38,855 matches
-
1880). Povestea lui Ion Creangă încorporează, probabil, o temă veche din folclorul românesc, despre care se crede că ar avea legături cu teme similare din mai multe tradiții folclorice europene. Într-un studiu scris la începutul secolului al XX-lea, cercetătorul Tudor Pamfile a inclus „Ivan Turbincă” într-un cadru larg de povestiri folclorice din Europa de Est în care Moartea sau "Samodiva" sunt antagoniști. De asemenea, potrivit lui Pamfile, povestea soldatului ce scapă de fatalitate într-un mod similar cu Ivan este prezentă
Ivan Turbincă () [Corola-website/Science/335584_a_336913]
-
acestei povești cu creații populare portugheze („O soldato que foi para a cieo”), maghiare („Szent Péter és a katona”) și ruse („Soldat i smerti”). Descoperirea legăturilor dintre poveștile lui Creangă și literatura orală a fost urmărită ulterior și de alți cercetători literari. Analizând episodul în care Ivan se preface a fi prost în fața Morții, cercetătorul român al literaturii pentru copii Muguraș Constantinescu a descris asemănarea dintre personajul lui Creangă și Till Eulenspiegel, un personaj popular din folclorul german. Constantinescu, care a
Ivan Turbincă () [Corola-website/Science/335584_a_336913]
-
Szent Péter és a katona”) și ruse („Soldat i smerti”). Descoperirea legăturilor dintre poveștile lui Creangă și literatura orală a fost urmărită ulterior și de alți cercetători literari. Analizând episodul în care Ivan se preface a fi prost în fața Morții, cercetătorul român al literaturii pentru copii Muguraș Constantinescu a descris asemănarea dintre personajul lui Creangă și Till Eulenspiegel, un personaj popular din folclorul german. Constantinescu, care a analizat modul în care bătrânețea este ilustrată în opera scriitorului din secolul al XIX
Ivan Turbincă () [Corola-website/Science/335584_a_336913]
-
literar și istoric italian. După ce a studiat la Reggio Calabria, Napoli și Roma, a fost profesor de italiană și latină în licee și apoi a lucrat ca lector de italiană la Universitatea din Iași; el a devenit mai târziu un cercetător pasionat de literatură italiană la Universitatea din Cagliari și la Universitatea din Trieste, unde a creat celebra „Școală triestină”. A condus din 1967, timp de mai multe decenii, revista "Problemi" pentru editura Palumbo. În 1984 a devenit președinte al „Istituto
Giuseppe Petronio () [Corola-website/Science/335591_a_336920]
-
dovedindu-se printr-un bogat material comparativ că poveștile lui Creangă dezvoltă motive bine cunoscute în folclorul european și nu sunt simple prelucrări ale unor basme românești. Acțiunea complexă din „Povestea lui Harap-Alb” și din „Dănilă Prepeleac” îl face pe cercetătorul francez să considere că cele două povești conțin multe elemente originale, iar în ce-l privește pe „Dănilă Prepeleac” „comparația cu variantele celorlalte țări dovedește că cele două părți aparțin unor teme diferite, care nu se găsesc scornite nici în
Dănilă Prepeleac () [Corola-website/Science/335583_a_336912]
-
basmul bașchir „Ivanco meavedka” din colecția A.N. Afanasiev și basmul rusesc „Ivanco, fiul ursului”. Un obiectiv principal al atenției critice este reprezentat de înțelegerea modului în care Creangă l-a descris pe protagonistul poveștii. Șirul de tranzacții dezavantajoase, susține cercetătorul și criticul teatral Mirella Nedelcu-Patureau, își are originea într-o temă comună în folclorul românesc și în tradiția europeană, având asemănări în special cu „Hans cel norocos”, povestea fraților Grimm (și, prin ea, cu piesa "Jean la chance" a lui
Dănilă Prepeleac () [Corola-website/Science/335583_a_336912]
-
