4,381 matches
-
mă despărțeau în spațiu de Doina. În timp - încă 5 ani. M-a îngrozit nu o dată gândul că accidentul din primăvara lui 1959, catastrofa politică și socială a tinereții mele, ar fi putut să nu se producă. Dacă în acea după-amiază de martie aș fi rămas acasă, așa cum, la un moment dat, plănuisem, și nu m-aș fi întors la ședința din sala „Dinamo” (balamucul zugrăvitului m-a proiectat însă în gura lupului), sau dacă acolo nu m-aș fi manifestat
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
de mult) magazinul „Eva”. Ieșisem de la cinematograful „Patria”, unde văzusem pentru a nu știu câta oară capodopera lui Eisenstein Ivan cel Groaznic. Edgar Papu m-a oprit, mi-a strâns mâna, mi-a spus câteva cuvinte de încurajare. Era o după-amiază de aprilie, foarte luminoasă. În legătură cu episodul - scurt, fără istoric - al excluderii mele din UTM (un coleg, ajuns mai târziu scriitor, m-a comparat cu un „microb” pe care organismul studențesc sănătos trebuie să-l elimine) îmi amintesc mai ales de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
supraveghea” - asupra unei case de pe bulevardul Mărășești, așezată pe colț, unde locuia o fată deosebit de frumoasă. O descoperisem - și descoperisem că acolo ședea - în cursul deselor, deja evocatelor mele plimbări în acea perioadă, plimbări care mă aduceau, aproape în fiecare după-amiază, în parcul Libertății, unde uneori mă așezam pe o bancă și citeam (romanele filozofice ale lui Voltaire, îmi amintesc). Traseul era mereu același, bulevardul Mărășești, drept, de parcă ar fi fost tras cu rigla, pe care îl străbăteam în întregime, de la
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
ascunse de capriciul memoriei, ca niște boabe de diamant, în acei pantofiori modești și scâlciați. * De revelionul 1962-1963 nu-mi amintesc. Poate că n-a fost nici un „revelion”... Oi fi stat acasă, cu părinții... Îmi amintesc, în schimb, bine de după-amiaza și seara zilei de 31 decembrie când, împreună cu cel mai bun prieten al meu de atunci, văzusem (de fapt, revăzusem: pentru a nu știu câta oară) Hamlet-ul lui Lawrence Olivier. Rula la cinematograful de cartier, aproape de casă și, după ce m-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
a semănat mai mult cu un burete și nu a absorbit cu atâta voluptate respectivul lichid. Un duh al pădurii a făcut posibil, din bunătate, acest episod de neuitat din biografia unui tânăr profesor de țară chinuit de arșița unei după-amieze de vară. * În primăvara lui 1964, după terminarea orelor (se învăța după-amiaza, eram amândoi profesori la școala din Gruiu), o conduceam, aproape în fiecare seară, pe Doina, acasă, la Snagov. Un drum de vreo patru-cinci kilometri, plăcut deopotrivă ca stare
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
ia sfârșit, o vedeam ca pe o zână, ca pe o ființă benefică, salvatoare. Înțelegând că „mi-a trecut”, deși încă slăbit, abia ținându-mă pe picioare, am hotărât să mă duc la înmormântarea care avea loc chiar în acea după-amiază. La Bellu, capela era arhiplină. Un tânăr, pe care nu știu de ce îl confundam cu un critic - matur de altfel, după cum aveam să aflu peste câteva luni - ce scria pe atunci în Gazeta literară și în care vedeam deci o
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
și expresia, ținând să-mi spună, aproape în șoaptă, din decență probabil: „Dumneata ești cel mai ciudat și mai delicat dintre noi...” * Una din cele mai bune prietene ale mamei era „tanti Tony” (despre care nu am scris nimic în După-amiaza de sâmbătă, omisiune din neglijență, omisiune voită? Rămăsesem puțin supărat pe ea pentru că nu venise, de la Brașov, unde locuiește, cred, de peste două decenii, la înmormântarea mamei). Pe când mai funcționa ca diriginte la „Telefoane”, în una din desele sale inspecții pe
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
-mă în curtea casei pe care, cu șase luni în urmă, o contemplam, aproape seară de seară, fascinat de lumina unei ferestre, din chip capătul acelui „tunel” pe care urma să fac de îndată cale întoarsă. Acum e o frumoasă după-amiază de toamnă târzie, mă aflu în concediu la Snagov și o aștept pe Doina, care trebuie să se întoarcă de la școala din Gruiu (unde, după plecarea mea, ea a mai rămas un an). Stau în curte, cu coatele rezemate de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
