6,881 matches
-
la Mowbray. Mi-a venit un gând. Se mai întâmplă și așa ceva din când în când. —Simon e cel care i-a făcut lui Bill respirație gură la gură? Părea că se pricepe. A, Minorul este unul dintre acei tipi tăcuți, dar competenți. Nu face nimic decât dacă vrea cu adevărat și nu vorbește despre asta după. — Îl faci să pară ca un personaj secundar din Beau Geste. Pălărie de paie, pantaloni scurți kaki și buza de sus răsfrântă. —Nu cred
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2162_a_3487]
-
născându-se, umplându-se de minuni abia înmugurite. În capătul aleii, spre stația tramvaiului, un bărbat, într-un fulgarin alb, cu ochelari de orb, sprijinit de stâlpul becului cu neon, cânta ceva la o muzicuță. O melodie șoptită, aproape neauzită, tăcută, ghicită mai mult doar după felul cum omul acela se legăna dus parcă de cânt. Bastonul alb, atârnat de brațul lui, se balansa și el, parcă tot în ritmul melodiei, ca și cum și toiagul acela lucitor în lumina difuză a neonului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
în acele duminici de liniște, de rugă și, pentru unii ca mine, de ducere în nimicul din fața unei sticle de bere într-o bodegă mohorâtă. Îmi beam berile cu gândul pierdut în neputința împăcării că, iată, și eu sunt martor tăcut al unui timp criminal, martor neputincios. Eu însumi eram, fără să o știu, o bisericuță abia începută în zidire, fără catapeteasmă, fără icoane, fără mireasma mirului care, abia acum, când scriu toate acestea, simt cum mă învăluie întru Luminare. Mi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
controleze operațiunea. Raportează personal sus de tot.“ Și inginerul arătă cu capul undeva spre înaltul cerului din care continua să cadă năvala aceea de fulgi jucăuși, rotindu-se unul după altul, învârtejindu-se, urmărindu-se într-o goană bucuroasă, hârjoană tăcută, clăbucită de minunea libertății, într-o zbenguială nepăsătoare, așezându-se peste pietrele acelea bătrâne, rănite, peste trupurile noastre cotropite de lehamitea acelei dimineți cu tot ceea ce ne fusese dat să vedem. Zoream spre ieșire. Ester dădea să se scuze că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
astfel de reverii. Țintuit lângă Teodora, în spatele ei, priveam peste umărul ei în aceeași vitrină, căutând aceeași lumină venind din depărtarea unor ochi înstrăinați în sticla vineție, așa cum dintr-un timp de gheață, uneori, te privesc ochii tăi de demult, tăcuți, nedumeriți, triști, poate, întrebându-te muți doar dacă într-adevăr simți cum coborârea începută este. Mi-era milă de ea, o milă difuză, un scâncet mai mult după timpul acela risipit în care și eu, și ea, și toți prietenii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
o profesoară basarabeancă, măritată cu un rus care făcuse armata la Chișinău și pe care, când s-a liberat, l-au trimis telefonist în Osetia.“ Matvei aproba fiecare vorbă a mea. Apoi a mai cerut două ginuri. Le-am sorbit tăcuți, eu foindu-mă stingherit de privirea lui adâncă, gravă. A zâmbit, într-un târziu, cu sclipiri parșive. „Mă așteptam să fie așa. Voi, românii, când discutați cu noi, oricare ar fi subiectul tratativelor sau schimburilor de informații, oricum o dați
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
ierte când tu însuți nu știi pentru ce-ai vrea să fii iertat! Ocoleam biserica aceea dus parcă de imaginea turlelor Văcăreștilor încărcate de nea, cu blânda frumusețe a celeilalte biserici, din fosta pușcărie, îndurându-și blajină ticăloasa ei omorâre, tăcută, maiestuoasă, copleșitoare ca o deschidere de ceruri. M-am așezat, într-un târziu, pe o bancă în chioșcul clopotniței. Funia lungă o înnodase clopotarul de stâlpul de lângă mine. La capătul ei, un nod gros, ca o măciucă. L-am luat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
fel de gladiole străvezii, aplecate duios peste pagini de carte. Mă plimb printre rânduri, cu pas târșit. Mă doare piciorul drept. Mi se umflă, se dezumflă, într-o joacă de semne. Probabil îmi vestește necazuri. Îmi plac acești tineri cuminți, tăcuți. Trec pe lângă o fată și privesc peste umărul ei. Un fel de atlas, cu poze strident colorate. Un fel de ape roșii, verzi, galbene, vișinii care se suprapun, întretăiate de linii ciudate, umflate, borțoase, cu spirale și puncte în burta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
