21,673 matches
-
VII‑a a Inst., dispare aproape cu desăvârșire în ultimele capitole ale Epitomei. Lactanțiu ne oferă, așadar, posibilitatea unui „studiu de caz”. Acest studiu este cu atât mai interesant cu cât dispunem de două versiuni diferite ale aceleiași opere, versiuni redactate în perioade foarte îndepărtate în timp. Poate că proiectul Epitomei își are originea chiar în apariția în concepția autorului nostru a unei alte viziunii asupra lumii - una katechonică, tolerantă, așa cum remarcam mai devreme - care o înlocuiește pe cea dintâi. Amplul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
eshatologic este descris ca un uzurpator „născut de un duh rău” și venit din Siria; nicăieri însă nu se precizează că el este iudeu. Conflictul între iudei și creștini este pur și simplu omis în această secțiune, autorul nostru își redactează opera din perspectiva unui război de lungă durată, cel dintre Orient și Occident, dintre Imperiul Roman (ca reprezentant al lumii occidentale) și un eventual adversar oriental. Anticristul devine astfel un simplu personaj de manipulare în folosul unei ideologii antipăgâne/antiimperiale
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
occidentale) și un eventual adversar oriental. Anticristul devine astfel un simplu personaj de manipulare în folosul unei ideologii antipăgâne/antiimperiale. În acest context, absența legendei lui Nero rediuiuus pare încă și mai stranie. În debutul scrierii sale De mortibus persecutorum, redactată către 314‑315, Lactanțiu notează, polemic și irevocabil, în legătură cu Nero: „Tiranul nestăpânit, doborât din puterea lui absolută, prăbușit din înaltul grandorii sale, dispare neprevăzut: nici măcar mormântul fiarei nelegiuite nu este cunoscut. Acest lucru a făcut pe unii, nechibzuiți (quidam deliri
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
insistă în Inst. asupra sfârșitului Imperiului Roman, plasând data acestui eveniment la mai puțin de două secole diferență de epoca sa. Anticristul, venit din Orient, va da lovitura de grație Cetății eterne, deplasând puterea în spațiul oriental. În Epitomă, rezumat redactat ulterior recunoașterii religiei creștine ca religio licita, Lactanțiu regândește în profunzime radicalismul său eshatologic și anticristologic: aproape întreaga problematică a sfârșitului Romei este deliberat omisă, iar ultimul tiran nici măcar nu mai poartă numele de Anticrist. Cu toate acestea, nici în
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
peste ele cu nici un preț. Aceste două mari principii, coroborate cu cel al „modestiei intelectuale” constituie un fel de cartă deontologică fundamentală, pe care Ieronim se obligă să o respecte în comentariile sale. Tratatul despre Anticrist Către anul 399, Ieronim redactează, la cererea prietenului său, Paulin de Nola, un scurt tratat despre Anticrist. Se consacră ulterior traducerii tratatului Peri archon al lui Origen, activitate care îi absoarbe întreaga energie pentru o perioadă destul de îndelungată. Nu va reveni asupra tratatului din 399
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ca și interpretarea lui Origen la episoadele Bel și Suzana. Aceste adăugiri se vor constitui într‑o a patra și ultimă carte a comentariului. Prima variantă a tratatului despre Αnticrist nu cuprindea decât foarte puține referiri la autorii păgâni, fiind redactată din perspectiva „alor noștri”, adică a scriitorilor creștini care s‑au ocupat deja de acest subiect. În momentul în care îl introduce în trama comentariului, Ieronim îl îmbogățește cu o cantitate însemnată de informații preluate din cartea lui Porfiriu, precum și
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
cu alte istorii păgâne sau tradiții iudaice. Într‑adevăr, unele manuscrise ale Com. Dan. conțin versiunea dezvoltată, altele versiunea scurtă, fără referire la Porfiriu, versiune pe care Gloire o consideră, pe bună dreptate, în opinia noastră, forma originară a tratatului, redactat la cererea lui Paulin de Nola. În 407, în urma refacerii operei, Comentariul la Daniel, în versiunea completă, a fost dedicat însă prietenilor Pammachius și Marcella, Paulin fiind uitat cu desăvârșire. Ieronim scrie, încă din primele rânduri ale Prologului: „Întrucât intenția
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
pe care le consideră unicul izvor al adevărului. Nu este deci o întâmplare faptul că primele sale comentarii, In Canticum și In Danielem, datează din anul 433, doi ani după sinodul din Efes și chiar anul proclamării edictului de Unitate, redactat în parte de Theodoret. Dincolo de rațiuni de prietenie sau pastorale, la originea programului hermeneutic al episcopului Cyrului se află un alt motiv, mult mai profund, pe care J.‑N. Guinot îl rezumă în acești termeni: „Așa cum lectura Bibliei poate să
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
