6,312 matches
-
focuri invizibile darului făcut Creuzei, acest car zburător nu pare neverosimil, și acest poem nu are nevoie de o altă pregătire, pentru acest efect extraordinar." Miraculosul scenic din secolul al XVII-lea își găsește refugiu în operă, gen a cărui estetică nu se bazează pe verosimil. Transpoziția introdusă de cântec ce se substituie declamării interzice o concepție realistă despre mimesis. Opera, recentă 17, a cucerit foarte repede publicul și a suscitat nașterea unor piese de un gen nou, "comedia cu muzică
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
perfectă, încât să nu apară nicio diferență între lucrul imitat și acela care imită, căci principalul efect al acestui lucru constă în a propune spiritului, pentru a-l curăți de pasiunile sale dereglate, obiectele ca fiind adevărate și prezente." 6. Estetica purității Separarea stabilită între comedie și tragedie este tot atât de riguroasă în epoca clasică ca în Antichitate. Influența lui Aristotel, redescoperirea, chiar de la începutul Renașterii, a tragediilor lui Seneca, introduc în Italia și în Franța separarea genurilor comic și tragic, necunoscută
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
compoziție ale lui Seneca și amestecul de tonuri moștenit din teatrul medieval. Refuzul contaminării genurilor este exclusiv francez. Astfel se explică discreditarea ce va apăsa îndelung asupra teatrelor străine cauzată de teoreticienii francezi, convinși că nu există decât o singură estetică posibilă, estetica clasică a purității. 6.1. Definiția tradițională a genurilor dramatice Teoreticienii clasicismului reiau, în secolul al XVII-lea, opoziția stabilită de Aristotel între tragedie și comedie, în termeni cvasi-identici. Astfel Mairet, în Prefața în formă de discurs poetic
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
lui Seneca și amestecul de tonuri moștenit din teatrul medieval. Refuzul contaminării genurilor este exclusiv francez. Astfel se explică discreditarea ce va apăsa îndelung asupra teatrelor străine cauzată de teoreticienii francezi, convinși că nu există decât o singură estetică posibilă, estetica clasică a purității. 6.1. Definiția tradițională a genurilor dramatice Teoreticienii clasicismului reiau, în secolul al XVII-lea, opoziția stabilită de Aristotel între tragedie și comedie, în termeni cvasi-identici. Astfel Mairet, în Prefața în formă de discurs poetic (Préface en
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
traits; Un geste la découvre, un rien la fait paraître: Mais tout esprit n'a pas des yeux pour la connaître."51 (Cântul III) Genurile sunt mai puțin separate în epoca clasică decât s-ar părea la început, în ciuda forței esteticii purității. Dacă teoreticienii nu concep nicio contaminare posibilă între tragedie și comedie, în schimb autorii dramatici pun în discuție definițiile tradiționale ale comediei și tragediei. Corneille introduce personaje din societatea bună în comedie și chiar regi în "comedia eroică", refuzând
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
discurs, pe care-l intitulează Discurs despre Tragedie și despre mijloacele de a o trata după verosimil sau necesar, Racine în Prefețele sale, îi acordă tragediei același scop ca Aristotel, crearea catharsisului. Fundamentând regulile tragediei după modelul lui, pe o estetică a receptării, ei o definesc prin efectele sale asupra publicului. Toate considerațiile lui Racine, mai apropiat de Aristotel decât Corneille în acest punct ce-l interesează în cel mai înalt grad, se referă la arta de a crea pateticul. El
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Teatrul Iluminismului În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în Franța, datorită unor gânditori de geniu ca Diderot și Louis-Sébastien Mercier, este elaborată o teorie a teatrului cu totul nouă, semnând sfârșitul Vechiului Regim și instalând bazele unei estetici moderne. 2.1. Condamnarea genurilor vechi Între anii 1680 și 1715 are loc în gândirea franceză o criză care este semnul precursor al Revoluției 11. Se trece, în treizeci și cinci de ani, de la un ideal de ordine la refuzul autorității, de la
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
La începutul unei piese, aș vrea numai ca ele să nu dea prea mare viteză acțiunii, și să nu cauzeze obscuritate." 2.3.4. Al Patrulea Perete Grija aceasta pentru realism, pe care o dovedesc teoreticienii dramei burgheze, culminează cu estetica celui de-al "patrulea perete", concept făurit de Diderot, atât ca instrument dramatic la dispoziția autorilor, cât și ca un consemn al jocului. Din momentul apariției Convorbirilor despre "Fiul nelegitim", el le cere, atât autorului, cât și comediantului, să uite
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