a scrisului, plăcerea cafelei deocamdată neatinse, aburind promițător în ceașcă, plăcerea singurătății asistate, prin prezența discretă, în apropiere, a mamei nu se lasă umbrite de problemele și suspinele prietenei venite într-o vizită de consolare, izbutită după toate aparențele. * O după-amiază de noiembrie total nereușită, compromisă, fără șansa cât de cât probabilă a unei redresări. Nici un semn că ceva ar mai putea să mă scoată din indispoziția sufletească în care mă aflu. Asemenea stări nu par de nimic motivate, se infiltrează
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
mă aflu. Asemenea stări nu par de nimic motivate, se infiltrează, se depun, te invadează după un calendar și după un orar numai de ele știute. S-ar putea vorbi, în acest caz, chiar de o fatalitate (oarbă, firește). O după-amiază de noiembrie apăsătoare, nu numai la figurat, ci și la propriu: în cameră e o căldură înăbușitoare (locuiam pe atunci încă pe Florilor). În soba de teracotă se făcuse prea mult foc (cu lemne). Stau la masă, citesc sau scriu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
câteva zile la noi, dovedind un exemplar altruism, trecuseră trei ani de la ultima ei eliberare, cea din 1964. Și totuși, închisorile prin care trecuse lăsaseră urme încă nevindecate. Nu voi uita niciodată cât de uluit am fost când, într-o după-amiază, ducându-ne împreună până la Căuzași, ca să cumpărăm niște medicamente pentru Doina, am constatat că domnișoara Mica nu merge, ci fuge, cu pași mici. La început, pentru că o luasem din neatenție puțin înainte, am crezut că astfel, în acest mod total
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
V.T. s-a dovedit, cel puțin față de mine, capabil de maliție și a ținut minte până la moarte o imaginară jignire pe care i-aș fi adus-o. Regret că nu am avut tăria să mă explic cu el.) Într-o după-amiază, la Gazeta literară și-a făcut apariția un ofițer care a inspectat îndelung spațiile redacției în căutarea celui mai bun loc pentru amplasarea unei „guri de foc”. Se pare că, până la urmă, a optat pentru balconașul ce da spre curte
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
ofițer care a inspectat îndelung spațiile redacției în căutarea celui mai bun loc pentru amplasarea unei „guri de foc”. Se pare că, până la urmă, a optat pentru balconașul ce da spre curte, de deasupra intrării în clădire. Într-o altă după-amiază am fost îmbarcați în niște autobuze și duși la Stadionul Tineretului, pentru a face puțină instrucție. Ne comanda, luându-și rolul foarte în serios, tânărul (pe atunci) prozator Petru Popescu, care făcuse nu demult armata și chiar scrisese un roman
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
plec, aș putea spune, în ultimul moment, după dramatice ezitări... Din toamna lui 1971 până spre începutul primăverii anului următor Doina (v. mai sus) nu se simțise deloc bine. Multe am pătimit în acele luni... Îmi aduc aminte de o după-amiază de așteptare nesfârșită, la o policlinică cu plată, într-o sală uriașă, ticsită de lume, de parcă ne-am fi găsit într-o gară. Abia în martie, când, printr-o relație, am ajuns la un doctor cu multă experiență de la „Caritas
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
asemenea valori umane.” Pot spune că în ajunul Anului Nou..., călătorind câteva stații cu doi tineri minunați, în fostul autobuz 34, am devenit mai patriot și mai creștin. * Mă simt vinovat față de tata. Am scris prea puțin despre el în După-amiaza de sâmbătă. Și din acest puțin cenzura mi-a scos tocmai cea mai importantă pagină despre el (scena din biserică, de Joia Mare). Încerc să mă reabilitez acum - cât de cât - evocând un moment al relațiilor dintre noi. În relațiile
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
pagină), iarna nu se putea lucra, mă instalasem în camera mare, unde se făcea foc, mutasem masa la geam și toată ziua, de dimineață până seara, și chiar și seara - eram eu însumi mai tânăr pe atunci - scriam. Într-o după-amiază de februarie însorită, o mică pată trandafirie mi s-a așezat pe masă, discretă, complice, prevestitoare de bine. O, cât i-am fost de recunoscător acelui cerculeț de lumină, apărut pe neașteptate lângă mine, anume pentru mine, ca o răsplată
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
condamnat în acea clipă, la rândul meu, la moarte? Abia de curând am înțeles că, în 1986, Sângeorzul ne-a dat un semn, ne-a avertizat că multă vreme nu vom mai pune piciorul pe pământul lui. Care, într-o după-amiază ploioasă, dar și cu mult soare, a refuzat pur si simplu să ne mai țină. Nici vorbă de cutremur, cum ar putea bănui pățitul cititor bucureștean, și evident, cel vrâncean, Năsăudul nefiind o zonă seismică. Ne întoarcem, Doina și cu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
