KorAP: Find »[drukola/base=postbelic & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...153 154 155 ...162 >

4,046 matches

Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286

noastră nu e câștigată prin luptă; ea a fost instaurată În zona de ocupație occidentală prin decret”. Intelighenția tânără și radicală din Germania anilor ’60 acuza Republica de la Bonn că acoperă crimele generației precedente. Mulți dintre cei născuți În Germania postbelică nu-și cunoscuseră părinții: nu știau cine fuseseră, ce făcuseră. La școală nu Învățaseră nimic despre istoria germană de după 1933 (și nici prea mult despre Weimar). Peter Schneider nu e singurul care a remarcat că trăiau Într-un vid construit

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
atât de prost organizat, Încât lipsurile autentice erau agravate artificial de o penurie indusă: blocaje, tactici de acaparare a pieței, corupție și - la alimente și alte produse perisabile - pierderi exagerate. Ineficiența frapantă a comunismului fusese parțial camuflată În primul deceniu postbelic de reconstrucție și solicitările ei. Dar, spre Începutul anilor ’60, după ce Hrușciov afirmase că Occidentul va fi „depășit” de comunism, iar proclamațiile oficiale susțineau că tranziția spre socialism s-a Încheiat, prăpastia dintre retorica partidului și penuria zilnică nu mai

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Întâmpinat cu bucurie scindarea țării În 1939 și apariția, sub oblăduirea naziștilor, a unui stat-marionetă „independent”, cu capitala la Bratislava. Invers, cehii din Boemia și Moravia, urbani și preponderent social-democrați, au fost cei care au votat pentru comuniști În alegerile postbelice, În timp ce slovacii catolici s-au opus sau au rămas indiferenți. Cu toatea acestea, Slovacia nu a dus-o rău sub comunism. Intelectualii slovaci au căzut victime epurărilor comuniste, fiind acuzați de naționalism burghez sau de conspirație anticomunistă (sau ambele). Iar

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
lor din Cehia. Dar „naționaliștii burghezi”, comuniștii, evreii și intelectualii erau mai puțin numeroși În Slovacia și mult mai izolați de restul societății. Majoritatea slovacilor erau săraci și lucrau la țară. Pentru ei, urbanizarea rapidă și industrializarea din primul deceniu postbelic au adus avantaje reale. Spre deosebire de cehi, ei nu erau deloc nemulțumiți de soarta lor. Atmosfera din regiunea slovacă s-a schimbat subit după 1960. Noua Constituție „socialistă” făcea și mai puține concesii inițiativei sau opiniei locale decât cea dinainte; puțina

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
cehi, ei nu erau deloc nemulțumiți de soarta lor. Atmosfera din regiunea slovacă s-a schimbat subit după 1960. Noua Constituție „socialistă” făcea și mai puține concesii inițiativei sau opiniei locale decât cea dinainte; puțina autonomie acordată Slovaciei În reconstrucția postbelică a țării a fost anulată. și mai palpabilă era pentru slovaci stagnarea economică (În 1964, rata creșterii economice din Cehoslovacia era cea mai mică din blocul sovietic), care a afectat mai ales industria grea din centrul Slovaciei. În ianuarie 1967

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
străine și baionete rusești. Carcasa putredă a fost scoasă din scenă abia În 1989, dar comunismul Își dăduse duhul cu douăzeci de ani Înainte: la Praga, În august 1968. Anii ’60 s-au sfârșit rău pretutindeni. Încheierea unui lung ciclu postbelic de prosperitate și dezvoltare a disipat retorica și proiectele Noii Stângi; accentul optimist pe alienarea postindustrială și dezumanizarea vieții moderne va fi Înlocuit curând de grija slujbei și a salariului 17. În Est, mesajul anilor ’60 a fost că nimic

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
chiar a fost. Robert Hewison Nici nu se stinsese bine efervescența anilor ’60 și complexul de factori care o făcuse posibilă a dispărut pentru totdeauna. În numai trei ani de la sfârșitul celui mai prosper deceniu din istoria umanității, explozia economică postbelică se terminase. Celor „treizeci de ani glorioși” le-au urmat, În Europa de Vest, o eră a inflației monetare, cu rate de creștere tot mai mici, șomaj pe scară largă și nemulțumiri sociale. Majoritatea radicalilor șaizeciști au abandonat „Revoluția”, preocupați mai degrabă

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
un curs fix, tot mai supraevaluat. Gestul americanilor a fost totuși un șoc. Dacă dolarul avea să fluctueze, același lucru urma să se Întâmple și cu valutele europene, caz În care toate certitudinile laborios construite prin sistemele monetare și comerciale postbelice erau puse sub semnul Întrebării. Sistemul cursului de schimb fix, creat Înainte de sfârșitul celui de-al doilea război mondial ca prim pas spre o rețea controlată a economiilor naționale, fusese Încheiat. Ce avea să-i urmeze? După câteva luni de

