5,413 matches
-
înapoi într-o manieră decentă. Alfredo a depășit deja zona filtru și a intrat în sala de operații cu brațele ridicate, asistenta îi iese înainte să-i pună mănușile. Tu ești sub lampa scialitică. Mie îmi rămâne sarcina cea mai teribilă: să o avertizez pe mama ta. A plecat azi dimineață spre Londra, știi asta, trebuia să ia un interviu cuiva, unui ministru, cred, era foarte agitată. Taxiul ei a ieșit cu puțin înaintea ta pe poartă. V-am auzit discutând
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
tăiat răsuflarea. Nu era atentă la mișcările smucite, îl privea în ochi. Îl iubea, pur și simplu îl iubea. Trebuia să mă grăbesc, soarele apusese, Elsa mă aștepta la cină, băusem cel puțin o jumătate de pahar din unul din teribilele aperitive ale lui Gae, speram să-i dispară efectul în timpul plimbării de întoarcere spre casă. Dar, sprijinit cu cotul de tejghea ținând zece mii de lire în mână, mă gândesc că aș renunța bucuros la locul meu în tabăra celor sănătoși
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
care se scoală. O ambulanță care târâie un bolnav din căldura patului său către spitalul meu. Și o curvă care se întoarce cu picioarele negre ca întunericul, și bărbatul care nu o așteaptă și doarme ca un munte întunecat și teribil. Exact ca Elsa. Pentru că în somn persoanele se aseamănă toate între ele, se aseamănă pentru cel care nu doarme și știe că nu va putea dormi. Mergeam și fiecare formă mi se părea că este Italia, copacii acoperiți de o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
ochii tulburi, părul ei mi-a intrat în gură. Nu reușesc să mă abandonez, văd, ascult totul. Bâzâitul ușor al frigiderului, ventilatorul rămas aprins, împreună cu lumina din baie. Iar zgomotul trupului meu care alunecă într-al ei e într-adevăr teribil. Italia nu este, trupul ei e gol pe dinăuntru. Îi apăs sufletul ca o iubire moartă. Acuplarea aceea este înmormântarea noastră. Îmi simt corpul transpirat sprijinindu-se pe scheletul ei. Nu mă mai vrea, nu mai vrea nimic. Trupul ei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
și sexul epilat al soției mele. Aș rămâne bucuros afară, mă sperie povestea asta poetică și violentă în același timp, dar știu că nu pot să mă sustrag, pentru Elsa este important ca eu să fiu acolo. Există o forță teribilă în jur, înregistrez profund această vibrație misterioasă, un ultrasunet care captează ființa mea adultă în cristalul în care începe viața. Și așa mă trezesc înăuntru, în sala unde începe nașterea. Bianca își mișcă mâinile între coapsele Elsei, are o expresie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
trec... ziua asta, ziua asta eternă care trece... lunecând în ceața plictisului. Azi ca ieri, mâine ca azi. Uită-te, Orfeule, uită-te la cenușa pe care a lăsat-o tata în scrumiera aia... Asta e revelația eternității, Orfeule, a teribilei eternități. Când omul rămâne singur și închide ochii la viitor, la reverie, i se revelează abisul înspăimântător al eternității. Eternitatea nu este viitor. Când murim, moartea ne silește să ne-ntoarcem cu o sută optzeci de grade pe orbita noastră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
i se ivise într-unul din ochi păru a-i răspândi o lumină lăuntrică -. Soția mea! Am descoperit-o! Până la cumplita mea nefericire n-am știut ce aveam într-însa. N-am pătruns în misterul vieții decât atunci când, în nopțile teribile ce-au urmat sinuciderii dragului meu Apolodoro, îmi lăsam capul în poala ei, a mamei, și plângeam, plângeam, plângeam. Și ea, trecându-și cu blândețe mâna pe creștetul meu, îmi spunea: „Bietul meu copil!, bietul meu copil!“ N-a fost
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
Bine atunci, Eugenia, vrei să-ți vorbesc cu inima pe tavă, să-ți spun adevărul, tot adevărul? — Vorbește! — Eu te iubesc mult, mult detot; sunt absolut topit după tine, dar treaba cu căsătoria mă sperie, mă umple de-o spaimă teribilă. Eu m-am născut leneș din fire, nu neg; cel mai mult mă face să sufăr obligația de a munci și prevăd că, dacă ne vom căsători și vom avea copii, după cum cred că vei vrea... — Ei, asta se-nțelege
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
