7,075 matches
-
începe să se pună ca o dedublare a punctului de vedere: împărțirea percepției între subiectul viu și obiectul inanimat, artificial, care este „mașina viziunii”: Într-adevăr, fără ieșirile grafice sau videografice, proteza percepției automate va funcționa ca un fel de imaginar mașinic din care noi vom fi de data aceasta în mod total excluși (Virilio, 1992, p. 126Ă. Într-un sens restrictiv, „mașina viziunii” corespunde, din perspectiva universalizării, „mașinii-univers” în terminologia lui Lévy (1987Ă. Pentru acesta din urmă, informatica echivalează cu
Corpul în imaginarul virtual by Lucia Simona Dinescu () [Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
-
este faptul că procesul computării universale nu poate fonda subiectivitatea complexă și specifică umanului, iar avantajele tehnologiei cibernetice trebuie exploatate în termeni umani și fără entuziasm nesusținut în direcția tehnologismului. Teoretizarea „mașinii viziunii” de către Virilio (1992Ă, care generează posibilitatea unui „imaginar mașinic”, intră în consonanță cu ceea ce Deleuze și Guattari (1972Ă numesc „mașini dezirante”, metafora producerii dorințelor inconștientului mașinic. Mașinizarea este elementul-cheie în ambele teoretizări - pe de o parte în percepție, pe de altă parte în dorință -, dar și alte elemente
Corpul în imaginarul virtual by Lucia Simona Dinescu () [Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
-
părere că inconștientul aparține mașinilor dezirante ca producție, prin urmare inconștientul este ceva care poate fi produs: „Deoarece inconștientul însuși nu mai este structural, nici personal, nu mai simbolizează, nici nu imaginează sau reprezintă; el mașinizează, el este mașinic. Nici imaginar, nici simbolic, el este Realul însuși, «imposibilul real» și producerea sa”. (Deleuze și Guattari, 1972, p. 62Ă. Dorința, caracteristică mașinilor dezirante, este un proces preconștient și libidinal, generând un delir mașinic al subiectului uman. Astfel, teoreticienii consideră modelul psihanalitic freudian
Corpul în imaginarul virtual by Lucia Simona Dinescu () [Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
-
pentru persoanele care lucrează în aceste condiții. Ostilitatea constă în: agresiunea verbală împotriva oricărei persoane, indiferent de motiv; replicile mânioase dintre indivizi cu privire la granițe teritoriale sau politice; grandomania și competiția excesivă; demonstrațiile de putere și provocările pe marginea unor amenințări imaginare la adresa autorității cuiva; încercările de a limita capacitățile unei persoane de a fi creativă și de a-și face cât mai bine treaba în cel mai adecvat mod; impunerea unor reguli ineficiente sau absurde, având ca singur scop extinderea puterii
Gestionarea conflictelor în organizații. Tehnici de neutralizare a agresivității verbale by Arthur H. Bell () [Corola-publishinghouse/Science/1992_a_3317]
-
care să-l numesc propriu-zis infinit, În afară de cel În care În nici o parte nu Întâlnesc limite, În care sens Dumnezeu singur este infinit; Însă lucrurilor În care, Într-o anumită privință, nu văd un sfârșit, cum ar fi Întinderea spațiului imaginar, mulțimea numerelor, Împărțirea În părți a unei cantități și alte lucruri asemănătoare, le numesc indefinite și nu infinite, pentru că În orice caz ele nu sunt fără sfârșit și nici fără limite”. Devine, astfel, evident că singura cale de a dovedi
Principiile metafizicii carteziene by Ioan Deac () [Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
noțiune și cunoaștere despre mine Însumi, atât de exact surprinsă, nu depinde de cele pe care Încă nu le-am cunoscut, prin urmare, de vreunele din cele ce sunt Închipuite și inventate de imaginație. Și chiar acești termeni: Închipuire și imaginare, mă avertizează despre greșeala mea: căci aș Închipui cu adevărat dacă mi-aș imagina că sunt ceva, deoarece a imagina nu e altceva decât a contempla forma sau imaginea lucrului corporal. Or, știu deja cu certitudine că sunt și că