de asemenea, mentori. Fiind un elev apreciat, Ovidiu a fost adesea invitat în casa Săvulescu, unde a ajutat la organizarea bibliotecii private, imensă și foarte valoroasă. Relația a continuat de-a lungul anilor, când Ovidiu a avut o poziție de cercetător științific. Din anul 1970 Constantinescu a deținut pozițiile de asistent la Universitatea din București și curator al Ierbarului Micologic de la Institutul de Biologie al capitalei, unde a lucrat împreună cu Gavril Negrean, publicând 24 de fascicule din "Herbarium Mycologicum Romanicum", una
Ovidiu Constantinescu (micolog) () [Corola-website/Science/335602_a_336931]
-
extincții mult peste nivelul de fond, și că extincția finală a ucis doar aproximativ 80% din speciile marine vii la acel moment, în timp ce alte pierderi au avut loc în timpul primului impuls sau în intervalul dintre impulsuri. Conform unui studiu al cercetătorilor de la Universitatea Calgary din Canada, Marea Extincție din Permian a fost consecința unei serii importante de erupții vulcanice, care ar fi revărsat mai întâi în atmosferă cantități importante de cenușă. Ei au descoperit în rocile din actuala regiune arctică din
Extincția Permian-Triasic () [Corola-website/Science/335639_a_336968]
-
acestea, Onge au fost aduși în zonă de către britanici, în secolul 19, dar aceștia nu înțelegeau limba vorbită de locuitorii de pe Insula Santinelei de Nord. Cea mai veche menționare a Insulei Santinelei de Nord, a fost făcută în 1771 de către cercetătorul britanic John Ritchie, care a observat "o multitudine de lumini", de pe vasul pentru cercetări hidrografice, "Diligent", al Companiei Indiilor de Est, când se afla în trecere pe lângă aceasta. Homfray, un administrator, a călătorit spre insulă în martie 1867. Spre sfârșitul
Insula Santinelei de Nord () [Corola-website/Science/335626_a_336955]
-
Institutului Pedagogic din Chișinău în 1948, a fost lector superior la Institutul Pedagogic din Bălți (1948-1954) și la Institutul Pedagogic din Tiraspol (1954-1956). Din 1956 activează în cadrul Secției de Zoologie a Filialei Moldovenești a Academia de Științe a URSS în calitate de cercetător științific inferior (1956), apoi ca cercetător științific superior (1963). În 1976-1993 este șef al Laboratorului de Ornitologie al Institutului de Zoologie al Academiei de Științe a Moldovei (AȘM), iar în 1972-1983 director adjunct pentru probleme de știință al aceluiași institut
Ion Ganea () [Corola-website/Science/335649_a_336978]
-
a fost lector superior la Institutul Pedagogic din Bălți (1948-1954) și la Institutul Pedagogic din Tiraspol (1954-1956). Din 1956 activează în cadrul Secției de Zoologie a Filialei Moldovenești a Academia de Științe a URSS în calitate de cercetător științific inferior (1956), apoi ca cercetător științific superior (1963). În 1976-1993 este șef al Laboratorului de Ornitologie al Institutului de Zoologie al Academiei de Științe a Moldovei (AȘM), iar în 1972-1983 director adjunct pentru probleme de știință al aceluiași institut. În 1971 a obținut titlul de
Ion Ganea () [Corola-website/Science/335649_a_336978]
-
în martie 1957, soția ajungând în satul Dobrun din județul Olt, ca medic de circumscripție, iar el la fostul raion Balș, din același județ, unde a activat până în 1961. În mai 1961, doctorul Olinescu a fost angajat pe post de cercetător la Institutul de Seruri și Vaccinuri “Dr. Ion Cantacuzino” din București, ca urmare a unui concurs susținut în decembrie 1960. A rămas aici pentru următorii 45 de ani, până în ultima zi a vieții, urcând pe rând toate treptele ierarhiei gradelor
Andrei Olinescu () [Corola-website/Science/335692_a_337021]
-