grave", fără îndoială chiar de la apariția sa în 1748, manifestând un viu interes față de cele două capitole consacrate teatrului. Începând cu 1760, se înhamă la o sarcină colosală, care îl va ține ocupat până la sfârșitul zilelor sale, traducerea scrierilor de estetică și a dramelor sale. În 1781, chiar în anul morții, adaugă o a doua prefață la traducerile sale din opera teatrală. Singurele lucrări ale lui Diderot pe care nu le-a cunoscut sunt, cum este și normal, scrierile sale postume
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
a dori să o mărturisească explicit, de contradicția în care s-a închis, el îi sfătuiește pe germani în cele din urmă, în ciuda admirației sale vii recunoscute față de Shakespeare, să imite mai curând teatrul lui Diderot. El este convins că estetica lui scenică corespunde mai bine gusturilor și preocupărilor germanilor timpului său decât opera lui Shakespeare, încă foarte ancorată în universul feudal. 3.2. Realismul în serviciul moralității Pentru Lessing, ca și pentru toți adepții Iluminismului, scena este o tribună de la
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Seara a 11-a)48 De aceea, Lessing refuză reprezentarea unor personaje stoice pe o scenă de teatru, căci, prea eroice fiind, nu ar putea să impresioneze spectatorul. Stoicul este chiar prin natura lui antiteatral. Citând în Laocoon, eseu despre estetică scris în 1766, Filoctet și Trahinienele lui Sofocle, el face elogiul tragicilor greci care nu au șovăit să arate personaje care suferă în trupul lor, care jelesc, gem și strigă, atunci când durerea devine intolerabilă, în timp ce francezii, sub pretextul bunei cuviințe
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
mai ales excepțiile confirmă regula, tot ceea ce există în natură există în artă." Să notăm că Hegel (1770-1831), în aceeași perioadă, definește drama și o situează în istoria artei, la fel ca Hugo. Iată ce declară el în Cursul de Estetică pe care îl ține la Universitatea din Berlin și care a fost publicat în 1832 după moartea lui: "O primă observație, referitoare la acest subiect, este relativă la timpul în care apare poezia dramatică dominând celelalte genuri. Drama este produsul
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
un eșec atât de usturător încât de acum înainte Zola renunță la teatru. Edmond de Goncourt, care adaptează Germinie Lacerteux în același an, eșuează și el lamentabil pe lângă public. Cât despre piesele contemporanilor lui Zola, ele nu sunt conforme cu estetica naturalistă 100. Moștenitor al lui Scribe, Victorien Sardou (1831-1908), care nu este pentru el decât "un amuseur", a creat o lume artificială în care se mișcă niște paiațe. "Talentul Domnului Sardou (...) este făcut în esență din abilitate și spirit, scrie
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Maria). Muzică și lumină, în concepția lui Appia, ritmează și structurează, fiecare în felul ei, spațiul scenic în jurul corpului actorului pe care se bazează reprezentația. 1.2. Simboliștii sau visul la un teatru mental Obosiți, ca și Appia, de greoaia estetică naturalistă, autorii dramatici simboliști nu mai concep decorul ca pe un cadru ilustrativ. Emile Dujardin, care visează la un "teatru invizibil", pune față în față spectacolele amărâte pe care i le oferă scena timpului său, unde totul este artificial, și
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
de sugestie, este cel mai bun acompaniament al dramei. De aceea, piesele lor își găsesc deplina înflorire în operă. Debussy va scrie în 1904, pentru Maeterlinck (1862-1949), muzica la Pelléas și Mélisande (1893), Claudel (1868-1955), profund marcat în tinerețe de estetica simbolistă, chiar dacă s-a îndepărtat de ea, va colabora constant cu prietenii săi muzicieni, Darius Milhaud, Arthur Honegger. Încărcătura poetică a textului trebuie să fie de ajuns, pentru Simboliști, ca să creeze atmosfera dramei. Scena nu mai caută să descrie, ci
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
înlocuiască actorul, jenant în corporalitatea lui, printr-o figurină, Jarry și Craig în special. 1.3. Jarry: Despre inutilitatea teatrului în teatru Dacă simboliștii au debarasat scena de grija realismului, lui Jarry (1873-1807) îi revine meritul de a fonda o estetică scenică modernă. Când dă ca titlu al articolului său, care este un adevărat manifest, "Despre inutilitatea teatrului în teatru", publicat în Le Mercure de France în septembrie 1896, Jarry reia, transformându-l, titlul articolului simbolistului Pierre Quillard, "Despre inutilitatea absolută
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
De aceea opera lui teoretică, mult timp dispersată, fiind interzisă în URSS, nu a fost decât târziu tradusă în Franța. În 1963 apare o primă lucrare, intitulată Teatrul teatral, apoi, în 1980, Scrieri despre teatru care grupează esențialul operei sale. Estetica sa formalistă a fost totuși cunoscută imediat. Datorită imensului succes al regiei sale pentru Revizorul lui Gogol, în 1926 vine să producă piesa la Paris la cererea lui Gaston Baty. Meyerhold se arată deosebit de sever față de naturalism, ale cărui excese