Oriunde m-aș fi aflat, într-un târziu porneam spre casă. Era ca și cum aș fi ieșit dintr-odată din joc și m-aș fi retras în cochilia mea. Porneam în noapte, orbecăind spre casă, singur în orașul adormit, pe străzi tăcute, în liniștea deplină a somnului tuturor. Mă simțeam, în astfel de nopți, un fel de suflet al somnului celorlalți. Ca și cum un duh, beat mort de cele mai multe ori, le veghea somnul, visele, strigând (uneori mă pomeneam chiuind, stârnit de cine știe ce valuri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
Ai rezistat, profesore, nu-i așa? Da’ măcar Ceaușescu făcea distincție între profesori și măturători. Apropo, îl mai ții minte pe Kerim? Kerim era măturătorul oficial al micului orășel de la poalele anticului Aegyssus. Un turc bătrân, stafidit, fără vârstă, blajin, tăcut, care făcea de toate la primărie și mai și mătura trotuarele din centrul orășelului. În unele seri venea și el la „Geamandura“. La masa lui de lângă ușă urmărea discuțiile noastre și ofta din când în când străbătut de dureri sfâșietoare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
Tatar-mahlesi, Trana-gimahlesi, Ghemigi-mahlesi, Cenghiul-mahlesi, Saraiu-mahlesi, Cavac-mahlesi, Suluc-mahlesi, îngâna Kerim furat de reveriile sale, înșirând după numele lor toate mahalalele de pe terasele Balcicului în care, spunea el, avusese în fiecare câte o nevastă. Cotropiți de muzica tainică a cuvintelor, îl ascultam tăcuți, biruiți, lăsându-ne furați de mirajul tânguirilor sale. Îl stârneam cu câte o întrebare, uneori, când eu însumi mă doream toropit de reveriile unor ținuturi în care nu aveam să ajung nicicând: — Kerim, îi spuneam, pot să te întreb ceva
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
dacă prietenii tăi or să vrea să vin și eu cu voi... — A fost ideea lor. Ce zici? Începînd din acea zi, Javier venea cu ei, din cînd În cînd, după ce termina treburile ce-i fuseseră Încredințate. Obișnuia să rămînă tăcut, ascultînd și privindu-i pe ceilalți. Aldaya se temea puțin de el. Fernando, care trăise pe pielea lui disprețul celorlalți ca urmare a originii sale modeste, se topea În amabilități cu enigmaticul copil. Miquel Moliner, care Îl Învăța noțiunile elementare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
Penélope și Înlesnea o scurtă Întîlnire a celor doi tineri, văzînd cum Între ei creștea o iubire pe care ea nu o cunoscuse niciodată, care Îi fusese refuzată. Tot pe atunci observase Jacinta prezența sumbră și tulburătoare a acelui băiat tăcut pe care toată lumea Îl striga Francisco Javier, fiul portarului de la San Gabriel. Îl surprindea cum Îi spiona, citindu-le gesturile de la distanță și devorînd-o din priviri pe Penélope. Jacinta păstrase o fotografie pe care o făcuse portretistul oficial al familiei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
soție părea să rămînă nevătămată. — Tocmai Îi spuneam mamei tale cît de mult Îți place noul tău colegiu. La despărțire, don Ricardo le făcu cu ochiul și se Îndepărtă rîzÎnd cu poftă. Pe tot drumul de Întoarcere, mama lui rămase tăcută, evident jignită de spusele lui don Ricardo. Nu numai Sophie privea cu Îngrijorare legătura lui din ce În ce mai strînsă cu familia Aldaya și felul În care Julián Își abandonase vechii prieteni din cartier și familia. Iar dacă maică-sa arăta tristețe și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
lași În stradă, poate așa se mai Încălzea. Tata se Încruntă. — Dacă nu te superi, eu urc În casă. — Firește că nu. Și pune-ți pe tine ceva uscat, să nu te pricopsești cu o pneumonie. Apartamentul era rece și tăcut. M-am Îndreptat spre camera mea și am furișat o privire pe geam. A doua santinelă era tot acolo, În poarta bisericii Santa Ana. Mi-am scos hainele ude și mi-am pus o pijama groasă și un capot care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
nu te superi. Acum cîteva clipe, În timp ce citeam paginile acelea, mi s-a părut că o regăseam. Eu, oricît de mult m-aș strădui, nu reușesc să mi-o amintesc decît ca atunci cînd era copilă. De mică era foarte tăcută, știi? Se uita la orice, gînditoare, și nu rîdea niciodată. Cel mai mult Îi plăceau basmele. Mereau mă ruga să-i citesc basme și nu cred că a existat pe lume vreun copil care să fi Învățat să citească mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
să-l cunoască pe băiat. Era prima oară În cincisprezece ani cînd dădea peste cineva căruia nu Îi era frică de el, care Îndrăznea să-l sfideze și chiar să-l ia peste picior. A recunoscut În el tăria, ambiția tăcută pe care nătîngii nu o văd, dar care te mistuie pe dinăuntru. Dumnezeu Îi Înapoiase tinerețea. Sophie, abia o umbră a femeii pe care și-o amintea, n-avea putere să se interpună Între ei. Pălărierul nu era decît un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