pur și simplu de reluarea unui topos al literaturii ascetice (uanitas uanitatum) și de transpunerea sa în registrul eshatologic. 2. Cel de‑al doilea text în care Theodoret vorbește de mitul Anticristului este comentariul consacrat Epistolei a doua către Tesaloniceni, redactat, probabil, între 435 și 437, așadar, ulterior lui In Danielem, la care face trimitere în câteva rânduri. El nu are altă intenție decât aceea de a arăta „profunzimea epistolelor apostolului”, ideologia fiind lăsată deoparte, într‑o mai mare sau mai
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
semnificația fragmentului. 3. În fine, al treilea loc în care episcopul Cyrului vorbește despre Anticrist nu este un comentariu, ci un text polemic și dogmatic în același timp. Este vorba despre Haereticarum fabularum compendium, un tratat impresionant, pe care îl redactează către sfârșitul vieții sale (cca 453) - la cererea comes‑ului Sporacius, delegat imperial la sinodul de la Calcedon (451) - împotriva tuturor curentelor eretice de la Simon Magul până la Nestorie. Sporacius, prieten al lui Theodoret, dorea să cunoască cele două păreri implicate în
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
tuturor curentelor eretice de la Simon Magul până la Nestorie. Sporacius, prieten al lui Theodoret, dorea să cunoască cele două păreri implicate în controversa cristologică, cele două poziții care opuneau de ani de zile Antiohia și Alexandria. Potrivit lui Cope, Theodoret ar fi redactat însă un fel de apologie pro domo, încercând să scape o dată pentru totdeauna de eticheta de „eretic” sau cel puțin de „ortodox suspect” care i se aplica. Tratatul, o veritabilă summa de ereziologie și de dogmatică, cuprinde cinci părți, din
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ea datează din secolul al V‑lea (poate chiar mai târziu), dar secțiunea apocaliptică (capitolele 1‑14) datează din secolul al III‑lea. Potrivit spuselor lui Alfonso M. Di Nola, care a oferit o traducere italiană parțială, scrierea a fost redactată în latină, tradusă apoi în greacă și, din greacă, în siriacă, spre sfârșitul secolului al VII‑lea. Aceasta din urmă este varianta care a ajuns până la noi. În 1899, patriarhul Antiohiei, Ignatie Efrem II Rahman, a editat textul siriac, cu
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
reduse și mai mult sau mai puțin legate între ele: prima vorbește despre post; a doua descrie confruntarea dintre regele Nelegiuirii (Marcus Antonius) și regele păcii (Augustus), iar cea de‑a treia dezvoltă tema regatului Anticristului. Apocrifa a fost probabil redactată în Egipt, în cea de‑a doua jumătate a secolului al III‑lea. Materialul iudaic de bază a suferit o revizuire semnificativă din partea autorilor creștini. Trebuie să spunem că ne aflăm în fața unuia dintre cele mai interesante texte, din perspectiva
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
de identificarea adevăratului Mesia. 3. Apocalipsa lui Ezdra conține o secțiune eshatologică redusă ca dimensiune - capitolul 4, 25‑43 -, dar care interesează subiectul nostru. Versiunea care ni s‑a transmis datează de la jumătatea secolului al IV‑lea și a fost redactat în greacă, probabil în Siro‑Palestina. În timpul călătoriei sale extatice în iad, Ezdra îl întâlnește pe Anticrist. Acesta se află în regiunea septentrională și este ținut în captivitate, în spatele unor zăbrele uriașe de fier, până la sfârșitul veacurilor, când va fi
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
neascultarea lui Dumnezeu; nasul ca un hău, căci va fi prăpastia pierzării păcătoșilor; gura sa monstruoasă, căci va spune lucruri nemaiauzite; în fine, nu va avea genunchi deoarece este incapabil de rugăciune și supunere. 5. Apocalipsa apocrifă a lui Ioan, redactată în greacă, în secolul al V‑lea (cea mai târzie datare), relatează o descoperire petrecută pe muntele Taborului. Ioan îi adresează lui Isus diferite întrebări legate de sfârșitul lumii, despre înviere și Judecată. În ceea ce privește subiectul nostru, se impun remarcate trei
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
lor, să realizeze o demitologizare completă. Anticristul apare, la unii dintre ei sub forma, extrem de politizată, a tiranului eshatologic ce va domina lumea pentru un anumit timp înaintea venirii adevăratului Cristos. Această viziune este proprie în special autorilor care își redactează poemele, tratatele sau monografiile lor în perioade de persecuții, ca de pildă, Hipolit, Commodian, Victorin din Poetovio și, într‑o mică măsură, Irineu și Lactanțiu. Dacă Irineu evită să politizeze prea mult personajul său, din diplomație sau din consecvență față de
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
