foarte mult de ideea kantiană a intuiției intelectuale, imposibilă pentru facultățile cunoașterii omenești, idee modelatoare pentru conștiința filosofică postkantiană, la care participăm și noi. Ceea ce prinde intelectul intuitiv (nous) aristotelic este, așadar, individualul; tocmai datorită acestui fapt sunt "cunoscute" principiile prime, iar pe baza lor devine posibilă știința, prin care cunoașterea este lărgită către general. Totuși, cum este surprins principiul prin intelectul intuitiv, ținând seama de faptul
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
participăm și noi. Ceea ce prinde intelectul intuitiv (nous) aristotelic este, așadar, individualul; tocmai datorită acestui fapt sunt "cunoscute" principiile prime, iar pe baza lor devine posibilă știința, prin care cunoașterea este lărgită către general. Totuși, cum este surprins principiul prin intelectul intuitiv, ținând seama de faptul că inducția este recomandată de către Aristotel drept cale de dobândire propriu-zisă a primelor principii? ("Este evident că trebuie să cunoaștem primele principii cu ajutorul inducției", pretinde el). Ce rol are intelectul intuitiv și cum se raportează
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
cum este surprins principiul prin intelectul intuitiv, ținând seama de faptul că inducția este recomandată de către Aristotel drept cale de dobândire propriu-zisă a primelor principii? ("Este evident că trebuie să cunoaștem primele principii cu ajutorul inducției", pretinde el). Ce rol are intelectul intuitiv și cum se raportează la el inducția? Lăsând la o parte opiniile de mai târziu asupra inducției aristotelice (considerată, de Fr. Bacon, numai ca silogism inductiv, așadar ca inducție completă; pe baza acestui model, socotită astfel și de alții
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
putea spune că universalul este un individual care a înlăuntrizat generalul, așa încât fiecare însușire din "structura" individualului este a sa și, totuși, ea poate aparține, într-un cu totul alt aranjament existențial, și altui (altor) individual (individuale). Odată ajuns aici, intelectul intuitiv poate oferi științei principiile de care ea are nevoie, adică premisele raționamentelor științifice, punând la un loc "individualul" și "universalul" și deschizând un câmp de cercetare științei (care este a generalului). Pe de o parte, ceea ce știința produce se
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
sunt extreme), cunoștințe noi adevărate. Ceea ce am stabilit până acum este susținut de Aristotel mai cu seamă în Analitici, fie explicit (după cum am citat) fie indirect. Dincolo însă de spațiul logicii sale, întâlnim și alte gânduri despre constituirea cunoștinței, despre intelectul intuitiv (nous) sau despre știință. Dar, în ciuda diferențelor "semantice" sesizate de diferiți comentatori ai operei aristotelice, se poate vorbi de o unitate a viziunii logicianului și filosofului asupra problemei constituirii cunoștinței veritabile și asupra regulilor care nu doar supervizează fenomenul
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
interpretarea susținută aici este formulată în Metafizica: "... Inteligența divină, dacă într-adevăr este supremul lucru, se gândește pe sine însăși și Gândirea ei este o gândire a gândirii."78 E drept, aici este vorba despre inteligența divină. Ce legătură are intelectul intuitiv omenesc cu aceasta? Aparent, nici o legătură; dar, în fond, inteligența divină și actul său neîntrerupt reprezintă însăși ținta intelectului intuitiv, în ultimă instanță, ea constituie modelul "inteligenței" omenești. De aceea, "modelul" devine regulativ pentru funcționarea facultății umane de cunoaștere
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]