3,870 matches
-
contra-revoluție. În stilul său caracteristic, Sartre insista că revolta ungară fusese marcată de un „spirit de dreapta”. Dar, indiferent de motivele insurgenților maghiari - și acestea erau mult mai variate decât părea la vremea respectivă -, nu răzvrătirea lor, ci mai degrabă represiunea sovietică i-a impresionat pe observatorii străini. De acum Înainte comunismul va fi asociat pentru totdeauna cu opresiunea, nu cu revoluția. Vreme de patruzeci de ani, stânga occidentală privise spre Rusia iertând și chiar admirând violența bolșevică, În care vedea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de muncitori, sindicatele (cu excepția tipică a Marii Britanii) erau fie neputincioase, fie refractare În a-și exercita puterea. Era o moștenire a deceniilor interbelice: sindicatele militante sau politice nu și-au revenit niciodată pe deplin după impactul crizei economice și al represiunii fasciste. În schimbul noului lor statut respectabil de parteneri naționali de negociere, reprezentanții sindicatelor au preferat adesea, de-a lungul anilor ’50 și la Începutul anilor ’60, să colaboreze cu patronii În loc să exploateze conflictele de muncă În avantajul lor imediat. În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nivel național. și, mai ales, Însăși legitimitatea statului intervenționist a fost subminată: pe plan intern, de rigiditatea și ineficiența agențiilor și producătorilor din sectorul public, iar pe plan extern, de dovada clară că statele socialiste din blocul sovietic sufereau de represiune politică și disfuncții economice severe. Dar acest moment nu sosise Încă. La apogeul statului asistențial european, când aparatul administrativ se bucura Încă de o autoritate vastă și o credibilitate indiscutabilă, se ajunsese la un consens remarcabil. Opinia generală era că
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și moravurile supușilor -, dar și ei au fost nevoiți, cu timpul, să se adapteze. Până la Începutul anilor ’60, autoritățile occidentale (cu excepția parțială a Scandinaviei) au exercitat un control ferm asupra opiniilor și vieții private a cetățenilor, cu precădere În sensul represiunii. Homosexualitatea era pretutindeni În afara legii și pasibilă de ani buni de Închisoare. În multe țări, subiectul nu putea fi abordat nici măcar În artă. Avortul era ilegal mai peste tot. Chiar și contracepția era tehnic Împotriva legii În anumite state catolice
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
potrivea perfect cu protestele contemporane Împotriva „toleranței represive” din Europa Occidentală postindustrială. Criticii Occidentului erau scoși din sărite de flexibilitatea infinită a Vestului prosper și liberal, de capacitatea sa de a absorbi pasiuni și diferențe. În societatea burgheză, pretindeau ei, represiunea este endemică. Imposibil să se fi evaporat. Represiunea care lipsea pe străzi trebuia să fie undeva: ea se mutase În sufletul oamenilor - și mai ales În trupurile lor. Herbert Marcuse, un intelectual german care și-a Început cariera sub Republica
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
din Europa Occidentală postindustrială. Criticii Occidentului erau scoși din sărite de flexibilitatea infinită a Vestului prosper și liberal, de capacitatea sa de a absorbi pasiuni și diferențe. În societatea burgheză, pretindeau ei, represiunea este endemică. Imposibil să se fi evaporat. Represiunea care lipsea pe străzi trebuia să fie undeva: ea se mutase În sufletul oamenilor - și mai ales În trupurile lor. Herbert Marcuse, un intelectual german care și-a Început cariera sub Republica de la Weimar și care a sfârșit În sudul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
din Est, de unde familile lor fuseseră expulzate ca etnici germani: Prusia Orientală, Polonia, Cehoslovacia. Nu Întâmplător, nostalgia părinților pentru trecutul dispărut se reflecta involuntar În visul lor: o Germanie mai bună la est. RDG, În ciuda (sau poate din cauza?) cenzurii și represiunii autoritariste, prezenta o atracție aparte pentru tinerii radicali: era exact contrariul Republicii de la Bonn și nici nu pretindea altceva. Astfel, ura radicalilor pentru „ipocriziile” Republicii Federale Îi făcea să fie extrem de creduli În fața comuniștilor din Est, care pretindeau că au
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cenzura din presă și radioteleviziune. În aceeași zi s-a anunțat că Cehoslovacia urma să devină un veritabil stat federal, format dintr-o republică socialistă cehă și o republică socialistă slovacă (era singura dintre reformele lui Dubček care a supraviețuit represiunii care a urmat, devenind lege pe 28 octombrie 1968). Dar, după ce eliminase orice control asupra opiniei publice, conducerea comunistă era acum presată din toate direcțiile să continue În același spirit. De ce să aștepți zece ani pentru alegeri libere și deschise
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