Institutul de Seruri și Vaccinuri “Dr. Ion Cantacuzino” din București, ca urmare a unui concurs susținut în decembrie 1960. A rămas aici pentru următorii 45 de ani, până în ultima zi a vieții, urcând pe rând toate treptele ierarhiei gradelor de cercetător științific. După doar o lună de activitate în cadrul unui laborator de cercetări celulare, a fost numit de către directorul general, prof. Dr. Ionescu-Mihaesti, la conducerea Stațiunii Dârvari, o unitate productivă a institutului situată la periferia vestică a Bucureștiului și profilata pe
Andrei Olinescu () [Corola-website/Science/335692_a_337021]
-
cercetare medicală, în cadrul căreia au activat și câțiva tineri medici entuziaști și capabili. S-au efectuat cercetări în domeniul microbiologiei, geneticii și imunologiei, alături de studii și experimente ce au inclus grefe de piele . În 1964 a avansat la gradul de cercetător științific III. Cercetările desfășurate la Stațiunea Dârvari au durat aproximativ un deceniu. Pe 1 iulie 1976, a devenit doctor în științe medicale, susținând teza de doctorat intitulată “Ontogenia Imunoglobulinelor”. În 1976, doctorul Andrei Olinescu a preluat conducerea Laboratorului de Imunologie
Andrei Olinescu () [Corola-website/Science/335692_a_337021]
-
domeniul imunologiei, tot în 1985 a studiat primul caz de SIDA depistat în România. A păstrat celulele infectate, pe care le-a pus la dispoziția comunității științifice internaționale, în vederea monitorizării eventualelor mutații ulterioare ale virusului. În 1990 a fost avansat cercetător științific principal ÎI, iar în iunie al aceluiași an a devenit conducător de doctorat, referent oficial pentru teze de doctorat la Universitățile de Medicină din București, Iași, Cluj, Chișinău și Montpellier (Franța). Anul 1992 i-a adus numirea în funcția
Andrei Olinescu () [Corola-website/Science/335692_a_337021]
-
numirea în funcția de șef al Catedrei de Imunologie la Facultatea de Medicină și la Facultatea de Stomatologie din cadrul Universității Ecologice București. A predat cursul de Imunologie pentru medicii rezidenți cu specialitățile “Laborator Clinic” sau “Alergologie”. În 1996 a devenit cercetător științific principal I. La începutul anilor 2000, împreună cu alți câțiva specialiști s-a opus din toate puterile încercării de subordonare a Institutului Cantacuzino unor interese străine. Aceasta i-a atras amenințări și chiar insulte din partea directorului general de atunci al
Andrei Olinescu () [Corola-website/Science/335692_a_337021]
-
profesor universitar doctor și conducător de doctorat la Facultatea de Științe Sociale a Universității din Craiova. În 1969 a absolvit Liceul ”Elenă Cuza” din Craiova și, apoi, în 1973, Facultatea de Filosofie, Specializarea Sociologie a Universității din București. A fost cercetător științific la Institutul de Cercetări Socio-Umane ”C.S. Nicolăescu-Plopșor” al Academiei Române din Craiova (1973-1989), redactor principal de carte social-politică la Editură Scrisul Românesc din Craiova (1989-1990) și, concomitent, cadru didactic la Universitatea din Craiova (din 1973 și până în prezent), fiind titularul
Dumitru Otovescu () [Corola-website/Science/335671_a_337000]
-
mâna. Silvius Brabo, un soldat roman, a luptat, învins și ucis gigantul, i-a tăiat mâna și a aruncat-o în Schelde. Conform acestei legende, locuitorii astfel eliberați au denumit orașul Antwerpen, de la „hand” + „werpen”, adică „mână tăiată”. Totuși, există cercetători care resping toate cele trei variante. Într-o lucrare voluminoasă din 2007, clasicistul Alfred Michiels susține că zona în care este situat orașul se numea în trecut „Andouerpis”, iar că numele localității provine din limba celtă și înseamnă „cei care
Antwerpen (district) () [Corola-website/Science/335708_a_337037]
-