Principiile metafizicii carteziene by Ioan Deac () [Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
Pedagogie socială” și „Educația adulților”, la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației a Universității din Iași, modulul Învățământ Deschis la Distanță. Se poate ca unui cititor avizat și critic momentele înfățișate în acest volum să-i pară simple construcții imaginare, „frumoase”, curățate de puncte negre. Imaginarul joacă însă un rol decisiv în stimularea acțiunii, construcțiile idealiste constituie adesea suportul implicării și participării. Este exact ceea ce am dori să producem. Bârnova, septembrie 2004 Autorul De la pedagogia socială la educația adulțilortc "De la
Educația adulților by Adrian Neculau () [Corola-publishinghouse/Science/1948_a_3273]
-
totalitate reflectat în atmosferă, asemănător unei raze de lumină incidentă sub un anumit unghi pe suprafața unei oglinzi. Din punct de vedere matematic, această reflecție a fluxului poluant la incidența cu solul este echivalentă cu introducerea unei surse poluante virtuale/imaginare la înălțimea H față de nivelul solului (nivelul de bază) care emite o pana (un jet) de poluanți virtuală/imaginară (ca și sursa), ce poate fi, din punct de vedere matematic, modelată asemănător. În acest studiu de caz sursa considerată este
Aplicaţii ecotehnologice : probleme, proiecte, studii de caz by Virginia Ciobotaru, Oana Cătălina Ţăpurică, Dumitru Smaranda, Corina Frăsineanu () [Corola-publishinghouse/Science/215_a_442]
-
punct de vedere matematic, această reflecție a fluxului poluant la incidența cu solul este echivalentă cu introducerea unei surse poluante virtuale/imaginare la înălțimea H față de nivelul solului (nivelul de bază) care emite o pana (un jet) de poluanți virtuală/imaginară (ca și sursa), ce poate fi, din punct de vedere matematic, modelată asemănător. În acest studiu de caz sursa considerată este o centrală termică cu potențial de poluare atmosferică prin intermediul unui coș de dispersie, având caracteristicile spațiale reprezentate în figura
Aplicaţii ecotehnologice : probleme, proiecte, studii de caz by Virginia Ciobotaru, Oana Cătălina Ţăpurică, Dumitru Smaranda, Corina Frăsineanu () [Corola-publishinghouse/Science/215_a_442]
-
cu distrugerea (autodistrugerea?) până la capăt. Continuă, deci: „Toți cei cărora nu le-am stâlcit mutra sunt tot atâtea reproșuri pe care mi le fac și care-mi otrăvesc existența” (idem). Altundeva, aceeași nemulțumire că excesele violente nu-s decât proiecții imaginare. „Cea mai mare parte a timpului mi-o petrec pocnindu-i pe oameni, suduind pe unul și pe altul până ajung la încăierare. Stârnesc, de dimineață până seara, scandaluri de care-mi vine să roșesc, provoc necunoscuți, răstorn totul în
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
cu aceeași pasiune devotată, e dincolo de orice îndoială. Doar că ceilalți sunt proiectați adesea în ipostaze care lui îi sunt inaccesibile. Așa încât, în fața propriului vid existențial, în fața consubstanțialității sale cu nimicul, lui Cioran nu-i rămâne decât să se construiască imaginar, la granița dintre dorință și frustrare, printr-o întemeiere pe dos. Să fie această întemeiere imaginară dovada unei trăiri mimate, a unei existențe simulate? Să fie exercițiul ipostazelor sinelui un eveniment textual și livresc și nimic altceva? Notează Cioran: „Durerile
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