săi colegi, Gustáv Husák. Ca slovac și fostă victimă a unui proces politic (În anii lui Stalin fusese Închis pentru „naționalism”), Husák era candidatul ideal pentru a curăța Cehoslovacia de erezia reformistă fără a fi acuzat de Întoarcere la stalinism. Represiunea care a urmat a fost mai puțin demonstrativă, dar foarte eficace. Au fost evitate procesele publice, dar, În următorii doi ani, Partidul Comunist Cehoslovac a fost curățat de elementele „nesănătoase” (nouă din zece excluși erau cehi). Cei care fuseseră activi
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nu numai polițiști spanioli (prima victimă a fost ucisă În iunie 1968) și notabili basci moderați, ci și simbolurile decadenței „spaniole” din regiune: cinematografe, baruri, discoteci, vânzători de droguri etc. La apusul erei Franco, activitățile ETA erau limitate de aceeași represiune care dusese la apariția ei: spre sfârșitul dictaturii, la Începutul anilor ’70, un sfert din poliția armată a Spaniei era staționată numai În țara Bascilor. Ceea ce nu a Împiedicat ETA să Îl asasineze pe prim-ministrul franchist, amiralul Luis Carrero
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Republica Federală și Al Treilea Reich capătă trăsături similare. Capitalismul, „sistem al profitului”, și național-socialismul sunt prezentate ca fiind la fel de vinovate și inadmisibile, iar teroriștii se detașează drept partizani ai prezentului: Antigone moderne În luptă cu propriile conștiințe și cu represiunea politică. Ca și alte filme germane contemporane, Deutschland im Herbst etalează un considerabil talent artistic În prezentarea Germaniei de Vest drept un stat polițienesc, Înrudit cu nazismul cel puțin În apetența-i (deocamdată ascunsă) pentru oprimare și brutalitate. Horst Mahler
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
reflecta interesul lor inițial pentru democrația la nivelul clasei muncitoare. Dar, la mijlocul anilor ’70, ei au trecut la asasinate politice (mai Întâi politicieni de dreapta, apoi polițiști, ziariști și procurori), strategie menită să „sfâșie masca” legalității burgheze, obligând statul la represiune brutală și polarizând astfel opinia publică. Până În 1978, Brigăzile Roșii nu au reușit să provoace reacția dorită, În ciuda unui crescendo de atacuri În cursul anului precedent. Apoi, la 16 martie 1978, ei au răpit cea mai influentă victimă: Aldo Moro
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
pe „Helsinki”, care reprezenta pentru regimurile lor sursa legitimității internaționale, avea să se Întoarcă Împotriva lor: invocând angajamentele recente ale Moscovei, criticii (din țară și din străinătate) puteau acum să aplice regimurilor comuniste presiunea publică. Împotriva acestui tip de opoziție, represiunea violentă era nu doar neputincioasă ci, În măsura În care ajungea la cunoștința publicului, ea avea un efect de bumerang. Purtați de valul propriului cinism, Brejnev și tovarășii lui creaseră din neatenție o breșă În propria apărare. Contrar tuturor așteptărilor, ea avea să
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Spaniei, era Întunecată de confruntări civile. În anii de după al doilea război mondial, comuniștii din Partidul Comunist Elen (Kommounistiko Komma Ellados - KKE) au terorizat satele pe care le controlau; În memoria multor greci Înspăimântați, stânga radicală a rămas asociată cu represiunea și atrocitățile. După ce comuniștii au renunțat la luptă, În octombrie 1949, a fost rândul stângii să suporte persecuții sistematice. Partizanii din timpul războiului (inclusiv mulți care luptaseră Împotriva nemților În primii ani) au fost În deceniile următoare Împinși În exil
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Franco cu un deceniu de organizare și experiență. Protestele muncitorești din Spania s-au limitat strict la revendicări primare. În ultimii ani, regimul lui Franco se baza deja - ca și cel al lui János Kádár În Ungaria - nu pe o represiune deschisă și brutală, ci pe un soi de acceptare forțată, pe o depolitizare a culturii veche de zeci de ani. Studenții protestatari care cereau din 1956 autonomia campusurilor și relaxarea codurilor morale au beneficiat de o anumită libertate, putând să
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cu adevărat originală și semnificativă se Întâmpla acum la est de Cortina de Fier. În 1975, comunistul reformist ceh Zdenìk Mlynáø redacta o „Scrisoare deschisă către comuniștii și socialiștii din Europa”, destinată În principal eurocomuniștilor, În care cerea ajutor Împotriva represiunii disidenței din Cehoslovacia. Iluziile despre comunismul reformat s-au stins lent. Însă Mlynáø se afla deja În minoritate: criticii comunismului din interiorul blocului sovietic priveau stupefiați credința lui În socialism și Încrederea În simpatizanții occidentali ai acestuia. Acești critici, care
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