Înainte de final, Julián s-a ridicat și s-a Îndepărtat, la adăpostul umbrelor. Luni de zile ne-am văzut mereu așa, pe Întuneric, În cinematografe și pe străduțe, În miez de noapte. Julián mă găsea Întotdeauna. Eu Îi simțeam prezența tăcută, fără să-l văd, mereu de veghe. Uneori te pomenea și, cînd Îl auzeam vorbind despre tine, mi se părea că deslușesc În glasul lui o tandrețe ciudată care Îl deruta și pe care credeam că și-o pierduse cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
Ochii lui se opriră asupra mea. — Tu du-te. Asta n-are de-a face cu tine. Haide. Am șovăit o clipă. Carax Încuviință. — De-aici nu pleacă nimeni, i-o reteză Fumero. Palacios, predă-mi revolverul dumitale. Palacios rămase tăcut. — Palacios, repetă Fumero, Întinzînd mîna plină de sînge În așteptarea armei. Nu, șopti Palacios, scrîșnind din dinți. Ochii Înnebuniți ai lui Fumero se umplură de dispreț și de furie. Înșfăcă arma lui Palacios și Îl Împinse cît colo. Am Încrucișat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
stradă În urmă. „Mathilda, Mathilda! Unde ești, unde-ai plecat?!” Umbra unor mâini uriașe plutește ca o amenințare În aer... Ca o pasăre de pradă ce se năpustește asupra altor păsări de pradă. Pe străzi trec umbre, ca niște păsări tăcute, cu aripile umede ascunse subsuoară. În spatele lor merge Noimann, făcând ocoluri mari pentru a ocoli băltoacele. Trecătorii se opresc la semafor. Mașinile vin În goană. Din față, din spate. Pneurile scrâșnesc. Girofarele urlă... Încotro? Încotro? Sub această umbră amenințătoare, arbori
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
-
frumoasă noapte senină de la Începutul verii, În holul hotelului N din luxoasa stațiune turistică N de pe minunatul litoral românesc al Pontului Euxin au pătruns cu o falsă dezinvoltură trei muncitori tineri, proaspăt bărbieriți, Îmbrăcați curat și corect, fără gust Însă, tăcuți și cu portofelele pline de sute, ușor de ghicit a fi la originea umflăturilor de pe piepții din stânga ai vestonului fiecăruia. Era duminică. Pe unul dintre cei trei Îl chema Zare Popescu.) Sunt un fiu al Revoluției. Poate că nu sunt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2298_a_3623]
-
prima imagine, cea mai concentrată și, deci, În mod fatal mincinoasă. Se numește Radu A. Grințu. S-a născut În anul 1949 și nu știe unde. A crescut În satul Burlești unde a fost Îngrijit de o femeie uscățivă și tăcută căreia el Îi spunea mamă. Această femeie avea un frate În orașul București. El Îl credea unchi. I se spunea Vergu. Când ultima lui „mamă“ a fost găsită moartă În marginea râului (spălase rufe toată ziua), unchiul Vergu a venit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2298_a_3623]
-
cele din urmă amândoi Într-un sat de sub munte. Anton dă ziua bună tuturor celor pe care-i Întâlnește. Cei mai mulți Îi răspund, deși nu-l cunosc, alții Însă se arată suspicioși și tac. De ce vor fi gândit atunci acești ignoranți tăcuți vor depinde multe lucruri din biografia ulterioară a celor doi, tată și fiu. Anton Încă mai poartă pantaloni militari, foștii lui pantaloni de infanterist marin, cămașa, pulovărul de lână groasă și laibărul sunt făcute de mâna muntencei celei harnice. Unul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2298_a_3623]
-
să povestească, iar cei din sat, oamenii mai bătrâni care știu că Într-adevăr bătrânul Anton s-a instalat aici mai târziu și e un venetic, Îl privesc cu oarecare suspiciune. Pe vremuri s-ar fi temut de aceste priviri tăcute și ignorante, dar acum nu-i mai pasă, le ignoră și-și râde de ele. În tăcerea lăsată simțurile celelalte se ascut și, iată, dintr-o dată simt cu toții un miros ciudat de mămăligă afumată. Mai Întâi nu știu ce să creadă, s-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2298_a_3623]
-
a săpat stigmatul, Am strâns avar parfumul meu de crin Chiar de m-am înfrățit cu necuratul... Pe drumul vieții, colindând haihui Cu toți neconformiștii laolaltă, Sorbind cu saț din vinul meu gălbui, Sub pași simțeam pământul, cum tresaltă, Poteci tăcute șerpuind, plângând, Ca-n coapsa de fioruri străbătută În liturghii ascunse, până când Ecouri se scurgeau din alăută... Și alte melodii nășteau pe rând; Știu, cântecele ce vă cânt, vă par Vetuste poate, dar din ele cine Nu a sorbit măcar
CINE? by Ioan Știfii () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83764_a_85089]