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Scena, care constituie o unitate în teatrul de iluzie, nu este aici decât o juxtapunere de secvențe. Secvențele, când se succed cu repeziciune într-un singur loc, când sunt concomitente și două locuri diferite sunt reprezentate simultan. Brecht regăsește aici estetica medievală sau elisabetană. Un joc de corespondență între secvențe, în care se face simțită influența cinematografului, invită spectatorul să-și construiască modul de a înțelege piesa confruntând unele secvențe. Acestei fragmentări a acțiunii îi corespunde cea a limbajului dramatic. Song
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
teoretizat, fiecare în felul său, pentru a afla esența teatrului, analizând când regulile de compoziție ale piesei, când afectele pe care spectacolul le trezește, când performanțele pe care le necesită din partea interpreților. Pe când Antichitatea și Clasicismul au preferat dramaturgia și estetica receptării, începând cu secolul al XVIII-lea și nașterea dramei, teoreticienii s-au întrebat din ce în ce mai mult asupra artei actorului și regizorului. Din toate vremurile, ei au definit teatrul ca fiind reflectarea lumii. Acesta este, după părerea lui Shakespeare, în Hamlet
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
muzică, cântec, bruiaj, decor. Ex: în 1650, Andromeda, operă creată de Corneille cu un acompaniament muzical de d'Assoucy, într-un decor de Torelli. Tragedie pe muzică. Gen creat de Racine cu Esther, în 1689, în colaborare cu Jean-Baptiste Moreau. Estetica genului, care tinde să concureze opera foarte în vogă în Franța din a doua parte a secolului al XVII-lea, are la bază amestecul de declamație, muzică și cânt. Tragedie-balet. Gen aristocratic, provenit din tradiția baletelor de curte, născut din
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
și 1642 cu autori precum Hardy și Rotrou. Acest gen neregulat ține totodată de tragedie și de comedie. Zi. Parte a acțiunii unui Mister destinată să fie reprezentată într-o zi; sinonimă cu act, începând cu perioada barocă. Cronologie Teoreticienii esteticii teatrale secolul al IV-lea î. H. între 389-370 între 355 -323 secolul I î. H. între 23 și 13 secolul I d.H. secolul al II-lea d.H. secolul al V-lea d.H . 1498 1503 1541 1548 1549 1550 1555
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
către M.C. asupra unității de timp și de loc în tragedie Stendhal, Racine și Shakespeare (II) Hugo, Prefața la Cromwell Vigny, Scrisoare către Lordul *** despre seara din 24 otombrie 1829 și despre un sistem dramatic Hugo, Prefața la Hernani Hegel, Estetica Hugo, Prefețele la Marie Tudor și Lucrèce de Borgia Musset, Despre tragedie Hugo, Prefața la Ruy Blas Hugo, Prefața la Les Burgraves Wagner, Opera de artă a viitorului Wagner, Opera și drama Hugo, William Shakespeare Nietzche, Nașterea tragediei Zola, Naturalismul
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Domnișoara Julie Antoine, Teatrul liber Maeterlinck, Cuvinte neînsemnate Quillard, Despre inutilitatea absolută a regiei scenice exacte Appia, Punerea în scenă a dramei wagneriene Jarry, Despre inutilitatea teatrului în teatru Mallarmé, Divagații Appia, Muzică și regie Rolland, Teatrul poporului tentativă de estetică a unui teatru nou Antoine, Conversație despre regia scenică Appia, Cum să reformăm regia scenică Craig, Arta teatrului Evreinov, Apologia teatralității Rouché, Arta teatrală modernă Craig, Despre arta teatrului Apollinaire, Prolog despre Mamelele lui Tiresias Appia, Opera de artă vie
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
exemplificări prin mostre specifice praxisului caragialian, probând în acest fel, atât validitatea acestuia drept etalon pentru ilustrările ulterioare, cât și asimilarea modelului său în cea mai mare parte a acestora. În mod similar sunt trasate în următoarele capitole coordonatele specifice esteticii absurdului, pornind de la sumare considerații teoretice și continuând cu sondarea operei lui Caragiale pentru astfel de repere, care îi certifică statutul de precursor în raport cu Urmuz, cu Eugen Ionescu și cu alți scriitori români ispitiți de formulele literare ale absurdului. Capitolul
Un veac de caragialism. Comic și absurd în proza și dramaturgia românească postcaragialiană by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
trivialului" (Șerban Cioculescu)17, "realism ironic"18 pentru care Mitică și moftul sunt "cuvinte referențiale" (V. Fanache)19 și lista ar putea continua cu multe alte exemple, încearcă să sintetizeze și să reducă 20 polivalența operei caragialiene la o dominantă estetică unificatoare. De cele mai multe ori însă, abordările acceptă premisa dualismului și a echivocității ca trăsături definitorii ale omului Caragiale și ale creației sale. Șerban Cioculescu, Florin Manolescu, Mircea Tomuș 21, C. Trandafir 22, Dan C. Mihăilescu 23 promovează teza "jocurilor cu
Un veac de caragialism. Comic și absurd în proza și dramaturgia românească postcaragialiană by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]