vine cu noi. Îți rămâne aici și te poți consola cu ea.“ Augusto se prăbuși pe o bancă, distrus. Curând după aceea, îngenunchea și se ruga. La ieșirea din biserică i se părea că se liniștise, dar era o liniște teribilă, înăbușitoare. Se îndreptă spre casa Eugeniei, unde-i găsi pe bieții ei unchi consternați. Nepoata le comunicase printr-o scrisoare hotărârea ei și nu se mai arătase toată noaptea. Perechea luase un tren care plecase la căderea serii, la foarte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
-n suflet i se dezlănțui furtuna ascunsă sub calmul aparent. Îl invadă un sentiment în care se confundau tristețea, o tristețe amară, gelozia, furia, spaima, ura, iubirea, mila, disprețul și, mai presus de toate, rușinea, o enormă rușine, și conștiința teribilă a situației ridicole în care se afla. — M-a ucis! - îi spuse Liduvinei. — Cine? — Ea. Și se închise în dormitor. Și odată cu imaginile Eugeniei și a lui Mauricio, îi apărea în minte și cea a lui Rosario, care-l lua
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
îmi vorbea vorbindu-și, și vorbea, vorbea, vorbea. Când îmi vorbea astfel, vorbindu-și sieși, îi vorbea câinelui care era în el. Eu i-am ținut treaz cinismul. Ce viață de câine a dus, chiar de câine! Și ce câinoșenie teribilă, mai bine zis ce omenie teribilă i-au făcut ăia doi! Ce bărbătlâc i-a făcut Mauricio, ce muierlâc i-a făcut Eugenia! Bietul meu stăpân! Și-acum aici, rece și alb, nemișcat, îmbrăcat, da, dar fără vorbire nici pe-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
vorbea, vorbea. Când îmi vorbea astfel, vorbindu-și sieși, îi vorbea câinelui care era în el. Eu i-am ținut treaz cinismul. Ce viață de câine a dus, chiar de câine! Și ce câinoșenie teribilă, mai bine zis ce omenie teribilă i-au făcut ăia doi! Ce bărbătlâc i-a făcut Mauricio, ce muierlâc i-a făcut Eugenia! Bietul meu stăpân! Și-acum aici, rece și alb, nemișcat, îmbrăcat, da, dar fără vorbire nici pe-afară, nici pe dinăuntru. Și nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
când i-am comunicat decizia mea de a-l obliga să moară, că toți cei ce i-au citit istoria nu sunt altceva decât tot ființe fictive. Căci un om foarte convins de propria-i realitate tangibilă e un lucru teribil. Ei bine, acest Augusto Pérez al meu mi-a apărut din nou în vise. Și când zic că mi-a apărut în vise, ca lui Iosif îngerul Domnului (Matei, 1, 20), vreau să zic că am visat că-mi apărea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
visat el însuși pe sine. Și să dau astfel acestei narațiuni două concluzii diferite - poate pe două coloane - ca să aleagă cititorul. Dar cititorul nu acceptă așa ceva, nu admite să fie scos din visul său și cufundat în visul visului, în teribila conștiință a conștiinței, adică problema cea mai angoasantă. Nu vrea să i se smulgă iluzia realității. Se povestește despre un predicator de țară care descria pătimirea Domnului Nostru și, auzindu-le pe țărăncile evlavioase cum plângeau cu lacrimi cât pumnul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
nuvelele pe care le-am reunit sub titlul uneia dintre ele: Oglinda morții. După Ceață, în 1917, Abel Sánchez: o istorie pasională, cel mai dureros experiment pe care l-am dus la bun sfârșit înfigându-mi bisturiul în cea mai teribilă tumoare obștească a castei noastre spaniole. În 1921 a văzut lumina tiparului romanul meu Mătușa Tula, care, în ultima vreme - grație traducerilor în germană, olandeză și suedeză -, a găsit receptare și ecou în cercurile freudiene din Europa Centrală. În 1927
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
mi vor citi istoria, toți, toți, toți, până la unul! Ființe fictive ca mine, la fel ca mine! Au să moară toți, toți, toți!“ Așa mi-a spus, și cum îmi mai susură în ureche, de peste douăzeci de ani, într-un teribil suflu aproape tăcut, precum cel biblic al lui Iehova, vorbele lui profetice și apocaliptice! Căci nu doar m-am tot apropiat de moarte, dar au murit, mi-au murit ai mei, cei ce mă făceau și mă visau mai bun
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
în glas. Fă-mă, Doamne, clopot ție, clopot ție-adevărat, și-n războiu-acestor vremuri pacea-eternă-n groapă-mi dea! Și să ne întoarcem la relatare.] În aceste împrejurări și-n acea stare sufletească, mi-a venit ideea, acum câteva luni, după ce citisem teribila Piele de sagriu (La Peau de chagrin), a lui Balzac, al cărei subiect îl cunoșteam și pe care am devorat-o într-o anxietate crescândă, aici, în Paris și în exil, să mă apuc de un roman care avea să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