care lui îi sunt inaccesibile. Așa încât, în fața propriului vid existențial, în fața consubstanțialității sale cu nimicul, lui Cioran nu-i rămâne decât să se construiască imaginar, la granița dintre dorință și frustrare, printr-o întemeiere pe dos. Să fie această întemeiere imaginară dovada unei trăiri mimate, a unei existențe simulate? Să fie exercițiul ipostazelor sinelui un eveniment textual și livresc și nimic altceva? Notează Cioran: „Durerile imaginare sunt cele mai reale dintre toate, căci sunt durerile de care ai nevoie și pe
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
la granița dintre dorință și frustrare, printr-o întemeiere pe dos. Să fie această întemeiere imaginară dovada unei trăiri mimate, a unei existențe simulate? Să fie exercițiul ipostazelor sinelui un eveniment textual și livresc și nimic altceva? Notează Cioran: „Durerile imaginare sunt cele mai reale dintre toate, căci sunt durerile de care ai nevoie și pe care le-ai inventat, pentru că nu te poți lipsi de ele” (I, 156). Așadar, abia imaginare fiind, durerile sunt autentice, căci aparțin unei nevoi, sau
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
textual și livresc și nimic altceva? Notează Cioran: „Durerile imaginare sunt cele mai reale dintre toate, căci sunt durerile de care ai nevoie și pe care le-ai inventat, pentru că nu te poți lipsi de ele” (I, 156). Așadar, abia imaginare fiind, durerile sunt autentice, căci aparțin unei nevoi, sau unei absențe, organice. Celelalte, accidentale, aparțin zonelor de suprafață ale ființei. Oricum, durerile pe care Cioran și le asumă imaginar sunt fondatoare și constituie sursa unui sine cu atât mai exploziv
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
pentru că nu te poți lipsi de ele” (I, 156). Așadar, abia imaginare fiind, durerile sunt autentice, căci aparțin unei nevoi, sau unei absențe, organice. Celelalte, accidentale, aparțin zonelor de suprafață ale ființei. Oricum, durerile pe care Cioran și le asumă imaginar sunt fondatoare și constituie sursa unui sine cu atât mai exploziv cu cât se retrage în sine. Printre ele, neputința apartenenței la ceva și, ascuns, orgoliul acestei neputințe constituie sursa unor trăiri interogative care revine obsedant la Cioran. Mărturisește într-
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
fie disprețuite la nesfârșit, că ceasul meu va veni inevitabil într-o bună zi, că nu trebuie să aștept decât venirea ultimului om” (idem). Or, faptul acesta presupune că Cioran se situează dincolo de ultimul om. Megaloman, cum spune, el proiectează imaginar sfârșitul lumii, iar sieși își acordă privilegiul de a fi spectatorul în sfârșit satisfăcut și răzbunat. Cioran? Un Laocoon care nu se mulțumește cu darul prezicerii. Abia de-l satisface aburul ipotetic al răzbunării. Oare nu cumva spectacolul nihilismului e
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
inferioritate față de Dumnezeu decât față de semenii tăi” (III, 285). În fine, nici o surpriză dacă Cioran scrie un text împotriva creștinismului. Doar că în același timp aderă la el. Negarea se dovedește a fi afirmare, contestarea, o convertire. Iată labirintul Ă imaginar?! Ă din care Cioran nu poate ieși, fără să aibă speranța că va ajunge în centru. Spune: „Terminat de scris un articol împotriva creștinismului; la sfârșit, mi-a fost cu neputință să nu regret, și să o spun, năruindu-mi
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
însă fără putința rugăciunii... / Infernul e rugăciunea interzisă” (I, 259). Oricum, este convins de necesitatea și de forța rugăciunii: „Disperarea are un singur remediu: rugăciuneaă rugăciunea care poate orice, care-l poate crea chiar și pe Dumnezeu...” (I, 259). Așa cum, imaginar, își construia dureri, Cioran îl creează pe Dumnezeu, căci există la el deopotrivă nevoia de a se ruga, dar și nevoia demonismului, a revoltei împotriva unui zeului. De aici contradicțiile. Citește Filocalia, după care își spune: „Vreau să mă rog
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
