16,454 matches
-
Încercând să scape din strânsoare, iar apoi se moleși, ca și când toate spiritele vitale l-ar fi părăsit. - Comoara... nu există, murmură el nemângâiat. M-au păcălit. Pe mine, maestrul. Căzuse pe șezut, năucit. Dante nu reuși să Își stăpânească un zâmbet. - Ia-o spre Pistoia, prostilă. Pe Porta d’Aquilone, Îi zise În șoaptă. Toate companiile sunt adunate aici, În preajmă, și nimeni n-are să te bage În seamă. Așteaptă să treacă noaptea și, În zori, amestecă-te printre țăranii care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
nord? Întrebă din nou negustoreasa. Nu știu nici eu, din nord, că n-or fi mai multe. — Și ce vrea? — Vrea locul. — Ce loc? — Locul lui Fracasse. — E învățătoare? — Așa zice. Și primarul ce-a spus? — O, a fost numai zâmbet. Nu mai spune! — I-a zis: mă salvați! — „Mă salvați!“ — Da, chiar așa. Încă unul care are și alte gânduri... — Ce gânduri? — Sărmana de tine! Gândurile din pantaloni, dacă preferi, doar îți cunoști stăpânul, e bărbat. — Păi ce să caute
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
a meditație și celibat. Nimeni nu fusese aici de când Împotrivă își luase în primire slujba, nici după ce îl luaseră infirmierii. Primarul băgă cheia în broască, împinse ușa cu greu, un pic surprins de rezistența întâmpinată, intră și își pierdu imediat zâmbetul său de ghid turistic: bănuiesc asta, refac povestea, umplând spațiile goale, dar cred că nu inventez nimic, fiindcă am citit groaza lui pe fruntea îmbrobonată de picături mari de sudoare și de surpriză, pe chipul său sufocat când ieși afară
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
din stradă, pentru a se convinge de ceea ce văzuse, pentru a privi urmele subțiri de noroi pe tabla în alb și negru a pardoselii, și a se uita apoi în ochii îndepărtatei lui soții, care surâdea și ea, dar cu zâmbetul de altădată, pe care nimic nu-l mai lumina, și care i se părea, de aceea, infinit de departe de el. Începură apoi zile stranii. Era în continuare război, poate mai mult ca oricând: drumurile deveneau dârele unui nesfârșit furnicar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
mormântul lui Clămence, mustrându-mă că nu vin mai des. Soarele, ploaia și anii au șters fotografia pe care o așezasem într-un medalion de porțelan. Nu mai rămâne decât o umbră a părului ei și i se poate ghici zâmbetul, ca și cum m-ar privi din spatele unui paravan de pânză. Mi-am pus mâna pe literele aurite ale numelui ei și apoi am plecat, spunându-i în minte toate acele povești ce-mi alcătuiesc viața, viața mea fără ea, de atât
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
o-mpodobeau păreau create special pentru ea. Vântul îi răsfira din când în când buclele înspumate ce aruncau asupra gâtului ei o umbră delicată. Privea drept înainte la ceea ce noi, ceilalți nu voiam niciodată să vedem. Se uita cu un zâmbet frumos, față de care surâsurile pe care ni le adresa zilnic, și Dumnezeu mi-e martor că acelea erau fermecătoare, păreau palide și distante. Privea câmpia brună și infinită, tremurătoare sub coloanele de fum ale exploziilor îndepărtate, a căror furie ajungea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
buzele ei rosteau altele, dacă nu erau chiar acelea pe care le scria. Mă simțeam ca un hoț privind-o de aici, din spatele ei. Eram pe cale să-mi spun asta când a întors capul spre mine, încet, lăsându-și frumosul zâmbet în depărtarea câmpului de luptă. Stăteam ca prostul, nemișcat și drept ca un I, fără să știu ce ar fi trebuit să fac sau să spun. Nici dacă aș fi stat gol în fața ei nu aș fi fost atât de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
ca un băț, omenos și foarte sărac, calități care merg împreună, fiindcă rareori cerea să i se plătească consultația când mergea la oamenii săraci, iar la noi aproape toți sunt săraci. „Mă veți plăti mai târziu“, spunea mereu cu un zâmbet sincer. „Nu sunt chiar în mizerie“, adăuga bombănind. Totuși, mizeria l-a ucis, în ’27. „Mort de foame!“ a decretat Desharet, tâmpitul lui de coleg, puțind a usturoi, cu fața lui roșie, venit de la V. într-un automobil cromat, cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