Chiar așa! În vara anului următor, îmi amintesc, mai discutam aprins cu el, încercând să-i risipesc exageratele temeri. Coborâsem din autobuzul 131, venind împreună de la Casa Scânteii, în Piața Unirii, plină de lume și gălăgie la acea oră de după-amiază, și acolo, în înghesuială, praf, mizerie, tot încercam să-l liniștesc, servindu-i argumente aproape ofensatoare: „Suntem prea mici, prea neînsemnați, Marcel, îi spuneam, ca securitatea să se ocupe tocmai de noi! Are ea treburi mai importante!” Sau „Nici tu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
să însemne o asemenea evadare) mă aflu din nou, pentru câteva ceasuri, printre cei vii (vii și gălăgioși), m-a încercat o dată la... un meci de fotbal. Nu mai fusesem pe un stadion de foarte multă vreme. Era o splendidă după-amiază de toamnă și Dani, mare susținător al Craiovei, m-a convins atunci să mă duc la acel meci. Cerul albastru, soarele blând, dar strălucitor, orbindu-mă până la lacrimi (lacrimi ambigue, provocate și de o puternică, inexplicabilă emoție), gazonul de un
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
în urmă. O partidă desigur memorabilă, în care au evoluat câteva din celebritățile vremii. Obiectivul camerei de filmat nu ocolește însă nici tribunele și treptat-treptat interesul meu se deplasează de la spectacol la spectatori. Dintre oamenii, adunați cu miile într-o după-amiază de acum câteva decenii ca să asiste la acel meci câți mai trăiesc, câți nu? Dacă ultimii ar dispărea din imagine chiar în timp ce vizionez acele secvențe, cum s-ar mai rări spectatorii din tribune... N-ar mai rămâne decât pâlcuri, grupulețe
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
îi întoarcem spatele și ne îndreptăm spre casa din care ea lipsește de atâta vreme, să vadă toate acestea și să se mulțumească cu atât, că ne-a văzut, că poate să ne vadă... * În metrou, întorcându-mă într-o după-amiază de la redacție (de la fosta, vechea redacție) observ, destul de aproape de mine, o tânără fată, elevă în clasa a X-a sau poate chiar a IX-a. E minunată! Conversează, de la o anumită distanță, cu o colegă de școală. Gesticulează. Nimic însă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
de mine un exuberant. Triumful consensului național, al spiritului de fraternitate a rămas legat în amintirile mele despre acea zi, și despre cele următoare, vreo zece-cincisprezece, de porțiunea de pe bulevardul Șulea, dintre Sălăjan și Ozana, străbătută impetuos, radios, pe la începutul după-amiezii, când am crezut că buba răului crăpase odată pentru totdeauna. Pluteam, zburam, mă aflam în al nouălea cer. Ajuns, în fine, acasă, m-am îmbrățișat cu toți ai mei, bărbătește, ca în filme, dar niciodată n-am fost mai sincer
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
până la urmă, tot ea a murit prima; ca pentru a respecta o ordine a „ieșirii din scenă” pe care, în sinea ei, de mult o hotărâse: ea, bolnava familiei, depășind cu toate acestea vârsta la care a murit mama. În după-amiaza zilei de luni, 17 septembrie, i s-a făcut rău. A simțit dureri în partea stângă a pieptului și în spate, dureri care s-au întețit. Unchiul a chemat un doctor, care a opinat că bolnava trebuie neapărat internată. Bolnava
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
se poate ști. E ca o loterie. După ce a murit tanti Olga, mi-am amintit - și de atunci tot „trag” de acea amintire, sau mai bine zis ea trage de mine - cât de tare s-a speriat tanti în acea după-amiază când afară s-a dezlănțuit furtuna, cu ploaie torențială, cu fulgere și tunete; acestea din urmă mai ales o înfricoșau, temându-se de ele mai rău decât de posibilele bombardamente; era în vara lui 1944, ne aflam la Corabia, în
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
acum văduv), să vină s-o ia acasă”, am spus eu cuiva - nu eram singur, erau și alții de față, dar de văzut nu se vedeau în vis. Visul acesta, de azi-noapte, pare o ilustrare perfectă a ceea ce scriam în După-amiaza de sâmbătă, la p. 316: „Un simplu capriciu al lui, sau subconștientul nostru știe mai mult decât noi”, mă întrebam cu câțiva ani în urmă, când mai mult nu puteam spune. Dar aluzii puteam face și aluzia de aici este
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]