depindem de dereglările celulelor noastre” (I, 199). Prin urmare, Cioran are dreptul să spună că, atunci când îl doare corpul, îl doare, de fapt, ființa. Mai mult, că, dacă bolile îi determină ființa, atunci ele, cine știe?, ar putea fi chiar imaginare: „Boală reală sau imaginară, pentru mine e totuna. Vreau să spun că întotdeauna mă doare ceva, că am conștiința dureroasă a neputinței mele de a fi sănătos. Nu atât trupul, cât ființa mă doare” (II, 40). Să nu uităm că
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
noastre” (I, 199). Prin urmare, Cioran are dreptul să spună că, atunci când îl doare corpul, îl doare, de fapt, ființa. Mai mult, că, dacă bolile îi determină ființa, atunci ele, cine știe?, ar putea fi chiar imaginare: „Boală reală sau imaginară, pentru mine e totuna. Vreau să spun că întotdeauna mă doare ceva, că am conștiința dureroasă a neputinței mele de a fi sănătos. Nu atât trupul, cât ființa mă doare” (II, 40). Să nu uităm că, uneori, ființă înseamnă pentru
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
cu suferințele ei mai intens decît ceilalți, deși pare resemnat între dosarele unde a fost retrogradat prin intrigi și delațiuni. În fond, Ilie este un mic revoltat care a descoperit un punct de sprijin în "calul verde". Treptat, această creație imaginară se transformă în simbolul unei credințe, devine o "icoană" cum spune autorul și, în acest caz se apropie de "mîrțoaga" lui Ciprian în care nu credea nimeni în afară de vizionari asemenea lui Chirică. Așa se face că, în raport cu familia complementară (Ștefan
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
cavoul" plasament în jurul căruia se concentrează sensurile vieții; "calul verde" încercare furibundă de a reface căsnicia, grav amenințată prin "credința în comun". Cum? Prin exercițiul de a-și forța soția să creadă în existența concretă reală domestică a unui cal imaginar, inexistent ("o idee de cal"), convins fiind că din acest antrenament se naște "solidaritatea", "armonia", "unitatea", mă rog cheia de boltă a căsniciei; apoi, își împrospătează "speranțele" cu "excursia în străinătate", după ce o strălucită strategie a chiulului îl reabilitează, chipurile
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
acestui adevăr, antieroul află că la capătul pierderii identității s-a identificat cu neantul: el este nimeni! De aici încolo autoiluzionarea cunoaște un "acces" paroxistic, ultima încercare de asalt utopic se adresează irealității! ca orbul care pășește pe treapta următoare, imaginară și inexistentă, a unei scări care calcă deasupra neantului. Prin acest ultim act aberativ dovada instaurării dincolo de haos a totalei dezagregări inexistența devine moarte. Iar moartea finală e anticipată pas cu pas de moartea morală progresivă. De-a lungul traseului
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
în care se află, de a reveni la viață, de a trăi. Își propun o schimbare. Se mută dintr-un tărîm osificat, dintr-o zonă închisă, în care nici un pic de aer curat nu mai putea intra, într-o zonă imaginară, acceptînd o convenție, convenția calului verde. Din capul locului, autorul nu face nici un fel de echivoc din asta. După altă perioadă, în care au tratat cu convenția, ar urma, în mod firesc, eliberarea, prin renunțarea la convenție deci, intrarea în
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
utilizat de Petruchio atunci cînd a "îmblînzit-o" pe Katharina: se străduiește să-și convingă nevasta că într-un colț al camerei se află un cal verde, că unu și cu unu fac trei etc. De cealaltă parte, jocul e acceptat, imaginarul "cal verde" devenind, pe nesimțite, unica rațiune de a fi a cuplului. Agățîndu-se cu desperare de himera calului verde, eroii instaurează un sistem de convenții menit să-i mîntuie de bovarismele și insatisfacțiile lor. Dar convențiile rămîn convenții, încît finalul
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]