ce altceva aș putea face noaptea decât să iau vechile așternuturi și să le cârpesc câte puțin, iarăși și iarăși? Mierck avea în continuare mustățile murdare de gălbenuș și aerul superior de ambasador suferind de gută. Privea Castelul cu un zâmbet în colțul buzelor. Poarta parcului era deschisă și iarba de o parte și de cealaltă culcată la pământ. Judecătorul începu să fluiere încet și să-și legene bastonul ca și cum ar fi alungat muște. Soarele străpunsese ceața și făcea chiciura să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
grăbească prea tare. S-a lăsat tăcerea, care dură și ea, și de abia acum Mierck ne fixă cu ochii lui mari și verzi, ochi de pește, iar militarul făcu la fel, dar păstră în colțul buzelor, odată cu trabucul, un zâmbet subțire și disprețuitor care făcu din noi în două secunde un fel de rude cu viermișorii. Așadar, despre ce-i vorba? întrebă judecătorul, pe un ton agasat, cercetând totodată chipul lui Josăphine de parcă ar fi avut înaintea lui un animal
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
același loc, și că un picior dat de un trecător o mișcă și o face să zboare prin aer, fără motiv. Și ce poate face o piatră? În casă era o tăcere stranie, care m-a făcut să-mi pierd zâmbetul. Mai era și impresia că nu locuise nimeni acolo de săptămâni întregi. Lucrurile se aflau la locul lor, ca de obicei, dar acum erau mai apăsătoare și mai reci. Și, mai ales, era această mare tăcere care împingea pereții până la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
tresare: — Ce? Ce? Ce? Se pare că a repetat întrebarea de cel puțin douăzeci de ori, făcând salturi pe loc și răsucindu-se de parcă ar fi avut friguri. În ce-l privește pe tipograf, își păstra în continuare calmul și zâmbetul fin. Lui i se adresă judecătorul: — Nu sunteți surprins? Celuilalt ii luă ceva timp până să răspundă, îl privi pe Mierck din cap până-n picioare, și pe colonel, iar primarul îmi spune: „Ai fi crezut că-i cântărește, iar asta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
să ridice privirea, îngână pe ritmul melodiei: „Da, eu am fost, da, eu am fost“. Îi spusei: Nu sunt judecătorul, nici colonelul, nu trebuie să-ți fie frică, mie poți să-mi spui. În acel moment mă privi cu un zâmbet absent, de parcă venea de foarte departe și voia să rămână acolo. Își mișca în continuare capul, ca îngerașii din creșe, cărora le dai un bănuț și care-ți mulțumesc multă vreme. Și, fără să mai adauge nimic, își reluă cântecul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
și mai e și tunul ăsta care nu se oprește niciodată. Se spune totuși că războiul nu va dura mult. Dacă ai ști ce dor îmi e de brațele tale, să mă strângi în brațele tal, și să-ți văd zâmbetul și ochii. Vreau să fiu nevasta ta. Vreau să se termine repede războiul ăsta ca să-ți devin soție și să-ți fac niște copii frumoși care te vor trage de mustață! Ah, dacă părinții tăi și ai mei ar fi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
era o divinitate, despre primăvara care sosea aducând în parc flori de ciuboțica-cucului și stânjenei. Îi scria despre toate acestea cu mâna ei micuță și ușoară, în propoziții la fel de ușoare în spatele cărora, pentru cei care o cunoscuseră puțin, îi ghiceai zâmbetul. Vorbea în special despre dragostea și despre singurătatea ei, despre suferința ei pe care știa s-o ascundă atât de bine față de noi care o întâlneam zilnic și care nu am fi bănuit niciodată nimic. Carnețelul nu conținea și scrisorile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
Nu mai suport să nu fiu în brațele tale. Te îmbrățișez pe cât de tare te iubesc. A ta, Lyse. Pe măsură ce timpul trecea, scrisorile tinerei învățătoare prindeau culorile amărăciunii, depresiei, uneori ale urii. Ea, pe care o văzusem întotdeauna cu un zâmbet luminos întipărit pe chip, având pentru oricine un cuvânt bun, era cea cu inima plină de fiere și de durere. Scrisorie ei exprimau tot mai mult dezgustul ei de-ai vedea pe bărbații din oraș, pe toți cei care mergeau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
moartă, în timp ce noi ne uitam unul la altul fără să înțelegem: el știa deja, sau urma să afle, pentru că luase carnețelul roșu al Lysiei. Dar de ce-l luase? Pentru a prelungi conversația de la cină, pentru a locui mai departe în zâmbetele și în cuvintele ei? Fără îndoială. Acum era mort soldatul, îndrăgostitul, cel pentru care ea lăsase totul, cel pentru care în fiecare duminică urca în vârful dealului, cel căruia-i scria zilnic, cel pentru care bătea inima ei. Dar el