diferit de al nostru - acela de a analiza și înțelege metamorfozele suferite de figura Anticristului în perioada cuprinsă între sfârșitul secolului al II‑lea și jumătatea secolului al V‑lea. . Este vorba, mai exact, despre o Descriere a sfârșitului lumii, redactată în Siria la sfârșitul secolului al VII‑lea și păstrată sub numele lui Metodiu de Patara, care a trăit cu aproape trei secole mai înainte. Scrierea a fost redactată în siriacă, apoi tradusă în greacă, o dată cu invazia islamică în Asia
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
lea. . Este vorba, mai exact, despre o Descriere a sfârșitului lumii, redactată în Siria la sfârșitul secolului al VII‑lea și păstrată sub numele lui Metodiu de Patara, care a trăit cu aproape trei secole mai înainte. Scrierea a fost redactată în siriacă, apoi tradusă în greacă, o dată cu invazia islamică în Asia Mică. Textul a ajuns relativ curând în Apus, fiind adus de călugării refugiați la Lerin, la începutul secolului al VIII‑lea. Aici a fost tradus în latină de un
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Versiunea lui Theodotion se prezintă mai degrabă ca o variantă revizuită a Septuagintei (LXX) și nu ca o nouă versiune. Vezi și M. Delcor, Le Livre de Daniel, Paris, 1971, pp. 20‑22. . Textul Cărții lui Daniel este cumva special, redactat în ebraică (cap. 1 și 8-12) și în aramaică (cap. 2,4b-7,28) și alcătuit din două secțiuni principale: prima (cap. 1-6) cuprinde relatări despre profet; cea de‑a doua (7-12) redă o serie de vedenii profetice. Textul grec prezintă
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
New Testament Studies, 30, 1993, pp. 587‑605. . Încă din 1984, într‑o serie de studii grupate în volumul Crisis and Catharsis: the Power of the Apocalypse, A.Y. Collins a contestat teza tradițională potrivit căreia Apocalipsa ar fi fost redactată în timpul sau imediat după o perioadă de aspre persecuții, sub Domițian. Cercetătoarea de origine americană susține că Apocalipsa ar fi expresia unei crize profunde, resimțită de o comunitate creștină din Asia Mică, care rămâne totuși fără obiect precis. Recent, L.L.
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Rome, 1982, pp. 5‑18, și de E. Norelli, „Il problema storico‑letterario di Ippolito”, în Ippolito, L’Anticristo, Florența, 1987, pp. 9‑35. De același autor, capitolul consacrat lui Hipolit în Storia della letteratura cristiana antica greca e latina, redactată în colaborare cu C. Moreschini, Brescia, 1995, vol. I, pp. 338‑344 (trad. rom.: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine, vol. I, Polirom, 2001). În acest capitol, Norelli acceptă ipoteza de lucru propusă de V. Loi și M. Simonetti
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
sibiline se prezintă sub forma unui volum de douăsprezece cărți, numerotate de la I la VIII și de la XI la XIV. Această numerotare urmează tradiția familiei codexurilor care împarte în trei cartea a VIII‑a (VIII, IX și X). Ele sunt redactate în hexametrii grecești și conțin profeții cu caracter antiroman. Cărțile III, IV și V sunt de origine iudaică. Restul constituie „Sibila creștină”. Vezi textul grec în J. Geffcken, Die Oracula Sibyllina [Die griechischen christlichen Schriftsteller 8, Leipzig, 1902], pp. 1
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
toate aceste probleme, cf. Praefatio lui F. Glorie la ediția sa, S. Hieronymi presbyteri commentariorum in Danielem, libri III <IV>, op. cit., pp. 751‑759. . În cartea a XII‑a din Contra Christianos, Porfiriu arătase că scrierea lui Daniel nu fusese redactată în secolul al IV‑lea î.Cr., așa cum pretindeau creștinii, ci în secolul al II‑lea î.Cr., în vremea lui Antiochos Epiphanes. Teoria sa a fost respinsă de Eusebiu, Apolinarie și Metodiu (în legătură cu aceasta, cf. „Prologul” lui Ieronim la Comentariul la
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
al căror spirit păstrase nealterată mărturisirea credinței”. . Ciprian, Ad Fortunatum, ed. R. Weber, 1972. . Lettres, text, intr. și trad. franceză de L. Bayard, Paris, 1925. . Referitor la problema lapsi‑lor și la contextul în care scrisorile lui Ciprian au fost redactate, cf. A. Portolano, Il dramma dei „lapsi” nell’epistolario di Cipriano, Napoli, 1972. . Traducere de L. Bayard, op. cit. . Această temă a fost dezvoltată mult mai sistematic în tratatul său De unitate Ecclesiae, alcătuit în timpul exilului. Cf. ediția și traducerea lui
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Cyr, p. 29 (vezi nota următoare). „Un évêque exégète: Theodoret de Cyr”, în Le monde ancien et la Bible, sub îndrumarea lui C. Mondésert, Paris, 1984. De același autor, L’Exégèse de Théodoret de Cyr, Paris, 1995; capitolul despre Theodoret redactat de C. Moreschini și E. Norelli, Storia della letteratura..., vol. II, t. II, pp. 231‑246 [trad. rom. ed. cit., Polirom, 2004]; G. Bardy, „Theodoret”, în Dictionnaire de théologie catholique, vol. 15, 1945, pp. 299‑325. Nu există o monografie
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]