limbaj, cu volutele lui lemnoase despre „pace”, „egalitate” și „bunăvoință frățească”, suna strident de fals - Îndeosebi pentru activiștii anilor ’60 care Îl luaseră cândva În serios. Aceștia, În majoritate studenți, savanți, jurnaliști, dramaturgi și scriitori, au fost principalele victime ale represiunii, Îndeosebi În Cehoslovacia, unde conducerea partidului, În frunte cu Gustáv Husák („președintele uitării”) a apreciat În mod just că singura speranță pentru restabilirea „ordinii” era atenuarea nemulțumirii populare prin Îmbunătățiri tangibile, În paralel cu suprimarea energică a tuturor vocilor critice
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
căzuse de acord la Helsinki le-a furnizat astfel criticilor din interior ai comunismului o șansă strategică. După cum nota istoricul ceh Petr Pithart, ideea nu era să ceri drepturi ca și cum acestea n-ar fi existat - o invitație certă la continuarea represiunii -, ci să le soliciți pe cele recunoscute deja de regim și Înscrise În lege, ceea ce conferea opoziției un aer moderat, aproape conservator, obligând totodată partidul la defensivă. A lua În serios litera legii „socialiste” era mai mult decât o simplă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și, chiar dacă nu stimula opoziția, era În orice caz o sursă de nemulțumire. Pentru majoritatea celor care au trăit În era Brejnev, de la sfârșitul anilor ’60 până la Începutul anilor ’80, viața În comunism nu mai era marcată de teroare sau represiune. Dar era anostă și cenușie. Adulții aveau din ce În ce mai puțini copii, beau mai mult (În acești ani, consumul anual de băuturi alcoolice În URSS pe cap de locuitor a crescut de patru ori) și mureau de tineri. Construcțiile publice În societățile
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
independentă”). Dar comunismul ținea de putere, iar puterea nu era la Varșovia, ci la Moscova. Evenimentele din Polonia erau un prolog mișcător la povestea colapsului comunist, dar ele nu au avut un rol decisiv. Adevărata poveste era În altă parte. Represiunea din Polonia a accentuat răceala reinstalată Între Est și Vest la sfârșitul anilor ’70. Acest „al doilea Război Rece”, cum i s-a spus, nu trebuie totuși exagerat: deși la un moment dat Leonid Brejnev și Ronald Reagan s-au
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
al cancelarului Helmut Schmidt la proclamarea legii marțiale de către Jaruzelski a fost să trimită la Varșovia, În februarie 1982, un reprezentant personal de rang Înalt pentru a depăși „izolarea” poloneză 7). Cât despre „pacinici”, ei erau mai puțin impresionați de represiunea de la Varșovia decât de retorica belicoasă ce emana de la Washington. Deși decizia NATO privind amplasarea de noi rachete fusese Însoțită de o ofertă de negocieri pentru reducerea armamentelor de acest tip (așa-numita strategie twin track, „pistă dublă”), era tot
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
comuniști din generația sa: fără a critica vreodată fățiș partidul sau politica acestuia, el a fost profund afectat și stimulat de revelațiile anului 1956; mai târziu, și-a văzut așteptările Înșelate de greșelile epocii Hrușciov și a fost dezamăgit de represiunea și inerția din vremea lui Brejnev. În acest sens, Mihail Gorbaciov era un comunist reformist clasic: nu e o coincidență faptul că, la Începutul anilor ’50, ca student la Facultatea de Drept a Universității din Moscova, fusese prieten apropiat cu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
generat. Privind În urmă, el observa cu oarecare regret: „Este normal să mă mâhnească faptul că n-am reușit să păstrez perestroika În limitele intențiilor mele”. Însă intențiile și limitele intențiilor erau incompatibile. Fără reazemul oferit de cenzură, control și represiune, esența sistemului sovietic - economia planificată, retorica publică, monopolul partidului - s-a prăbușit pur și simplu. Gorbaciov nu și-a atins obiectivul - un comunism reformat și eficient, curățat de disfuncții. Ba chiar a eșuat spectaculos. Cu toate acestea, realizările lui sunt
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a Partidului Comunist. Pe de altă parte, reprimarea Solidarității și reducerea la tăcere a liderilor acesteia nu a reușit să soluționeze problemele primordiale ale țării. Dimpotrivă, efectul a fost cel contrar: Polonia avea Încă datorii, dar cum comunitatea internațională condamna represiunea, conducătorii nu mai puteau acum să iasă din dificultate apelând În continuare la Împrumuturi externe. Ca urmare, conducerea poloneză era pusă În fața aceleiași dileme cu care se confruntase În anii ’70, Însă de data aceasta avea la dispoziție chiar mai
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
i-a fost decernat Premiul Nobel pentru Pace in absentia). Regimul nu a putut interzice o nouă vizită a papei În iunie 1983, În urma căreia Biserica s-a implicat și mai mult În activități semioficiale și clandestine. Poliția politică prefera represiunea: În 1984, Într-un caz devenit notoriu, ea a organizat - pour décourager les autres - răpirea și asasinarea părintelui Jerzy Popie³uszko, un cunoscut preot radical. Dar Jaruzelski și colegii săi Înțelegeau că astfel de provocări și confruntări nu mai aveau nici un
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]