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
În 1975 a fost inaugurată Scala mobile, un sistem de indexare cu rată unică ce corobora salariile cu prețurile. Industriile aflate la strâmtoare - mai ales oțelul - au fost luate sub aripa statului, la fel ca În prima rundă de naționalizări postbelice: În Marea Britanie, „Planul Oțelului” din 1977 a salvat industria de la colaps prin cartelizarea structurii prețului și desființarea, practic, a competiției locale; În Franța, combinatele falimentare din Lorena și din centrul industrializat al țării au fost regrupate În consorții reglementate de

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
impozite, rate ale dobânzii și subvenții mascate. Dar e izbitor cât de puțin difereau măsurile sub aspect politic. Social-democrații germani și suedezi, creștin-democrații italieni, gaulliștii francezi și politicienii britanici de toate culorile s-au agățat la Început instinctiv de consensul postbelic, căutând pe cât posibil ocuparea completă a forței de muncă sau compensând În caz contrar prin creșteri salariale pentru cei cu loc de muncă, transferuri sociale pentru cei fără și subvenții directe pentru angajatorii În dificultate din sectorul public și din

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
s-a coagulat În sânul clasei mijlocii impozitate la sânge: funcționarii din sectorul public și privat, micii comercianți și lucrătorii independenți. La urma urmei, marile beneficiare ale statului asistențial modern au fost clasele de mijloc. În anii ’70, când sistemul postbelic a Început să se destrame, aceleași clase de mijloc se simțeau nu atât amenințate, cât trădate: de inflație, de subvențiile pentru industrii muribunde din banii contribuabililor, de reducerea sau eliminarea serviciilor publice ca răspuns la constrângerile bugetare sau monetare. Ca

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
a se asigura de sprijinul lor În cazul unor tulburări publice. Chiar și În Scandinavia și În țările de Jos, unde legitimitatea fundamentală a instituțiilor reprezentative nu fost niciodată pusă serios În discuție, degringolada din sistemul monetar internațional, Împotmolirea vizibilă a economiei postbelice și dezinteresul electoratului tradițional au reușit să zdruncine Încrederea oarbă a generației de după război. Dincolo de accesele nebuloase de neîncredere și scepticism exista o amenințare foarte reală și, credeau contemporanii, foarte prezentă. După al doilea război mondial, conflictele civile și violența

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
foarte prezentă. După al doilea război mondial, conflictele civile și violența deschisă au ocolit Europa de Vest. Forțe armate au fost desfășurate cu urmări crâncene În toată Europa de Est, În coloniile europene, de-a latul Asiei, Africii și Americii de Sud. În afară de Războiul Rece, deceniile postbelice au adus lupte aprinse și letale: din Coreea până În Congo, milioane de soldați și civili și-au pierdut viața. Chiar și În Statele Unite au avut loc trei asasinate politice și câteva revolte violente. Dar Europa de Vest fusese o insulă de liniște

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Palatinatului Renan, de la sfârșitul primului război mondial până În prezent. În filmul lui Reitz, anii interbelici sunt scăldați În lumina caldă a amintirilor dragi; era nazistă umbrește prea puțin amintirea acelor vremuri mai bune. În schimb, lumea americanizată a republicii federale postbelice e prezentată cu un dispreț Înghețat: materialismul care ignoră valorile naționale și erodarea memoriei și a continuității afectează grav comunitatea și valorile umane. Ca și În Die Ehe der Maria Braun (Căsătoria Mariei Braun) de Fassbinder, personajul principal - tot „Maria

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
vechilor idei. Era, În mod vădit și complexant, o perioadă postprin excelență, cu perspective incerte. Cum remarca sociologul american Daniel Bell, „uzul prefixului postdenotă sentimentul că trăim Într-un timp interstițial”. Termenul avea o oarecare utilitate când descria lumea reală (postbelic, postimperial și, mai recent, postindustrial), deși nu lămurea anume ce urmează. Dar aplicat categoriilor gândirii (ca În postmarxist, poststructuralist și meteoricul postmodern), n-a făcut decât să accentueze și mai tare obscuritatea unor vremuri confuze. Cultura anilor ’60 fusese raționalistă

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
În vârstă, de sex feminin sau cu Înclinații religioase - nu mai reprezenta automat nucleul electoral al partidelor creștin-democrate sau conservatoare. Chiar dacă nu dispăruseră, acești alegători tradiționali nu mai constituiau majoritatea. De ce? În primul rând, mobilitatea socială și geografică din deceniile postbelice diluase categoriile sociale fixe până la cvasidispariție. Blocul electoral creștin din vestul rural al Franței sau cel din regiunea Veneto, ca și bastioanele proletariatului industrial din sudul Belgiei sau nordul Angliei erau acum fisurate și scindate. Oamenii nu mai trăiau unde