tragică a exilului meu. Istoria e legendă, o știm prea bine - e prea bine știut - și această legendă, această istorie mă devorează și când ea se va sfârși, mă voi sfârși odată cu ea și eu. Asta e o tragedie mai teribilă decât cea a tragicului Valentin din Pielea de sagriu. Și nu doar tragedia mea, ci cea a tuturor celor ce trăiesc în istorie, pentru ea și din ea, aceea a tuturor cetățenilor, adică a tuturor oamenilor - animale politice sau civile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
ce-aș scrie dacă s-ar întâmpla cutare sau cutare lucru, visând viitorul, ceea ce echivalează, am mai spus-o, cu a-l desface. Și citeam cărțile care-mi cădeau întâmplător în mână, fără plan sau ordine, spre a satisface acel teribil viciu al lecturii, acel viciu nepedepsit de care vorbește Valéry Larbaud. Nepedepsit. Asta-i bună! Dar ce savuroasă pedeapsă! Viciul lecturii e lovit de pedeapsa morții continue. Cea mai mare parte a proiectelor mele - și, printre ele, cel de a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
adevăr ar fi putut spune că murise. Îl visa pe celălalt sau mai bine zis celălalt era un vis care se visa în el, o creatură a singurătății lui infinite. În cele din urmă s-a trezit cu un junghi teribil în inimă. Personajul cărții tocmai îi spunea încă o dată: „Trebuie să-i repet cititorului meu că va muri odată cu mine“. Și de data asta efectul a fost îngrozitor. Tragicul cititor și-a pierdut cunoștința în patul său de agonie spirituală
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
în loc de a fi murit cum se impunea, ar mai fi trăit încă vreo câțiva ani. S-ar fi întâmplat că toți nebunii câți existau pe-atunci în Spania - și trebuie să fi fost mulți, deoarece tocmai fusese adusă din Perú teribila boală - ar fi apelat la el și i-ar fi cerut ajutorul și, văzând că li-l refuza, l-ar fi copleșit cu insulte și l-ar fi făcut comediant, trădător și renegat. Căci există o liotă de nebuni care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
singur bărbat, care, stând în picioare printre ruine de munți, prin pădurile moarte, livizi, cu ochi sticloși te vor vedea, o, soare, peste imensa gheață apunând.“ Apocaliptică viziune, ce-mi amintește de alta, cu cât mai comică, cu atât mai teribilă, pe care am citit-o în Courteline și care ne înfățișează sfârșitul ultimilor oameni, strânși pe un vapor, nouă arcă a lui Noe, într-un nou potop universal. Cu ultimii oameni, cu ultima familie umană, la bord se află și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
filialitate, până când n-am fost tată, până când nu mi-am descoperit esența paternală. Am ajuns atunci la omul dinăuntru, la eso anthropos, tată și fiu. Atunci m-am simțit fiu, fiu al copiilor mei și fiu al mamei copiilor mei. Teribilul Raphaël Valentin din Pielea de sagriu, a lui Balzac, moare, mistuit de dorințe, la sânul Paulinei și horcăind, în angoasele agoniei, „te iubesc, te ador, te doresc...“; dar nu se deznaște și nici nu renaște, pentru că nu la sânul matern
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
rufe se afla sterilizatorul, pe care zări o tăbliță ce indica: 3000C, 110 minute. Fima preferă să nu pornească deocamdată acest aparat, cu toate că Înăuntru erau două-trei foarfeci, câteva forcepsuri și niște castronașe din inox. Poate pentru că temperatura i se păru teribilă și ucigătoare. Intrând la toaletă inspiră cu o plăcere ciudată mirosul Înțepător de dezinfectant. Încercă să urineze, dar nu reuși, probabil din cauza gândurilor la sufletele copiilor Înecați. Se enervă și renunță, blestemându-și penisul, apoi Își trase fermoarul pantalonilor, se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1984_a_3309]
-
alte lucruri, cu toate că îmi simt creierii apăsați de borșul care-mi strânge inima. Gloria ronțăie un pesmete și discută iarăși despre borș. Zice că s-a săturat de el până în gât și plânge cu lacrimi. Plânsul este unul dintre instrumentele teribile ale vastului ei arsenal, cu care își apără borșul. O spun fără nici un pic de răutate, trăncănesc numai așa... ca să nu tac din gură. ... „Să nu te mai prind că scoți cepul și răstorni butoiul”, mă răstesc la dânsa: „canaua
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2305_a_3630]