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
un copac, cu mâinile așezate pe scoarță, cu haina puțin ridicată și buzele întredeschise, părea că așteaptă sărutul celui care o privea și care făcuse instantaneul. Era așa cum o cunoscusem. Numai expresia feței era alta. Nouă nu ne arătase acest zâmbet niciodată. Era un surâs al dorinței, al iubirii nebune, și a o privi în acest fel tulbura mult, jur, fiindcă apărea brusc fără nici o mască și înțelegeai atunci cine era ea cu adevărat și de ce era în stare pentru cel
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
era impresia că te uiți la trei portrete ale aceluiași chip, surprins la vârste diferite și în epoci variate. Belle de jour, Clălis, Lysia erau parcă trei întrupări ale aceluiași suflet, un suflet ce dăduse trupurilor care-l înveșmântaseră un zâmbet identic, o blândețe și o strălucire fără pereche. Aceeași frumusețe, pierdută și regăsită, născută și distrusă, apărută și dispărută. Văzându-le astfel, una lângă alta, te lua amețeala. Treceai de la una la alta, dar o regăseai pe aceeași. Era în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
două mâini lungi și delicate, îngrijite, pline de pete și cu tendoane proeminente ale lui Destinat, când le văd, la sfârșitul unei după-amieze de iarnă, strângând gâtul firav și delicat al lui Belle de jour, în timp ce de pe chipul fetiței dispare zâmbetul și în ochi se naște o mare întrebare, când îmi imaginez această scenă care a avut loc sau care n-a avut loc, îmi spun că Destinat nu strangula un copil, ci o amintire, o suferință, că, dintr-o dată, sub
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
aleea cu pietriș din dreptul gării. Era un automobil electric străvechi, unul din primele tipuri, de culoare gri. Văzând-o cum stătea acolo, zveltă și dreaptă, și admirându-i chipul, pe care se citeau frumusețea și demnitatea, topite Într-un zâmbet de visătoare amintire, inima i s-a umplut brusc de mândrie. Când ea l-a sărutat distantă, iar el s-a urcat În automobilul electric, l-a străbătut un fior rapid de frică, să nu-și fi pierdut cumva ceva
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1937_a_3262]
-
concluzia că nu avea rost să Încerce s-o decoreze cu altceva decât cu fanioanele grupei lui de studiu și cu fotografii de tigri. S-a auzit un ciocănit În ușă. — Intră. O față Îngustă, cu ochi cenușii și un zâmbet vesel, a apărut În ușa Întredeschisă. — Ai un ciocan? — Nu, regret. Poate că are unul doamna Doisprezece sau cum s-o fi numind. Străinul a pătruns În cameră. — Ești un locatar al acestui azil? Amory a Încuviințat, mișcându-și bărbia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1937_a_3262]
-
Despre cei doi Holiday se zvonea că ar fi gemeni, dar În realitate cel cu părul negru, Kerry, era cu un an mai mare decât fratele său blond. Kerry era Înalt, cu ochi cenușii, plini de umor, și cu un zâmbet spontan, cuceritor. El a devenit imediat mentorul casei, secerătorul spicelor care se Înălțau prea obraznic, cenzorul trufiei și distribuitorul de umor satiric de o calitate rară. Amory a pus pe masa viitoarei lor prietenii toate ideile sale despre ce Însemna
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1937_a_3262]
-
-i trebuia. Isabelle putea face lucruri remarcabile În societate pornind de la o singură idee. Mai Întâi o repeta, fermecată, Într-un contralto entuziasmat și cu o umbră de accent sudist; pe urmă o ținea la distanță și-i surâdea cu zâmbetul ei neîntrecut; apoi o oferea În diferite variante, jucând cu ea un fel de de-a prinselea mental - toate În forma nominală a dialogului. Froggy era fascinat și absolut ignorant de faptul că toate acestea nu erau pentru el, ci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1937_a_3262]
-
iar când ușa a zburat În lături și trei băieți - printre care Froggy cel furios și iubitor de dans - s-au repezit Înăuntru, Amory răsfoia revistele de pe măsuță, În timp ce Isabelle ședea nemișcată, senină și defel rușinată, Întâmpinându-i cu un zâmbet de bun venit. Dar inima Îi bătea să-i spargă pieptul și se simțea foarte frustrată. Evident că vraja se rupsese. Voci imperioase au solicitat un dans, cei doi au făcut schimb de priviri - de partea lui, disperare, de a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1937_a_3262]