și Conservatorul din Cluj (1939-1940, 1948-1949, 1953), (doctorat în 1970). Cariera universitară la Conservatorul de Muzică "G. Dima": asistent (1949-1952), lector (1952-1957), conferențiar (1957-1969) și profesor (1969-1989, 1990-1995) a culminat în funcția de rector al acestei instituții (1970-1976). A fost cercetător la Institutul de Istoria Artei al Academiei, filiala Cluj (1956-1973) și vicepreședinte al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România. Tematica să principala de cercetare a fost istoria muzicii românești. "Contribuții la istoria muzicii românești", vol. I, Editura Muzicală a Uniunii
Romeo Ghircoiaș () [Corola-website/Science/335717_a_337046]
-
Pianistă, profesoară de pian, cercetător în pedagogia pianului, (născută Fernbach) provine dintr-o familie de origine germană cu o mărturisită aplecare spre arta sunetelor și mai ales studiul muzicii instrumentale. Cele două spații de afirmare profesională prin care va rămâne legată de învățământul muzical timișorean
Felicia Maria Stancovici () [Corola-website/Science/335706_a_337035]
-
(n. 1948, Paris) este un filozof și sociolog francez. Este cercetător la CNRS, membru al CERSES (Centre de Recherche Sens, Éthique, Société), și cercetător asociat la Centrul de cercetare "Psychanalyse, médecine et société" al Universității Paris VII Denis Diderot. Predă cursuri în mai multe instituții universitare franceze și este profesor invitat
Gérard Rabinovitch () [Corola-website/Science/335720_a_337049]
-
(n. 1948, Paris) este un filozof și sociolog francez. Este cercetător la CNRS, membru al CERSES (Centre de Recherche Sens, Éthique, Société), și cercetător asociat la Centrul de cercetare "Psychanalyse, médecine et société" al Universității Paris VII Denis Diderot. Predă cursuri în mai multe instituții universitare franceze și este profesor invitat la Facultatea de Filozofie și Științe Umaniste din Minas Gerais (Brazilia). Născut în
Gérard Rabinovitch () [Corola-website/Science/335720_a_337049]
-
Shuwardata din Gat, un conducător de origine presupusă indo-europeană contemporan cu Abdi Kheba, stăpânitorul Ierusalimului, deși dealurile Hebronului sunt aproape cu totul lipsite de așezări din Epoca Bronzului târziu. (Naaman). Tradiția abrahamică mai leagă locul și de nomazi și unii cercetători i-au atribuit o legătură cu Keniții. Acestia ar fi ocupat orașul pentru multă vreme (Smith), Hever fiind un clan kenit (Kraeling). În povestirea invaziei triburilor ebraice , Hebron este menționat ca fiind unul din două centre controlate de canaaniți și
Hebron () [Corola-website/Science/335702_a_337031]
-
multă vreme (Smith), Hever fiind un clan kenit (Kraeling). În povestirea invaziei triburilor ebraice , Hebron este menționat ca fiind unul din două centre controlate de canaaniți și conduse de cei trei fii ai lui Anak.(bney yelidey Haanak)(Naaman). Unii cercetători au văzut în acest nume o origine nesemitică, tradiție a unor presupuși mercenari filisteni sau huriți,care a fost ulterior înghițită de clanul vest semitic al lui Caleb (Kalev), care imigrase aici dinspre deșertul Neggev sau prezența unei migrații kenite
Hebron () [Corola-website/Science/335702_a_337031]
-
elenistică s-au găsit aici morminte grecești cu menționarea zeului edomit Kos, localitatea cunoscând o influență edomită. Edomiții sau idumeii,probabil sub presiunea nabateenilor, au înaintat prin Neggev până în sudul Iudeei, și au dominat la un moment dat HebronulDupă unii cercetători Hebronul ar fi fost chiar inclus în provincia vecină Idumea (Edom) (Jericke, Magen). În cursul Revoltei Macabeilor în anul 167 î.Hr. orașul a fost ocupat de Iuda Macabeul, care i-a izgonit pe edomiți, i-a dărâmat fortificațiile și incendiat
Hebron () [Corola-website/Science/335702_a_337031]