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
nu a fost egalat imediat În alte părți, deși, În timp, partidele din Austria și mai ales Franța vor abține rezultate respectabile. Vest-germanii erau poate un caz neobișnuit. În acești ani, ei Începuseră să deteste tocmai sursele propriului reviriment economic postbelic: Între 1966 și 1981, proporția celor care aveau o părere bună despre „tehnologie” și reușitele ei a scăzut brusc, de la 72% la 30%. „Verzii” germani beneficiau și de sistemul nemțesc de reprezentare proporțională, grație căruia până și partidele mici puteau

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
de evenimentele din 1956 și cu atât mai puțin de cele din 1968. Inerent conservator, suspicios față de orice problemă sau persoană pe care nu o putea subordona și controla, partidul a pierdut cu fiecare nouă rundă de alegeri: de la apogeul postbelic de 28% În 1946 la 18,6% În 1977 și apoi, Într-o cădere vertiginoasă, la mai puțin de 10% la alegerile din anii ’80. Comuniștii italieni s-au descurcat mai bine. În timp ce organizația comuniștilor francezi era de la un capăt

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
7. Între 1970 și 1974, Brandt și ministrul său de Externe, liber-democratul Walter Scheel, au negociat și semnat o serie de acorduri diplomatice majore: tratate cu Moscova și Varșovia În 1970, care recunoșteau existența și inviolabilitatea de facto a granițelor postbelice intra-germană și polono-germană („linia de hotar existentă... va constitui granița statală vestică a Republicii Populare Polone”) și care inaugurau o nouă relație Între Germania și vecinii ei răsăriteni „pe baza situației politice existente În Europa”; un acord cvadripartit privitor

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
neoficiale, menite toate să faciliteze contactele umane, să Îmbunătățească relațiile, să alunge teama de revanșismul vest-german și, În general, să „normalizeze” relațiile Bonnului cu vecinii răsăriteni - acceptând, cum spunea Brandt la semnarea Tratatului de la Moscova prin care erau recunoscute frontierele postbelice ale Germaniei, că „prin acest Tratat nu pierdem decât ce am irosit, oricum, de mult”. Pentru a-și realiza obiectivele, strategii Ostpolitik trebuiau să ia În calcul trei categorii de public. Occidentalii trebuiau asigurați că Germania nu trece În tabăra

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
memoriile sale că „atunci când se schimbă amintiri din război, falsul și autenticul sunt greu de despărțit”. Dar, dacă reminiscențele erau poate iluzorii, interesele comune erau cât se poate de reale. URSS urmărea de mulți ani recunoașterea oficială a câștigurilor sale postbelice și a noilor granițe europene, de preferință În cadrul unei conferințe de pace. Aliații vestici, În special Statele Unite, refuzau să acorde mai mult decât recunoașterea de fapt a unui statu-quo câtă vreme „problema germană” nu era soluționată. Dar acum, având În

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
indirectă, individuală sau colectivă, În afacerile interne sau externe ce țin de jurisdicția internă a altui stat participant, indiferent de relațiile lor reciproce”. Era tot ce-și puteau dori Brejnev și colegii lui. Nu numai că diviziunile politice din Europa postbelică erau acum acceptate public și oficial, iar suveranitatea și integritatea teritorială a RDG și a altor state-satelit admise oficial, dar puterile occidentale dezavuau În premieră orice „intervenție armată sau amenințare cu o astfel de intervenție Împotriva altui stat participant”. Ce

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Grecia era comparabil cu cel din Europa de Est și din țările În curs de dezvoltare. La Începutul deceniului, toate cele trei țări erau conduse de lideri autoritariști care aminteau mai mult de America Latină decât de Europa Occidentală: transformările politice din deceniile postbelice păreau să-i fi ocolit. În Portugalia (condusă de António Salazar din 1932 până În 1970) și Spania (unde generalul Franco a organizat un puci În 1936 și a domnit netulburat din 1939 până la moarte, În 1975), structurile autorității dintr-o

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
de teama unui conflict cu turcii (foști stăpâni imperiali), În stare de război cu Albania din 1940 (situație remediată abia În 1985), negând existența unei largi comunități slave la frontiera cu Iugoslavia și Bulgaria, conservatorii aflați la putere În Grecia postbelică au optat categoric pentru ordine și stabilitate, În detrimentul democrației sau reconcilierii. Îmbinând vechile preocupări naționale cu noile demarcații internaționale, regele grec, Împreună cu armata și miniștrii săi se prezentau În fața Occidentului drept aliați demni de Încredere Într-o regiune instabilă. Loialitatea

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
mult, ofițerii greci aveau convingerea (existentă și În Spania, la tradiționalul corp ofițeresc) că ei Înșiși sunt gardienii integrității nației, nu efemera Constituție pe care juraseră să o apere. Armata s-a implicat dintru Început În viața politică a Greciei postbelice: la alegerile naționale de la Începutul anilor ’50 a Învins Partidul Solidarității Elene, condus de mareșalul Alexander Papagos, comandant al forțelor guvernamentale În războiul civil. Până În 1963, militarii l-au sprijinit de bunăvoie pe Konstantinos Karamanlis, lider al Partidului Solidarității (rebotezat

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]